Plumb

by George Bacovia

Lui Bacovia îi repugnau teoriile. Probabil că le percepea ca pe nişte surse de falsificare. Numai inspiraţia genuină, senzorială o simţea ca pe o garanţie de autenticitate. El se credea un „senzitiv“, ca în proza sa cunoscută, nu un intelectual. Se vedea pe sine, probabil, în situaţia de artist sincer şi spontan, în priză directă cu senzaţiile care îi tălmăceau lumea, evitând complicaţiile si artificiile. Simbolismul bacovian lasă câteva uşi deschise spre esteticile ce vor irupe după el, când poemul va deveni prisma metaforică prin intermediul căreia poetul îşi caută locul său în lume, dar şi lumea încearcă să se facă acceptată de poet. Permisivitatea poeziei bacoviene, forţa ei ascunsă, capacitatea ei de a se primeni postum, intersectând direcţii pe care, în aparenţă, nu le conţinea, explică viabilitatea acestei opere de o paradoxală umilitate. Probabil că are dreptate Borges când spune: „timpul care dărâmă palatele îmbogăţeşte versurile“!
DINU FLĂMÂND

Genres: Poetry, Romanian Literature, Classics, Romania, Fiction, 20th Century, School

288 pages, Hardcover

First published January 1, 1916

About the author

George Bacovia (the pen name of George Vasiliu; September 17 [O.S. September 4] 1881–May 22, 1957) was a Romanian symbolist poet.[1]
Bacovia was born in Bacău as the son of a merchant, Dimitrie Vasiliu, and Zoiţa Vasiliu (née Gheorghe Langa). He married Agatha Grigorescu in 1928, and then moved to Bucharest where he lived until his death.

Reviews

[Bogdan Liviu · Rating 5 out of 5]

"What did you think?"
N-am gandit, am murit.

[Iulian · Rating 5 out of 5]

Când am citit prima dată poezia "Plumb", nu volumul de față(din manualul de română prin liceu), mi s-a părut una dintre cele mai transfigurate şi transcedentale creații...afară de evidenta frumusețe morbidă. Bacovia merită un loc de cinste alături de Eminescu, Nichita, Blaga.


"Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar ...

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...

În parc fantomele apar ...

Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...

În parc ninsoarea cade rar ..."

[Alice Ene · Rating 4 out of 5]

in my emo era

[bia · Rating 5 out of 5]

Bacovia e poetul pe care poporul roman nu il merita

[Șopârtoc Larisa · Rating 5 out of 5]

Ador.
Here are three of these beauties:

𝗡𝗲𝗴𝗿𝘂

"Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...

Vibrau scântei de vis... noian de negru,
Carbonizat, amorul fumega -
Parfum de pene arse, și ploua...
Negru, numai noian de negru..."
-------------------------------

𝗟𝗮𝗿𝗴𝗼

"Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine, și de altă lume,
Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toți se gândeau la viața lor,
La dispariția lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, și de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom."
-------------------------

𝗧𝗿𝗲𝗰 𝘇𝗶𝗹𝗲

"Curg zilele spre cimitir
Trist, una-câte-una,
Și destrămând al vieții fir
Se duc pe totdeauna.

Și-acolo, încet, molcomitor
Se-adună în suspine -
Cu-un dor de «mâine» sora lor,
Cu-un dor de mine."
-----------------------------

[Cristian Iancu · Rating 5 out of 5]

Bacovia is like Cioran to me, it goes well with depression, it gives you the feeling that you are not alone and someone shares those deep, dark thoughts.

Other than that, he is incredibly deep and has an amazing sense of atmosphere. See for yourselves!

[Andreea · Rating 4 out of 5]

Poezii preferate:

"Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom." - Largo (Plumb)

"Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge… anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis." - Monosilab de toamna (Plumb)

"Culori si fum de toamna, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele ploua -
Vorbeste încet, paseste încet,
Ca totul cade cu o jale noua.

Vinul, si mierea, si grâul tot
Le-au strâns, pe graba, cine-a putut...
Tuse, si plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunza de lut...

