I racconti

by Italo Svevo

"La grandezza dì Svevo consiste anche nella profondità con la quale ha vissuto la condizione borghese quale condizione totale del trovarsi nel mondo, la vischiosa e camaleontica capacità della civiltà borghese di confondersi con la vita stessa, di identificarsi con essa, arrogandosi il diritto di rappresentarla nella sua totalità e di fare un tutt'uno con i sentimenti e i desideri dell'esistenza primaria". (Dalla presentazione di Claudio Magris)

Genres: Fiction, Classics

597 pages, Paperback

First published January 1, 1985

About the author

Aron Hector Schmitz, better known by the pseudonym Italo Svevo, was an Italian writer, businessman, novelist, playwright, and short story writer.

A close friend of Irish novelist and poet James Joyce, Svevo was considered a pioneer of the psychological novel in Italy and is best known for his classic modernist novel La coscienza di Zeno (1923), a work that had a profound effect on the movement.

Reviews

[Maria Roxana · Rating 4 out of 5]

3,5
Sunt la prima întâlnire cu Italo Svevo, mai exact cu proza sa scurtă. Am remarcat că fiecare proză are un ceva după care rămâi pe gânduri.
Există o proză în acest volum care se numește ”Moartea.” Nu, nu vă înfiorați, nu e nimic patetic aici, și nici lacrimogen. E un fel de întâmpinare a acestei certitudini de către doi oameni care au sfidat-o o viață întreagă prin iubire. Și culmea, erau cumva diferiți: unul nu credea în Dumnezeu, altul îl diviniza. Și poate că iubirea nu e doar o metaforă, nu?
”— E-adevărat, a spus ea, convinsă de propria slăbiciune. Iar apoi, deosebit de emoţionată, a mărturisit pentru prima dată cum putuse să trăiască fără teamă alături de el, care era ateu: Eu m-am rugat întotdeauna şi pentru tine, mai ales pentru tine. Iar acum am să mă rog şi mai mult, pentru tine şi pentru fiul nostru care nu vrea să se roage.
El a glumit:
— De aceea lunea aproape întotdeauna mă doare capul. Duminica îi aminteşti lui Dumnezeu de existenţa mea, iar el îşi aminteşte să-mi trimită pedeapsa pe care o merit. Ea n-a protestat, ci a mai învârtit o dată comutatorul pentru a avea mai multă lumină.
Iar el a vrut să-i demonstreze că, în felul său, şi el se gândise la ea: el se pregătea asiduu de moarte pentru ea. Era de presupus că avea să i-o ia înainte. Trebuia să-i servească drept exemplu. Nu întotdeauna religia folosea pentru a da curaj (..)
Apoi, înainte să adoarmă, el s-a gândit: „Moartea nu mă ameninţă pe mine. Eu sunt tare. Dar cum va suporta ea moartea mea? Cum va simţi după aceea ameninţarea următoare asupra ei? Va şti să imite resemnarea mea? Însă cum va putea ea să simtă că în legea universală nu pot exista durere şi nici spaimă?“
— Vrei să chem doctorul?
— De ce vrei să pierzi acest scurt răstimp care ne-a fost lăsat? A făcut o pauză datorată grimasei violente provocate de durere şi care s-a extins de la faţă la tot corpul. Între timp, ea, doar ca să facă un lucru care să fie mai înţelept decât marea durere şi chiar decât cuvintele acelea, i-a acoperit picioarele cu o pătură şi imediat a căutat o alta ca să-i acopere pieptul.
— Vei fi răcit, a şoptit, fiindcă transpiraseşi.
— Căldura şi frigul nu sunt importante, a zis el. Moartea e importantă, moartea atât de apropiată. Şi e momentul să ne amintim de viaţă, viaţa care eu vreau să continue pentru tine plăcută şi senină ca şi cum eu n-aş fi existat. Dar oare cum să fac? Şi-a rotit privirea rătăcită ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească, însă şi efortul acela era întrerupt de grimasa pe care era nevoit s-o facă. Nu m-am gândit la toate atunci când durerea aceasta nu exista şi rău am făcut. Dar încă pot să-ţi spun că toate acestea nu contează, acestea… care trebuiau să se întâmple mai devreme ori mai târziu.
Ce tortură! Teresa a alegat la clopoţel.
— De ce? De ce? a mai zis el. Stai liniştită cu mine, să mă priveşti şi să înveţi.
Moartea lui a fost chiar ceea ce el nu voia: spaima.
Asocierea atât de intimă a două persoane cu firi atât de deosebite, deşi atenuată de dorinţă şi de respect, trebuie să sfârşească prin a face să predomine fizionomia unuia din cei doi. Cea dintre Teresa şi Roberto avea trăsăturile chipului acestuia. Teresa, netulburată, îşi continuase ritualurile religioase, însă i se păruse că însăşi înţelegerea lor trebuia să-i impună şi ei aceeaşi rezervă cu care se lăuda el drept o manifestare de afecţiune, iar religia ei se lipsise de cel mai mare eroism al său: prozelitismul. Închisă-n pieptul său, religia aceea se ofilise, devenise sterilă. Poate, pe de altă parte, şi cea a lui Roberto îşi pierduse orice nobleţe lipsindu-i manifestarea clară şi înţeleaptă.
Şi pentru multă vreme Teresa, şovăind, a meditat asupra terorii acelei morţi. El îşi recunoscuse o vină. Ce vină? Lipsa lui de credinţă. Iar ea s-a gândit că, în ultimul moment, el se convertise. Tot ceea ce-a rămas din Roberto pe pământ, deci în inima Teresei, s-a convertit. S-a convertit în tăcere.”

