What do you think?
Rate this book
Diabeł
"Diabeł" to nieomal encyklopedyczne, a przy tym fascynujące studium historycznej ewolucji pojęcia diabła w kulturze europejskiej. Autor, wybitny współczesny historyk francuski, zwarcie, kompetentnie i w sposób przemawiający do każdego czytelnika (co jest zaletą francuskiej serii "Co wiem?", w ramach której ukazała się ta książka) przedstawia społeczny, kulturowy i religijny kontekst funkcjonowania tego pojęcia, zwłaszcza w świetle dziejów czarostwa i egzorcyzmów. Przedstawia również motywy satanistyczne obecne we współczesnej kulturze masowej.
W Posłowiu omówiono, w sposób równie syntetyczny, naukę Kościoła katolickiego odnośnie do pojęcia diabła, konfrontując ją w wielu punktach z poglądami autora.
W Posłowiu omówiono, w sposób równie syntetyczny, naukę Kościoła katolickiego odnośnie do pojęcia diabła, konfrontując ją w wielu punktach z poglądami autora.
178 pages, Paperback
First published January 1, 1998
1 person is currently reading
16 people want to read
About the author
Georges Minois
86 books55 followersGeorges Minois est un historien français né en 1946. Ancien élève de l'École normale supérieure, il est agrégé et docteur en histoire. Il a exercé la profession de professeur d'histoire et de géographie jusqu'en 2007.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
April 26, 2023
obsessed with getting knowledge from literature (probably possessed by the devil)
February 17, 2023
„Diavolul” în accepțiunea zilelor noastre este o închipuire abstractă și imperceptibilă, dar care continuă să susciteze imaginația și să se reprezinte sub cele mai diverse forme. Este suficient de a-ți aminti de filmele hollywodiene, unde „Diavolul”, ”Satana” sau ”Lucifer” este comandantul forțelor tenebre și luptă neobosit contra umanității. Important este faptul că mereu lumea oamenilor este părtașă a „forțelor luminii” în această luptă eternă dintre Bine și Rău. Având o descendență străveche, încă în primele forme ale vieții religioase din comuna primitivă, astăzi Diavolul a ajuns să fie promovat pe cele mai mari platouri de film din lume și să fie utilizat în campaniile de marketing.
În lucrarea eponimă „Diavolul” istoricul francez George Minois reconstituie apariția și evoluția conceptului de „diavol” din antichitate și până în epoca contemporană. Originile „diavolului” iudeo-creștin pot fi găsite în miturile vechi babiloniene precum este „Epopeea lui Ghilgameș”. Anume în zona geografică a Semilunei Fertile se formează o mitologie specifică regiunii, creată probabil pe baza tradițiilor sumeriene în care figurează eroul Ghilgameș (regele orașului Uruk). Ghilgameș cu prietenul său Enkidu merg într-o pădure de cedri, unde trăiește Humbaba – monstru gigantic – al cărui și „glas e furtună, grai e foc, iar suflarea – moarte”. Ghilgameș reușind să-l răpună pe Humbaba, îi retezează capul și îl duce zeului suprem – Enlil. Acesta s-a înfuriat, fiindcă Humbaba reprezenta latura întunecată a personalității proprii și că trebuia să îndeplinească ce îi ordona Enlil. Fragmentul mitologic pe parcursul anilor a evoluat și a obținut o conotație simbolistică și cosmogonică, fiind un model arhetipal al luptei dintre Lumină și Întuneric.
În tradiția iudeo-creștină reprezentările Diavolului apar în cărțile legendarului patriarh Enoh datate cu secolele III-I î.Hr. Asupra lucrărilor respective s-a resimțit influența miturilor eroice mesopotamiene. Textele literaturii apocaliptice apocrife consemnează apariția Răului odată cu răscoala îngerilor sau al „fiilor lui Dumnezeu”. Aici intrau Asasel, Belial, Mastema, Satan și Samael. Acești „îngeri-păzitori” care trebuiau să supravegheze lumea, au încălcat hotarele dintre lumea oamenilor și acea divină. Fiind seduși de femei, ei se cuplează cu ele și dau naștere unor giganți pe care Dumnezeu îi ordonă să fie omorâți de forțele sale. În rezultat, îngerii răzvrătiți sunt pedepsiți, iar unele versiuni spun că ei „s-au prefăcut în stele ce cad noaptea”(în așa mod apare și Lucifer – o figură diabolică mai tardivă) .