Si-o pasarica în gradina brumata,
În linistea rece, a iarna-a facut -
Am stranutat pe o strada curata,
Frunzele toate înca n-au cazut.

A fost odata... va fi odata...
Nu spune zarea, dar spune omul -
Numai acuma e niciodata...
Adânc, prezentul, închide tomul...

Ma duc, tot acolo, în marea cladire,
E ora, de la care ramân închis -
O emotie... o amortire...
E toamna... mi-au dat de scris..." - Belsug (Cu voi...)

"Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.

Cu-al meu aspect
Făcea să mor,
Căci tuturor
Păream suspect." - Epitaf (Cu voi...)

[Irine · Rating 3 out of 5]

Mai misto ca Eminescu

[Eve · Rating 5 out of 5]

Almost could say that I hate poetry, but Bacovia... he is more than a poet and his art is pure art with words.

[Merusss · Rating 3 out of 5]

Reading stuff for school is a pain in the ass
Wheres the smut🤨

[Berna Labourdette · Rating 4 out of 5]

“... Ay, todos mis sentidos se enervaban fantásticamente
pero en lo lúgubre de la sala se reían sarcásticamente
Poe y Baudelaire y Rollinat” (George Bacovia).

A fines del siglo XX, "el fantasma del simbolismo recorría Europa": Baudelaire, Rimbaud, Verlaine y Mallarmé, entre otros, comenzaban en Francia la renovación de la poesía, estancada en normas estrictas y académicas. Por la utilización del verso libre y de símbolos (de ahí el nombre del movimiento, que toca a otras artes, como la pintura) la poesía pasa a manos de vagabundos, de bohemios y en cierta medida fugaces poetas, a decir de Guerin: "arrojados de exilio en exilio sin jamás tener morada segura", aquellos que eran capaces de explorar todos sus demonios, además de efectuar una ácida crítica a la sociedad de su tiempo.

A través de “un inmenso, largo y motivado desorden de todos los sentidos", Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Jules Laforgue, Tristán Corbière, entre otros, se apoderaban justamente de lo que era inasible, diferente, en palabras de Baudelaire : "arrojarme al fondo de un abismo ignorado, ¿qué importa cielo o infierno si puedo encontrar algo nuevo?". La protesta por la condición caída del hombre, la cualidad “iluminadora” de la poesía y la utilización de material onírico son ciertamente contribuciones del simbolisimo a corrientes futuras como el surrealismo.

El mito de los "poetas malditos" comenzó con la publicación en 1884 con una serie de biografías de poetas simbolistas efectuada por Paul Verlaine y desde ahí, jamás terminó. Aumentó con el conocimiento de la vida de poetas como Rimbaud, “enfant terrible” de la poesía simbolista, que escribió toda su obra durante sus primeros 20 años de vida.

Sin embargo, fuera de Francia existieron grandes poetas simbolistas que fueron injustamente olvidados. El idioma, que produjo la falta de traducciones al español de su obra y en general una ignorancia de la vida cultural de los países que no sean los de siempre (Inglaterra, Francia, Alemania y España) entre otros factores, han contribuido que un poeta destacado como George Bacovia, rumano (1885- 1957) sea prácticamente un desconocido.

De nombre George Vasiliu, fue por formación un simbolista, si bien en su época comenzaba la poesía rumana moderna. Estudió Leyes, pero jamás se recibió. Tuvo una vida muy dura, continuamente enfermo, lo que sin duda contribuyó a agriar su carácter y se vio reflejado en sus sombríos poemas. Lo que probablemente lo salvé del suicidio, fue casarse en 1928 con Agatha Grigorescu y ser transferido a Budapest donde ella trabajaba como profesora. La devoción de su mujer por él fue extraordinaria, escribiendo después de su muerte, una biografía sumamente detallada del poeta.

