Așteptându-l pe Godot / Eleutheria / Sfârșitul jocului

by Samuel Beckett

Genres: Plays

272 pages, Hardcover

First published January 1, 1953

About the author

Novels of Samuel Barclay Beckett, Irish writer, include Murphy in 1938 and Malone Dies in 1951; a wider audience know his absurdist plays, such as Waiting for Godot in 1952 and Krapp's Last Tape in 1959, and he won the Nobel Prize of 1969 for literature.

Samuel Barclay Beckett, an avant-garde theater director and poet, lived in France for most of his adult life. He used English and French. His work offers a bleak, tragicomic outlook on human nature, often coupled with black gallows humor.

People regard most influence of Samuel Barclay Beckett of the 20th century. James Augustine Aloysius Joyce strongly influenced him, whom people consider as one modernist. People sometimes consider him as an inspiration to many later first postmodernists. He is one of the key in what Martin Esslin called the "theater of the absurd". His later career worked with increasing minimalism.

People awarded Samuel Barclay Beckett "for his writing, which—in new forms for the novel and drama—in the destitution of modern man acquires its elevation".

In 1984, people elected Samuel Barclay Bennett as Saoi of Aosdána.

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 4 out of 5]

„Estragon: Sînt obosit. Să plecăm.
Vladimir: Nu se poate.
E: De ce?
V: Îl aşteptăm pe Godot.
E. Adevărat. Atunci ce facem?
V: Nu e nimic de făcut".

După ce a publicat En attendant Godot, Samuel Beckett a fost uimit nu numai de succesul piesei (oricum, neaşteptat sau prea puțin aşteptat), dar mai cu seamă de neînţelegerea ei, de mulțimea de interpretări simbolice. Scriitorul irlandez a avut impresia că totul (inclusiv succesul) se bizuie pe o mare confuzie.

Exegeţii au văzut în Godot (cel îndelung așteptat) figura unei divinităţi împuţinate: Godot, Charlot… Cînd rumoarea s-a stins, Beckett şi-a exprimat tristeţea: e un exces să vezi în Godot simbolul (fie şi ironic, fie şi meschin) al (eclipsei) lui Dumnezeu. Nu m-am gîndit cîtuși de puțin la Deus absconditus. După care a precizat: dacă m-aş fi gîndit la o divinitate, Godot s-ar fi numit, cu siguranță, God, Dieu, Gott. Dar nu mi-a trecut prin minte asta. Godot este literalmente şi în toate sensurile Godot.

Reproșul lui Beckett: „I also told [Ralph Richardson] that if by Godot I had meant God I would [have] said God, and not Godot”.

Ne putem imagina, desigur, un alt final pentru En attendant Godot. La capătul aşteptării, Vladimir constată că el însuşi este Godot, Estragon face aceeaşi observaţie, şi el poate fi Godot, dar Godot rămîne Godot, o entitate greu determinabilă. E o greșeală să-i oferi o identitate. În definitiv, semnificaţia misterioasă a lui Godot rezultă perfect din aceste replici obsedante:

„- Să plecăm.
- Nu putem.
- De ce?
- Îl aşteptăm pe Godot.
- Adevărat”.

P. S. Piesa de teatru a lui Beckett a fost tradusă de Gellu Naum.

[Simona Cosma · Rating 4 out of 5]

”Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”
”Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se opreşte din plâns. La fel e şi cu râsul.”
(Samuel Becket - Așteptându-l pe Godot)

[Roșu Paraschiva · Rating 5 out of 5]

VLADIMIR (oprindu-se): Nu sîntem în formă. Să facem, totuși, cîteva respirații.
ESTRAGON: Nu mai vreau să respir.
VLADIMIR: Ai dreptate. (Pauză.) Să facem, totuși, arborele, pentru echilibru.
ESTRAGON: Arborele?

Vladimir face arborele, clătinîndu-se.

VLADIMIR (oprindu-se): E rîndul tău.

Estragon face arborele, clătinîndu-se.

ESTRAGON: Crezi că Dumnezeu mă vede?
VLADIMIR: Trebuie să închizi ochii.

Estragon închide ochii, se clatină și mai tare.

ESTRAGON (oprindu-se, ridicînd pumnii, strigînd cît îl ține gura): Doamne, ai milă de mine!
VLADIMIR (vexat): Și eu?
ESTRAGON (același joc): De mine! Fie-ți milă! De mine!

[Gabriel Gociu · Rating 5 out of 5]

E drept că atunci când te gândești la absurd, mai exact la teatrul absurdului, primele nume reprezentative care îți vin în minte sunt: Samuel Beckett și Eugen Ionesco.

Piesa ”Așteptându-l pe Godot” mi s-a făcut cunoscută în primul an de facultate, când pe baza ei ar fi trebuit să rezolv niște exerciții de lingvistică generală. M-a impresionat pe moment, concluzia mea fiind că doi vagabonzi (ESTRAGON și VLADIMIR) așteaptă pe cineva care nu va veni niciodată, așteaptă pe cineva de a cărui existență se îndoiesc și ei, dar cert este că întâlnirea cu misteriosul Godot le va schimba viața.

În anul al III-lea de facultate s-a trezit în mine dorința de a reciti această piesă din care simțeam că nu-mi extrăsesem încă toată ”seva”. Am citit-o iar și iar. Probabil încă o voi mai citi. Nu i-am găsit încă o ”cheie”, asta pentru că piesa te face să-ți pui și tu întrebările pe care și le pun cei doi vagabonzi. Această piesă nu propune o rezolvare, un fir pe care să-l urmezi în scopul obținerii unui rezultat, ci mai mult, urmărește să-ți conștientizei propria dramă existențială. Pentru mine, fiecare lectură a piesei a fost alta decât cea anterioară.