Ah, și nu puteam să trec peste acest fragment din ”Moșneagul”:

”Se înţelege că atunci când scrii despre viaţă o înfăţişezi mai gravă decât este în realitate. Viaţa însăşi e diluată, şi ca atare întunecată de multe lucruri care nu sunt menţionate atunci când o descrii. Nu vorbeşti despre respiraţie până când nu devine gâfâială şi nici măcar despre multe vacanţe, despre mese şi somn, până când dintr-un motiv nefast ajung să lipsească. Pe când în realitate se repetă împreună cu multe alte astfel de activităţi, cu regularitatea pendulului, şi ocupă imperioase o mare parte a zilei noastre, încât nu mai rămâne loc să plângi şi să râzi prea mult. Tocmai din acest motiv, descrierea vieţii – o mare parte a căreia, cea despre care toţi ştiu, dar nu vorbesc, este eliminată – devine mai intensă decât viaţa însăşi […]. Continui să mă zbat între prezent şi trecut, dar măcar între cele două nu se mai insinuează speranţa, nerăbdătoarea speranţă a viitorului. Continui prin urmare să trăiesc într-un timp amestecat cum e destinul omului, a cărui gramatică are în schimb timpii puri ce par făcuţi pentru animale, care, atunci când nu sunt speriate, trăiesc fericite într-un prezent cristalin […]. Orice efort de a te muta dintr-un timp într-altul este zadarnic […]. Probabil că timpul nu există, după cum ne asigură filozofii, însă există cu siguranţă recipientele care-l conţin şi care sunt aproape perfect închise. Se revarsă doar câteva picături dintr-unul într-altul […]. Mi se pare că n-am trăit altceva decât partea aceea de viaţă pe care am descris-o.“

O experiență literară destul de solicitantă, dar interesantă.

[Emilia Muller · Rating 4 out of 5]

„În tinerețea mea nu erau onorați decât bătrânii, și pot spune că bătrânii de atunci pur și simplu nu admiteau ca tinerii să vorbească despre ei înșiși.
.... Azi, când sunt bătrân, nu sunt respectați decât tinerii, astfel încât eu am trecut prin viață fără să fi fost respectat vreodată.”