Su primer libro de poemas "Plomo" fue publicado en 1916 y fue premiado por el Ministerio de Arte rumano. Enseguida siguieron “Trozos de noche”, “Chispas Amarillas”, “Con Vosotros” y “Comedias de Verdad”. Su poesía usa muy pocos elementos (en eso recuerda a Laforgue), utilizando palabras clave que repite obsesivamente (metal, nieve, sangre, tristeza) lo que otorga a sus poemas una sonoridad rara, con un tono inusual que se va marcando cada vez más hasta terminar como un grito en el tímpano. La originalidad sombría que se concreta en su obra hace que la atmósfera particular que producen sus poemas sea llamada "bacoviana", en ella: "siempre llueve, las hojas caen, los cuervos vuelan por el aire sobre las calles y las procesiones fúnebres, los amantes enloquecen, los niños enferman, los cuerpos se descomponen y todo se vuelve sobre sí mismo, agoniza y muere".

Bacovia cantó siempre a la lluvia, al invierno, a los suburbios y a la muerte. Puede recordar un poco a Edgar Allan Poe, pero no podemos efectuar comparaciones tan a la ligera, la poesía de Bacovia es profundamente original, sonora y evocativa. Refleja la percepción de un hombre profundamente atormentado, pero capaz de encontrar una belleza calma en paisajes que para otros serían pesadillas. No resulta entonces accidental que su poema "Cansado" sea la expresión del deseo estético de su propia muerte, en mayo de 1957 mientras los ruiseñores cantaban en el árbol de su ventana y su esposa fiel sostenía su mano, Bacovia se deslizaba a visitar su propio y personal Invierno.

Cansado.
Amor mío, he venido otra vez...
pero ahora apenas me muevo
Abre el clavicordio y cántame
una canción de muerto.
Si me derrumbo sobre las alfombras
en el triste, callado salón
sigue tú cantando amor mío,
monótona, lentamente.

Plomo.
Reposaban profundamente los ataúdes de plomo
con sus flores de plomo, su funeral adorno
Estaba solo en la tumba y hacía viento
y crujían las coronas de plomo.
Dormía reclinado mi amor de plomo
entre flores de plomo y empecé a gritar
Estaba solo junto al muerto y hacía frío...
Y colgaban las alas de plomo.

[Dariana · Rating 5 out of 5]

Nu cred să mai fi citit vreun alt volum de poezii care să-mi placă atât de mult, pe de-a-ntregul.

[Crina Bucur · Rating 4 out of 5]

Deznădejde până în măduva oaselor

[Xenia · Rating 5 out of 5]

Best poetry ever..

[Attila · Rating 5 out of 5]

My favourite poet from the Romanian literature.

[Paul · Rating 4 out of 5]

Acromatopsie. De ea suferea Bacovia, totul are culoare și gust de plumb în ochii lui. Toamna în fiecare anotimp.

[Sia · Rating 5 out of 5]

L-am descoperit pe Bacovia in clasa a 10a, desi am citit Plumb printr-a 9a. Mi-a placut atat de mult cand l-am studiat la scoala incat in vreo 3 zile sm citit cam tot ce era de citit din opera + documentat despre viata lui:)))
Are un loc aparte printre simbolisti, si pe buna dreptate. Poezia lui e de o sensibilitate si o tristete rara.

"De-as fi artist
Eu ti-as descri
A tale mandre gesturi,
Din al meu dor
Ar mai pieri
Cand te-as ceti
In versuri
Ca pictor,
Eu te-as picta,
Mi-ai fi icoana-n viata;
Din al meu dor
As mai uita
Cand te-as privi
In fata...

Ca muzicant,
Eu te-as sopti
Cu flaut,
Sau cu struna,
Din al meu dor
S-ar povesti
De tine-ntotdeauna."

[Ovidiu Sky · Rating 3 out of 5]

George Bacovia is not a pessimist, its a optimist that see everything via pessimism. What you can notice in Plumb Poems is a tragic monolog and the lack of hope.

[Iuliana Popescu · Rating 5 out of 5]

merită mai mult

[NaCl (sara) · Rating 5 out of 5]

Bacovia will always have a special place in my heart <3

[Cristina Boncea · Rating 5 out of 5]

În volumul publicat în colecția Biblioteca pentru toți se regăsesc toate cele cinci volume de poezie ale lui George Bacovia, iar intenția mea este să le comentez pe scurt, evidențiind preferatele mele și exprimându-mi interpretarea asupra universului bacovian în stil modest, spre deosebire de adevăratele critici literare ce pot fi găsite la sfârșitul volumului. Mă bucur că volumele publicate în această colecție sunt atât de complexe și informative în ceea ce privește biografia autorului. Trebuie menționat că și introducerea făcută de Dinu Flămând asupra simbolismului în Europa mi-a fost de real ajutor.

