Cred că aveam treisprezece sau paisprezece ani, în orice caz nu mai mult de cincisprezece, când am început să simt că legăturile mele cu trecutul sunt de esenţă specială. Fire puternice, a căror explicaţie cu aromă „lama“ sau „druidă“ nu mă satisface nici azi, mă ancorează într-o anume epocă precisă, situată între pitorescul fin de siècle şi începutul celui de-al II-lea război mondial. Tot ce ţine de acei ani ― peisaje imortalizate în albume sau cărţi poştale, fotografii, literatură, oamenii acelei jumătăţi de veac şi amintirile lor, totul m-a fascinat de atunci, din pragul adolescenţei mele; „iconografia” epocii îmi trezeşte şi azi emoţii pe care mi-e imposibil să le descriu. Îmi lipseşte cuvântul definitoriu, îmi scapă printre degete, ştiu că există, dar nu-i întrezăresc decât conturul, siluetă vagă dizolvată în ceaţă. Dinaintea unor asemenea imagini inima începe să-mi bată, mă scufund în atmosfera călătoriei vremii şi, în funcţie de privelişte, simt concret aroma salcâmilor de mult scuturaţi, praful unei zile de iulie defunct topite pe Calea Griviţei, urmăresc tramvaiele care trec prin faţa Fundaţiei Carol; ocolesc restaurantul Cina, dispar în tumultul Bulevardului Brătianu.
Începând din clasa a V-a şi până la terminarea liceului, am frecventat asiduu l’école buissonière. N-a fost o profesiune de credinţă, n-o făceam din golănie simpatică sau teribilism, ci pur şi simplu chiuleam. De frică. Pentru mine, un copil cu memorie slabă, care pe deasupra mai eram şi nulă la disciplinele pozitive, şcoala a constituit un calvar. O poezie învăţată pe dinafară sau o lecţie de istorie însemnau două-trei ore de cazne. Bagajul meu de versuri ştiute pe dinafară este inexistent, detest şi azi luna septembrie.