[Alexandre Andrade · Rating 5 out of 5]

No magnífico conto "Corto Viaggio Sentimentale", uma família composta por um casal e uma miúda entra no compartimento de comboio onde o senhor Aghios está instalado desde Milão. Quando a composição arranca, a petiza começa a choramingar e queixa-se de "não estar a ver". Não está a ver o quê, pergunta a mãe. «Não vejo o comboio», responde a filha. Todos se riem, excepto o senhor Aghios. «Só ele sentia e conhecia a dor de não se poder ver a si mesmo enquanto viajava.» Esta vontade de examinar a própria vida é talvez o traço mais poderoso e ubíquo da escrita de Svevo. Sobretudo nos contos mais tardios, incluindo alguns que se acredita serem fragmentos de um romance inacabado que seria a continuação de "A Consciência de Zeno", a personagem principal é quase sempre um cavalheiro idoso ou de meia-idade que se entrega, cada vez com mais empenho e, por vezes, quase com volúpia, à observação consciente da sua existência. Mais do que simples atenção ou reflexão dirigidas aos acontecimentos pretéritos e quotidianos, a personagem sveviana exibe uma notável lucidez sobre sobre esse exercício compulsivo da consciência: simplificando, ele pensa sobre o acto de pensar. Essa actividade é assumida como um prolongamento da vida, uma espécie de duplicado da existência que é indissociável da antecipação da morte. A personagem torna-se, assim, escritor do seu próprio romance. A leitura deste contos inteligentes, livres e amiúde francamente cómicos ajuda a compreender o impacto (tardio) que Svevo teve junto dos seus contemporâneos, assim como a admiração de James Joyce. Poucos autores, então ou depois, foram tão longe no retrato das contradições e da exaltação da criatura pensante e na demonstração de que tais aventuras intelectuais são legítima matéria-prima para o romance. A edição da Garzanti é um pouco desconcertante: a introdução e cronologia de Gabriella Contini é útil, o ensaio de Claudio Magris (triestino, como o próprio Svevo) é rico e revelador, mas faltam detalhes sobre as circunstâncias de redacção e publicação dos contos, alguns dos quais acabam literalmente a meio de uma palavra.

[Marina · Rating 5 out of 5]

Literatura italiană este slăbiciunea mea! 🙈✨️

[Carlos · Rating 5 out of 5]

Los cuentos que aparecen en esta antología retoman las obsesiones que poblaron el trabajo de este excelente autor: el tema autobiográfico (en particular la senilidad, y la relación entre jóvenes y viejos), el amor, la muerte, la conciencia así como la ironía y la amargura de nuestra cotidianidad.
No fue en balde que James Joyce alabó el talento de este triestino.

[Franco Vite · Rating 5 out of 5]

Un'edizione preziosa (mi svenai quando uscì, ma sono felice di averlo fatto), con la stragrande maggioranza dei racconti di Cortazar, quindi con una serie incredibile di capolavori.<br />Uno di quei libri che non stanno mai in libreria, ma sempre sul comodino.

[Marcello · Rating 3 out of 5]

Avevo letto e apprezzato molto i 3 romanzi di Svevo. Trascorsi anni, ho deciso di tornare dall'autore triestino e completare la conoscenza dei suoi scritti. Lo stile non si discute e alcuni racconti sono godibili. Molti altri, però, o sono appena accennati o sono storielle che dicono assai poco e si concludono senza nemmeno essere entrate nel vivo. Non a caso si trattava di opere cui l'autore stava ancora lavorando quando morì in un incidente stradale e che furono pubblicate postume. Peccato, considerando che Svevo stava anche lavorando a un seguito de "La coscienza di Zeno" (di cui aveva scritto qualche pagina, presente in questo libro).

[Beniamin Iordache · Rating 2 out of 5]

Is a very boring book. It says noothing in the most boring way.

[Dasein · Rating 3 out of 5]

Oameni din Dublin. Ba nu, din Trieste. În definitiv, nu oameni din Trieste, ci omul din Trieste.