În arta secolelor VI – IX d. Hr., figura Diavolului se obișnuia să se redea printr-un chip angelic și inocent, asemenea acelui înger decăzut. Spre exemplu o frescă din Ravenna, datată cu secolul VI d. Hr. îl înfățișa ca pe un tînăr frumos cu nimb și îmbrăcat în veșminte albe. În secolul al IX-lea, o miniatură taiată din fildeș înfrumuseța coperta unei cărți din biblioteca Universității din Frankfurt, care-l întruchipa pe Satana în calitate de fratele-geamăn a lui Hristos.
În perioada Evului Mediu, Diavolul este prezent în filosofia scolastică creștină, fiind amintit în textele lui Grigore cel Mare. În perioada de până la secolul al XII, Satana era o figură teologică ambiguă, iar în secolele XIV – XV devine și un personaj teatral care debutează pe scenele europene. Personajul posedă sentimtente umane, fiind furios, corupt, perfid. Deja este perceput de oameni ca o ființă ce suferă mereu eșec, fiind tras pe sfoară în piesele dramatice. „Cneazul nopții” se transformă într-un bufon tratat cu ilaritate de către mulțime.
Exact în această perioadă apare o literatură destul de consistentă destinată studiilor de demonologie. În spațiul european medieval circulau anumite manuale, dicționare despre demoni și lupta contra lor. În unele tratate se sublinia că femeile asemenea demonilor, pot steriliza bărbații sau să facă să le dispară penisul.
Acest război contra forțelor tenebre obține și trăsături sociale. „Diabolizarea” devine un instrument politic și represiv în mâinele clerului. Apar ereticii care erau etichetați ca „figuri diabolice”, ”posedați de Satana” etc. Ei au început să fie acuzați de colaborare cu diavolul și li se imputau tot soiul de acțiuni depravate și perverse: organizarea orgiilor cu demoni, incestul, zoofilia, infanticidul, antropofagia, etc. Chintesența luptei este următoarea: dacă Diavolul nu poate fi pândit și omorât fizic, pe el se poate de-l privat de influența exercitată prin distrugerea părtașilor săi, adică a ereticilor. Așadar, se observă că deja Satana capătă o ipostază telurică, lumească, palpabilă și lupta dintre forțele tenebre și luminoase se transferă dintr-un spațiu metafizic pe pământ, iar „jandarmul” principal devine Biserica.
Deci, până la finele Renașterii, în Europa s-a desfășurat o veritabilă vânătoare a vrăjitoarelor, care s-a manifestat prin procedura exorcismului – alungarea spiritelor rele din corpul posedatului. Sigur că prerogativa dată și-a asumat-o Biserica. Lupta respectivă a fost încheiată odată cu apariția conceptelor raționaliste exprimate de John Locke, Erasm de Rotterdam, Rene Descartes, etc. Datorită spiritului critic și raționalismului, diavolul și exorcismul sunt percepute ca acțiuni dubioase, caraghioase și iraționale.
Odată cu dezvoltarea științelor în Epoca Luminilor și progresul intelectual din spațiul european, Diavolul a început să fie privit prin intermediul unui nou set de valori și capacități intelectuale. Gândirea antiteologică modernă, sigur în contextul luptei contra gândirii medievale, îl prezintă pe Satana ca pe un Prometeu care duce focul oamenilor, zis figurativ. În 1877, Calvinac – pionerul gândirii liberale din Franța – postula: „Răul este Dumnezeu. Satana reprezintă progresul și știința. Dacă omul s-ar afla în dilema de a alege între acești doi, cu mare siguranță alegerea ar fi în favoarea lui Satana”. În Epoca Modernă el continua să vehiculeze în operele scriitorilor și filosofilor din perioada romantismului (Balzac, Goethe), dar deja ca o ființă rațională și un geniu al răului.
În epoca contemporană, potrivit lui George Minois, chipul Diavolului a căpătat o însemnătate în cultura de masă și s-a înrădăcinat în rândurile tineretului. „Necuratul” pătrunde tot mai adânc în artă, sculptură, muzică etc. Spre exemplu, la nivelul anumitor subculturi sociale precum admiratorii muzicii rock-n-roll și heavy metal s-a format un stereotip că ar fi adevărați „sataniști”. Din punct de vedere psihologic acest fapt se atribuie ritmului infernal al muzicii pe care o ascultă și particularităților exprimate în vestimentație, tatuaje, limbaj, gesturi etc (trupele de avangardă al promovării elementelor satanistice în muzică sunt Black Sabbath, Satan Rock, KISS – Kings in Satan service). Activitatea lor frecvent este îndreptată către auditoriu alcătuit din adolescenți, fiindcă aceștia sunt în starea de devenire ca personalități și pot fi mai ușor manipulați. După opinia proprie, este o modalitate de cultivare a unui spirit de revoltă, de răzvrătire și totodată obținerea avantajelor materiale din crearea unui public loial.