Plumb (1916)

Volumul care l-a consacrat pe Bacovia și probabil cel mai cunoscut din opera sa relevă poate cel mai bine direcția înspre care merg gândurile poetului și spațiul de desfășurare în plan metafizic – dar și fizic pe alocuri – al universului său interior. Știm deja că Bacovia scrie despre mediul rural, despre anotimpuri și încărcătura lor emoțională exprimată prin culori și stări de spirit, despre nopți întunecate în care merge singur pe stradă, uneori despre beții în baruri și fete singure care cântă la pian lângă fereastră. În Plumb se regăsesc cele mai cunoscute poezii ale sale pentru noi astăzi: Plumb, Lacustră, Rar, Pastel, Amurg violet, etc. Chiar poeziile mele preferate se regăsesc aici, printre care minunata Pulvis, care a rămas preferata mea chiar și după ce am lecturat întreaga operă, dar totuși nu consider acest prim volum a fi preferatul meu ca întreg. Dacă e să ne luăm după ce-am auzit, anume că „prima lucrare a unui autor e cea mai reprezentativă”, tot nu știu ce să spun pentru că Bacovia nu s-a schimbat nici ulterior. Stilul său a rămas același din adolescență până la bătrânețe, după cum remarcă și unul din criticii menționați la sfârșit, așa că nu pot decât să numesc volumul ca fiind cel mai cuprinzător. Plumb ar fi nucleul din care izvorăsc toate celelalte idei lirice bacoviene, este „centrul de întâlnire” al tuturor temelor pe care le-a abordat, este poate chiar piața pe care o menționează atât de des în poeziile sale. Temele abordate nu sunt multe, dar sunt clare. Bacovia a scris despre tot ce există între viață și moarte, arătând formele de manifestare ale uneia în cealaltă. Cam așa contemplăm și noi moartea – într-un cimitir – când încă suntem în viață. Dar și în interiorul nostru se oglindesc amândouă, se întretaie, sunt poate Eros și Thanatos, dacă ar fi să mergem în extrem, deși nu există absolut nimic erotic în poeziile bacoviene. Poetul s-a preocupat de toate, le-a contemplat pe toate și le-a filtrat prin spiritul său atât de ancorat în pământ, de privitor neobosit. Lentilele prin care a privit lumea înconjurătoare au fost predominant plumburii – adică galbene, într-un sens, după spusele sale („Plumbul ars este galben, sufletul ars este galben”). În acest prim volum mi se pare că se regăsesc cele mai bine închegate din punct de vedere stilistic poezii ale sale. Muzica străpunge mereu liniștea, aducându-ne aminte de viață, de propriul sine. Bacovia nu s-a pierdut niciodată în niciunul dintre lucrurile pe care le-a contemplat, iar magia lui constă exact în acest lucru: că a scris mereu despre sine, după ce s-a oglindit (și regăsit) în întregul univers. Cu siguranță dacă vrei să ai o idee generală despre cine a fost acest genial poet, Plumb este cartea de căpătâi. Este ca un trailer pentru un film unde sunt redate cele mai bune secvențe ce urmează a fi detaliate ulterior și tocmai pentru că aceste poezii sunt doar punctele de plecare, doar stelele primordiale din care s-au născut toate celelalte creații, am ales să le urmez strălucirea din volumele ulterioare.