Azi am aflat: Și eu îl aștept pe Godot. Piesa de teatru Așteptându-l pe Godot se deschide cu secvența: ”ESTRAGON (renunțând din nou): Nimic de făcut.” (APG, p. 9)
Această secvență va domina întreaga piesă, iar așteptarea va deveni mai mult o stare resimțită în dialogul personajelor. ”Inacțiunea” piesei se reflectă tocmai în pronumele negativ ”nimic” [ESTRAGON: Nimic. / VLADIMIR: Dă-mi să văd. / ESTRAGON: Nu-i nimic de văzut (APG, p. 11); VLADIMIR (fără să se întoarcă): N-am nimic să-ți spun. (APG, p. 18); VLADIMIR: Mă rog... Nimic precis. (APG, p. 19); ESTRAGON: N-aud nimic. (APG, p. 21); ESTRAGON (ridicându-se): Nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, e cumplit. (APG, p. 46); ESTRAGON: Nu m-atinge! Nu mă-ntreba nimic! Nu-mi spune nimic! Rămâi cu mine! (APG, p. 63); Estragon privește copacul / ESTRAGON: Nu văd nimic. (APG, p. 71)]

Replicile personajelor sunt incoerente și contradictorii unele față de altele. Discursul circulă unilateral. Același personaj devine simultan locutor și interlocutor.
ESTRAGON (renunțând din nou): Nimic de făcut.
[…]
VLADIMIR : Mă bucur să te revăd. Te credeam plecat pentru totdeauna.
ESTRAGON : Și eu la fel.
VLADIMIR: Ce facem ca să sărbătorim întâlnirea? (Se gândește.) Ridică-te să te pup. (Îi întinde mâna lui Estragon.)
ESTRAGON (nervos): Imediat, imediat. (APG, p. 9)

Contradicția vine tocmai din dorința lui VLADIMIR de a acoperi vidul de comunicare dintre ei. (Nimic de făcut ≠ Ce facem ca să...)
VLADIMIR este instanța optimistă care conștientizează drama lipsei de comunicare și lansează invitația la bucurie (”Mă bucur să te revăd.”), dar pe parcursul piesei, starea sa progresează de la ”cel care vorbește” pentru că știe că doar cuvântul îl ține în viață la cel care se resemnează și își acceptă soarta.

ESTRAGON este personajul cuprins de maladia nespusului, dar care conștientizează doar parțial această dramă. Pare să accepte invitația la bucurie a lui VLADIMIR, dar în realitate îmbrățișarea lor va avea loc mult mai târziu. Amânarea răspunsului se vede în ”Imediat, imediat.”
Tot ESTRAGON e cel care deschide piesa oferindu-i spațiu lui VLADIMIR să vorbească tocmai pentru a umple ”nimicul”. ”ESTRAGON (renunțând din nou): Nimic de făcut.”este constatarea și rezultatul unei acțiuni anterioare; acțiune care nu este prezentată direct, dar care se ”recuperează” prin seturile de interogații pe care și-l vor adresa protagoniștii, dar și prin apariția periodică a unor alte personaje (POZZO, LUCKY și BĂIATUL). Asfel nu e greu de intuit ciclicitatea evenimentelor și construirea unui spațiu vid, ermetic în care ”nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni” și care ”nu seamănă a nimic”.

Acțiunea piesei se dezvoltă sub semnul tăcerii, al liniștii, al nespusului. Personajele vorbesc fără a spune nimic. Ele încearcă să completeze spațiul creat de așteptare prin forme convenționale. Această tăcere este prezentată în mod direct prin didascalii (tăcere, liniște, pauză, scurtă pauză), prin replicile personajelor (”nu spune nimic”), dar și indirect prin replicile incoerente ale personajelor, rostite ”ca să mai treacă timpul” după cum afirmă și VLADIMIR.

”Așteptându-l pe Godot” este piesa în care se regăsește fiecare. Și noi vorbim fără a spune nimic. Vorbim ca să ne facem dovada existenței. Și noi avem un Godot pe care îl așteptăm și care ar putea fi de fapt viitorul nesigur, viitorul asupra căruia avem dubii, viitorul plin de incertitudini, viitorul prin care ”vom fi salvați”.

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Drum de ţară, cu copac. Seara.
Estragon, aşezat pe jos, încearcă să-şi scoată gheata. Se opinteşte îndârjit, cu amândouă mâinile, icnind. Se opreşte, istovit. Se odihneşte gâfâind, reîncepe. Acelaşi joc. Intră Vladimir.

ESTRAGON (renunţând din nou): Nimic de făcut.
VLADIMIR (apropiindu-se cu paşi mărunţi şi ţepeni, cu picioarele depărtate): Şi eu încep să cred la fel. (Rămâne nemişcat.) M-am împotrivit multă vreme gândului ăstuia spunându-mi: Vladimir, nu te prosti, încă n-ai încercat tot. Şi reluam lupta. (Se reculege, cu gândul la luptă. Către Estragon.) Aşadar, iată-ne din nou.
ESTRAGON: Crezi?
VLADIMIR: Sunt mulţuimit că te revăd. Te credeam plecat pentru totdeauna.
ESTRAGON: Şi eu la fel.
VLADIMIR: Ce facem ca să sărbătorim întâlnirea? (Se gândeşte.) Ridică-te să te pup.

[Decebal · Rating 5 out of 5]

"VICTOR: Eu renunț.
Tăcere.
... Renunț să mai fiu liber. Nu poți fi liber. M-am înșelat." - Eleutheria.