În concluzie, figura Diavolului în răstimpul mai multor secole s-a schimbat. Multitudinea reprezentărilor și caracteristicilor mărturisesc faptul că a fost un fenomen cultural – rezultat al simbiozei de credințe și idei religioase din mai multe regiuni geografice. Maniheismul (lupta eternă între bine și rău) era o doctrină care și-a găsit expresia în rândul maselor populare și care a fost, la o anumită etapă, instrumentalizat și orientat spre elaborarea unor direcții de acțiune în politică și societate.
În lucrarea eponimă „Diavolul” istoricul francez George Minois reconstituie apariția și evoluția conceptului de „diavol” din antichitate și până în epoca contemporană. Originile „diavolului” iudeo-creștin pot fi găsite în miturile vechi babiloniene precum este „Epopeea lui Ghilgameș”. Anume în zona geografică a Semilunei Fertile se formează o mitologie specifică regiunii, creată probabil pe baza tradițiilor sumeriene în care figurează eroul Ghilgameș (regele orașului Uruk). Ghilgameș cu prietenul său Enkidu merg într-o pădure de cedri, unde trăiește Humbaba – monstru gigantic – al cărui și „glas e furtună, grai e foc, iar suflarea – moarte”. Ghilgameș reușind să-l răpună pe Humbaba, îi retezează capul și îl duce zeului suprem – Enlil. Acesta s-a înfuriat, fiindcă Humbaba reprezenta latura întunecată a personalității proprii și că trebuia să îndeplinească ce îi ordona Enlil. Fragmentul mitologic pe parcursul anilor a evoluat și a obținut o conotație simbolistică și cosmogonică, fiind un model arhetipal al luptei dintre Lumină și Întuneric.
În tradiția iudeo-creștină reprezentările Diavolului apar în cărțile legendarului patriarh Enoh datate cu secolele III-I î.Hr. Asupra lucrărilor respective s-a resimțit influența miturilor eroice mesopotamiene. Textele literaturii apocaliptice apocrife consemnează apariția Răului odată cu răscoala îngerilor sau al „fiilor lui Dumnezeu”. Aici intrau Asasel, Belial, Mastema, Satan și Samael. Acești „îngeri-păzitori” care trebuiau să supravegheze lumea, au încălcat hotarele dintre lumea oamenilor și acea divină. Fiind seduși de femei, ei se cuplează cu ele și dau naștere unor giganți pe care Dumnezeu îi ordonă să fie omorâți de forțele sale. În rezultat, îngerii răzvrătiți sunt pedepsiți, iar unele versiuni spun că ei „s-au prefăcut în stele ce cad noaptea”(în așa mod apare și Lucifer – o figură diabolică mai tardivă) .
În arta secolelor VI – IX d. Hr., figura Diavolului se obișnuia să se redea printr-un chip angelic și inocent, asemenea acelui înger decăzut. Spre exemplu o frescă din Ravenna, datată cu secolul VI d. Hr. îl înfățișa ca pe un tînăr frumos cu nimb și îmbrăcat în veșminte albe. În secolul al IX-lea, o miniatură taiată din fildeș înfrumuseța coperta unei cărți din biblioteca Universității din Frankfurt, care-l întruchipa pe Satana în calitate de fratele-geamăn a lui Hristos.
În perioada Evului Mediu, Diavolul este prezent în filosofia scolastică creștină, fiind amintit în textele lui Grigore cel Mare. În perioada de până la secolul al XII, Satana era o figură teologică ambiguă, iar în secolele XIV – XV devine și un personaj teatral care debutează pe scenele europene. Personajul posedă sentimtente umane, fiind furios, corupt, perfid. Deja este perceput de oameni ca o ființă ce suferă mereu eșec, fiind tras pe sfoară în piesele dramatice. „Cneazul nopții” se transformă într-un bufon tratat cu ilaritate de către mulțime.