Scântei galbene (1926)

M-am bucurat să regăsesc continuitatea din arta bacoviană în acest volum ce a fost publicat la o diferență de zece ani de primul. Începe chiar cu o parte din ultima poezie a volumului Plumb, semn că autorul a vrut în mod intenționat să ne arate că nu trebuie să-i privim opera cu alți ochi, că el a fost autentic de la bun început și așa se va păstra în continuare. Acest volum mi s-a părut mai reflexiv, dar și mai trist. Poeziile sunt axate mai mult pe ideea de a fi poet, despre ce înseamnă truda celui care vrea să conțină sub stiloul său toate gândurile care îl ademenesc din ungherele minții. În Singur, Bacovia zice: „Odaia mea mă înspăimântă/aici n-ar sta nicio iubită” și în Vânt ne spune că „…prin crengile-ncâlcite mi-am notat/Versuri fără de talent”. În mai multe dintre poezii face referire la fugă, la izolarea în propria cameră, deși Întunericul persistă peste tot. Aici îl regăsim pe poet ceva mai secătuit, cu vocea omului care nu mai are de gând să lupte, să aștepte, ci doar privește viața aflat parcă undeva înafara propriului sine, contemplându-și existența ca și când nu ar fi a lui. Poeziile sunt despre ruptură – a sentimentelor de iubire, a frunzelor de copaci -, poate chiar despre dor, despre viața la oraș și fanfarele sale, dar și despre trăirile clasei muncitoare. În mod paradoxal, deși poetul pare ieșit din sine, pustiit, aproape ca o fantomă, aceste realizări nu au decât darul de a-l face și mai conștient de singurătatea sa, de nevrozele sale și „gândurile care stau la taifas în mintea lui” (parafrazare). Din punctul meu de vedere, abia acest volum duce mai mult a jurnal, cu mult mai multe poezii în care poetul e subiect decât pur și simplu pasteluri și panorame ale împrejurimilor. Volumul se închie cu o romanță care aduce un vârf de speranță din punct de vedere amoros. Cât de dificil trebuie să fie pentru un poet să poarte în sine atâtea aspecte ale existenței care cântăresc atât de greu… – iată că Bacovia a împărtășit astfel cu noi propriile sale greutăți, pe care le-a metamorfozat în artă pură, sinceră. Tot în Scântei galbene se regăsește și poezia Balet, care mi-a plăcut destul de tare de când am citit-o prima oară.

Cu voi… (1930)

În acest volum se regăsește celebra poezie Liceu, una dintre preferatele mele de asemenea. Aici poetul a devenit deja mizantrop, după cum aflăm din Ego, iar vocea eului liric pare ușor schimbată – din cea a unui bărbat deznădăjduit în cea a unuia ceva mai stăpân pe propriile forțe, o voce chiar ușor critică în ceea ce privește cultura, cu o mare dragoste pentru Cunoaștere. Bacovia a revenit la teme ceva mai puțin subiective, unde poetul redevine obiect contemplator al întregii istorii dinaintea sa. În poezia Vae Soli… am regăsit cu precădere această schimbare de tonalitate. Deși vorbește despre o iubită care nu e prezentă, pe care o va aștepta, nu mai regăsim aici aceeași stare de pustiire din volumul anterior, ci versurile se încheie cu „…nu vor putea să ne-ntreacă acei care vin”, oferind o cu totul altă dimensiune acestei povești, una universală. Mie mi se pare că ar fi vorba despre o transcedere de la personal la impersonal, fără a-și pierde totuși identitatea de data aceasta. Dacă înainte poetul era cumva desprins de propriul trup, acum și-l însușește și, mai mult decât atât, ia la cunoștiință caracterul său nemuritor, acceptă amprenta pe care știe că o va lăsa și după moarte. Ne spune chiar el „plângând, mi-am spus să nu mai plâng” în poezia Destul, ceea ce pentru mine desăvârșește sentimentul de forță interioară pe care l-am regăsit în majoritatea poeziile din volumul de față. Personal, așa îl prefer pe Bacovia: ne-decăzut (sau decadent), ci în deplina stăpânire a propriei magii, fără a deveni în niciun sens narcisic, fără vreun complex napoleonian, ci doar același poet contemplativ care de data aceasta devine cu adevărat implicat în fenomenele propriiei existențe. E ca și cum Bacovia s-a înstăpânit aici peste tristețe în sine și a transformat-o într-o unealtă generatoare de vitalitate. Cred ca asta se relevă inclusiv din titlu – Bacovia a venit să ni se alăture, tot de la distanță, tot în singurătatea lui pe care o cunoaște atât de bine, dar e cu noi orișicum, iar exact din acest motivul Cu voi… e volumul meu bacovian preferat.