Exact în această perioadă apare o literatură destul de consistentă destinată studiilor de demonologie. În spațiul european medieval circulau anumite manuale, dicționare despre demoni și lupta contra lor. În unele tratate se sublinia că femeile asemenea demonilor, pot steriliza bărbații sau să facă să le dispară penisul.
Acest război contra forțelor tenebre obține și trăsături sociale. „Diabolizarea” devine un instrument politic și represiv în mâinele clerului. Apar ereticii care erau etichetați ca „figuri diabolice”, ”posedați de Satana” etc. Ei au început să fie acuzați de colaborare cu diavolul și li se imputau tot soiul de acțiuni depravate și perverse: organizarea orgiilor cu demoni, incestul, zoofilia, infanticidul, antropofagia, etc. Chintesența luptei este următoarea: dacă Diavolul nu poate fi pândit și omorât fizic, pe el se poate de-l privat de influența exercitată prin distrugerea părtașilor săi, adică a ereticilor. Așadar, se observă că deja Satana capătă o ipostază telurică, lumească, palpabilă și lupta dintre forțele tenebre și luminoase se transferă dintr-un spațiu metafizic pe pământ, iar „jandarmul” principal devine Biserica.
Deci, până la finele Renașterii, în Europa s-a desfășurat o veritabilă vânătoare a vrăjitoarelor, care s-a manifestat prin procedura exorcismului – alungarea spiritelor rele din corpul posedatului. Sigur că prerogativa dată și-a asumat-o Biserica. Lupta respectivă a fost încheiată odată cu apariția conceptelor raționaliste exprimate de John Locke, Erasm de Rotterdam, Rene Descartes, etc. Datorită spiritului critic și raționalismului, diavolul și exorcismul sunt percepute ca acțiuni dubioase, caraghioase și iraționale.
Odată cu dezvoltarea științelor în Epoca Luminilor și progresul intelectual din spațiul european, Diavolul a început să fie privit prin intermediul unui nou set de valori și capacități intelectuale. Gândirea antiteologică modernă, sigur în contextul luptei contra gândirii medievale, îl prezintă pe Satana ca pe un Prometeu care duce focul oamenilor, zis figurativ. În 1877, Calvinac – pionerul gândirii liberale din Franța – postula: „Răul este Dumnezeu. Satana reprezintă progresul și știința. Dacă omul s-ar afla în dilema de a alege între acești doi, cu mare siguranță alegerea ar fi în favoarea lui Satana”. În Epoca Modernă el continua să vehiculeze în operele scriitorilor și filosofilor din perioada romantismului (Balzac, Goethe), dar deja ca o ființă rațională și un geniu al răului.
În epoca contemporană, potrivit lui George Minois, chipul Diavolului a căpătat o însemnătate în cultura de masă și s-a înrădăcinat în rândurile tineretului. „Necuratul” pătrunde tot mai adânc în artă, sculptură, muzică etc. Spre exemplu, la nivelul anumitor subculturi sociale precum admiratorii muzicii rock-n-roll și heavy metal s-a format un stereotip că ar fi adevărați „sataniști”. Din punct de vedere psihologic acest fapt se atribuie ritmului infernal al muzicii pe care o ascultă și particularităților exprimate în vestimentație, tatuaje, limbaj, gesturi etc (trupele de avangardă al promovării elementelor satanistice în muzică sunt Black Sabbath, Satan Rock, KISS – Kings in Satan service). Activitatea lor frecvent este îndreptată către auditoriu alcătuit din adolescenți, fiindcă aceștia sunt în starea de devenire ca personalități și pot fi mai ușor manipulați. După opinia proprie, este o modalitate de cultivare a unui spirit de revoltă, de răzvrătire și totodată obținerea avantajelor materiale din crearea unui public loial.
În concluzie, figura Diavolului în răstimpul mai multor secole s-a schimbat. Multitudinea reprezentărilor și caracteristicilor mărturisesc faptul că a fost un fenomen cultural – rezultat al simbiozei de credințe și idei religioase din mai multe regiuni geografice. Maniheismul (lupta eternă între bine și rău) era o doctrină care și-a găsit expresia în rândul maselor populare și care a fost, la o anumită etapă, instrumentalizat și orientat spre elaborarea unor direcții de acțiune în politică și societate.
April 6, 2020
Breve historia del diablo amena.
Read
August 3, 2011Ciekawy przekrój przez historię demonologii
Displaying 1 - 4 of 4 reviews