Comedii în fond (1936)

Aici regăsim, cred, cele mai scurte poezii ale sale, fiind de asemenea volumul în care am descoperit un număr mult prea mic de poezii pe gustul meu. Cea mai bună dintre ele mi s-a părut a fi Controversă, în special a doua strofă: „Era acel tânăr prea singur!/Dar toți îl iubeau…/-Atunci, nu era așa singur!/Sau ceilalți nu erau.” Dacă ar fi să descriu volumul într-un cuvânt acela ar fi „deșertăciune”, fiindcă așa îmi par și poeziile sale de aici: aride, lipsite de substață comparativ cu ce-am citit anterior. Poetul vorbește ca și când totul s-a sfârșit deja, ca și când timpul a trecut și nu se mai poate face nimic. Regăsim același ton „hotărât”, dacă-l pot numi așa, vocea sa pare undeva între aceeași siguranță de sine și starea unui om depășit de situație, care s-a micșorat sub grandoarea vieții. Un simplu trecător, a cărui prezență nu influențează cu nimic exteriorul. Poate că aici vorbește mai mult despre moarte decât în celelalte volume, vorbește despre el la trecut, despre sfârșituri în general, care nici măcar nu-i mai provoacă o suferință de nedescris, ci aduc cu sine pasivitatea. Pare să sugereze dorința de a transcede nu înspre viață, ci înspre moarte, ca și când ar simți o chemare. „Viața pare-a trece fără niciun sens” spune el în Veritas și „Muguri au dat pe ram – zădarnic/În a mea inimă e toamnă!” în poezia Și toate. N-am găsit nimic „comedic” aici, mai degrabă avea câteva versuri amuzante în Cu voi… Volumul de față l-am simțit ca pe o perioadă de tranziție, un moment de legătură, care-l face și pe cititor să anticipeze ceva, o schimbare, care însă nu se regăsește aici. Volumele sale anterioare păreau a forma câte un tot unitar, spuneau o poveste cu început și sfârșit parcă, lăsând loc de continuitate, pentru surprizele vieții, însă aici, chiar și Bacovia spune: „tot aceeași poezie la infinit!?” (Requiem) și chiar acesta e sentimentul general, de repetitivitate fără destinație. Așa se și încheie volumul, care cu siguranță mi-ar fi provocat dezamăgire dacă n-aș fi avut privilegiul și oportunitatea de a-i citi întreaga operă într-un singur volum.

Stanțe burgheze (1946)

Lucrurile se schimbă însă în acest ultim volum publicat, poetul revenind la vocea sa anterioară, cu poezii mai lungi și mai complexe și contemplații asupra „târgului”, cum era de așteptat. Versurile „O, la țară/Cu amintiri burgheze…” din poezia Excelsior descriu poate cel mai bine ce se petrece cu acest volum, ce fel de teme a abordat poetul și perspectiva din care a privit. Deja nu mai vorbim despre plumb, morminte sau corbi, ci despre viitor, oarecum despre politică, despre ideea de basm și panorame ale orașului, privit acum de la distanță. Cred că poezia mea preferată de aici este Glossă, care se încheie cu „Dacă nu-i/Cu cine vorbi/Se scrie”. Volumul în sine pare a fi cel mai scurt ca număr de poezii, însă este și cel mai echilibrat din punct de vedere tematic și ca stare creată (după Plumb, desigur). Nu se atinge nici apogeul suferinței, nici cel al fericirii, de aceea mi se pare cumva – dacă ar fi să privim toate volumele ca pe o poveste – o foarte bună încheiere pentru opera bacoviană. Privind retrospectiv, pare că poetul regresează, primele lui poezii fiind și cele mai bune, dar Stanțe burgheze ni-l prezintă pe Bacovia (de fapt e invers, autorul se prezintă prin opera lui) într-un soi de stare finală, deși a mai trăit 11 ani după publicarea acestui volum. Partea bună e că se încheie într-o notă pozitivă din perspectiva mea. După ce ne-au fost prezentate toate acele viziuni despre viață, moarte and everything in between, poetul a ales să se odihnească în sfârșit, pare că și-a găsit liniștea. Privite astfel, volumele sale ne conduc prin labirintul de stări profunde prin care poetul a trecut, Plumb fiind începutul (care conține tot „viitorul” în sine), iar volumul de față o concluzie care, deși nu a fost impresionantă din punct de vedere al creației pentru mine, ne prezintă totuși imaginea întreagă a parcursului acestui geniu al poeziei.

În volumul despre care vorbim, se mai găsesc două secțiuni la final – una cu Poezii (1957), care nu sunt incluse în volumele publicate în timpul vieții autorului și una numită Din periodice, ce cuprinde, evident, poeziile publicate de Bacovia în diverse reviste literare ale vremii. În prima parte am regăsit poezia Și dacă, formată doar din două strofe, care însă mi-a plăcut foarte mult și, de asemenea, poezia De-aș fi artist, în care iarăși am regăsit tonalitatea mea bacoviană preferată – spiritul visător, netulburat de „bine” și de „rău”, care nu-și dorește decât să creeze. Egipet mi s-a părut iarăși fascinantă și a fost aproape singura poezie în care Bacovia a vorbit despre Orient. Chiar mi-ar fi plăcut să aflu mai multe lucruri despre viziunea poetului asupra culturii orientale antice. În cea de-a doua secțiune, chiar prima poezie mi s-a părut a fi o capodoperă. Este vorba despre Tu ai murit… scrisă în memoria lui Ștefan Petică. Mi se pare o poezie perfectă ca formă – ceea ce nu întâlnim des la Bacovia, el fiind adeptul imperfecțiunii stilistice cu scopul primării autenticității lirice -, care creează o imagine mentală de deosebită frumusețe. Iată, astfel îmi place reprezentarea morții. La fel pot spune și despre Sânge, plumb, toamnă, pe care mi-aș fi dorit s-o regăsesc în volumele propriu-zise. Cred că s-ar fi potrivit bine alături de celelalte pasteluri, deși nu știu exact când a fost scrisă.

Volumul este încheiat prin câteva pagini de referințe critice foarte bine scrise, care te ajută să-ți închegi viziunea asupra operei bacoviene. Eu nu am intenționat să aduc nimic nou în ceea ce privește viziunea de ansamblu, ci doar să am „o mărturie” scrisă în ceea ce privește lecturarea acestui volum atât de complex și frumos. La Bacovia nu trebuie să cauți geniul, nu trebuie să fii „un intelectual” de rang eminescian pentru a-i putea savura arta. Nu doar fiindcă utilizează un limbaj lesne de înțeles pentru aproape oricine, ci pentru că sinceritatea lui străbate cuvintele – îi citești mai degrabă stările sufletești atât de vii, decât forma lor propriu-zisă, cumulată în alăturările de litere. Desigur, multe dintre poezii sunt cu adevărat desăvârșite inclusiv în ceea ce privește raportul formă-conținut, dar ceea ce face poezia bacoviană specială, ceea ce o ține încă în viață chiar și-n proaspăta generație, e filtrul personal al poetului, marca sa proprie pe care nu s-a dat în lături să ne-o arate pe de-a-ntregul. Cu siguranță voi mai reciti multe dintre poeziile sale peste ani și voi păstra imaginile vizuale ce mi s-au întipărit direct pe suflet, bucurându-mă că România a avut parte de un astfel de poet cu adevărat nemuritor. Plumb, în ediția aceasta, este un must-read pentru orice român, chiar și pentru cei mai puțin versați într-ale poeziei – cum încă sunt și eu, de fapt.

[claroquesi · Rating 5 out of 5]

Eu rămân ce-am fost: — bacoviană


Glossă

Privește savant
Cu inima beată
De iubire
Natura-i statică.
Amorul renaște,
Cu focul de vară,
Cu diamante
De iarnă.
Metempsihoză,
Metamorfoză,
Și câte încă.
La revedere,
Sau la adio.
Privește savant.
Dacă nu-i
Cu cine vorbi,
Se scrie.

[Claudiu · Rating 4 out of 5]

Mi se pare interesant cum intreaga creatie a unui poet major in literatura romana poate sa fie cuprinsa intr-un volum de 288 de pagini.
Plumb ramane volumul de baza si cel care il defineste pe Bacovia ca poet. Temele din Plumb apar si in volumele din urmatorii ani, dar diluate - Scantei galbene si Cu voi .
Cel mai slab volum mi s-a parut Comedii in fond , ca si cum poetul relua temele cunoscute, doar ca era refuzat de forma, plictisit de idee.
Stante burgheze mi s-a parut mult mai bun - aceleasi teme doar ca forma se adapteaza, este minimala si, de cele mai multe ori, lipsita de prozodie, ceea ce nu se intampla mereu in volumele anteriare - cel putin in Plumb prozodia clasica este respectata aproape cu sfintenie. Cred ca ultimul volum de poezie al lui Bacovia era inceputul pentru o noua etapa in creatia poetului - doar ca Bacovia moare.
Bacovia nu are versatilitatea lui Nichita Stanescu (nici aceeasi valoare), dar e un poet bun, inovator si o treapa importanta in dezvoltarea poeziei romanesti.
(Disclaimer: nu mai scriu de teme, ca le stim cu totii din liceu)

[Kate · Rating 5 out of 5]

my thoughts during high school

[Serban Noodle · Rating 5 out of 5]

Nevroză

Afară ninge prăpădind,
Iubita cântă la clavir, -
Și târgul stă întunecat,
De parca ninge-n cimitir.

Iubita cântă-un marș funebru,
Iar eu nedumerit mă mir:
De ce să cânte-un marș funebru...
Și ninge ca-ntr-un cimitir.

Ea plânge și-a căzut pe clape
Și geme greu ca în delir...
În dezacord clavirul moare,
Și ninge ca-ntr-un cimitir.

Și plâng și eu, și tremurând
Pe umeri pletele-i resfir...
Afară târgul stă pustiu,
Și ninge ca-ntr-un cimitir.

[RAI · Rating 5 out of 5]

Pentru că Bacovia forever autumn :)

[Rinx - · Rating 5 out of 5]

nu stiu daca ma scoate din depresie sau ma baga si mai tare

[alex&ra · Rating 3 out of 5]

Tot mai tăcut și singur
În lumea mea pustie -
Și tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine -
Aceeași nepăsare
De oameni și de tine.

Ego

[Nona · Rating 4 out of 5]

Mă întorc la Bacovia din când în când, nostalgică, mai ales toamna. Noiembrie pare să fie luna perfectă pentru a-l (re)citi. Mulți ani, mai ales în perioada liceului, când nu eram tocmai în cel mai bun loc din punct de vedere emoțional, Bacovia a fost poetul care mi-a cântat sufletul. Deși pesimist, de un sentimentalism sumbru, m-am agățat de el cu ghearele și mi-a adus alinare în perioadele de doliu.

Poate că e repetitiv. De-a lungul vieții, poeziile sale au fost marcate de propria boală și urmează un registru uneori monoton și monocolor. Pe alocuri este de un romantism naiv, alteori claustrofob, de o bogăție vizuală care mă absoarbe.

În curând, îmi va răsuna în urechi „Te uită cum ninge, Decembre...”, invitându-mă la meditații iernatice.

[Mădălina Bejenaru · Rating 4 out of 5]

“Havuzul din dosul palatului mort
Mai aruncă,mai plouă, mai plânge -
Și stropii căzând, în amurg, iau culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Plutește un lanț de lebede albe,
Iar visul din parc în lac se răsfrânge -
Amurgul pe lebede pune culori:
De sineală, de aur, de sânge.

Uitate, statuiele albe privesc,
Albe visând c-un aer ce plânge -
Și lasă amurgul pe ele culori:
De sineală, de aur, de sânge.”