What do you think?
Rate this book
Всички си тръгват
Романът “Всички си тръгват” (все още неиздаден в Куба) спечелва Награда Bruguera за роман през 2006. Текстът й съдържа спонтанността, характерна за поезията и изпълнителските изкуства, но е представен под формата на личен дневник, в който тя говори открито за Куба отвътре. Романът е преведен на повечето европейски езици.
260 pages, Paperback
First published January 1, 2006
45 people are currently reading
3661 people want to read
About the author
Wendy Guerra
26 books124 followersWendy Guerra (born December 1970) is a Cuban poet and novelist. Guerra contributes to different magazines, such as Encuentro, La gaceta de Cuba, and Nexos, as well as visual arts magazines.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 133 reviews
September 12, 2024
Me ha parecido bastante durilla. Esta historia contiene mucha verdad y es el sentir personal de alguien que sabe por lo que ha pasado y lo que le ha tocado enfrentar. Muy conmovido con esta novela de tintes autobiográficos.
Todos se van es una historia autobiográfica en la que se narra toda la infancia y adolescencia de la misma escritora a través de su voz, utilizando como recurso un diario íntimo y personal en el que no solo se habla del miedo a la dictadura cubana sino de como en el mismo Estado los hombres son beneficiados por el gobierno.
Es así como la niña descubre en sí misma su pánico al exterior y sobre todo el miedo a su padre, ese hombre alcohólico que por medio de la violencia impone su autoridad y abusa de una menor de edad por medio del maltrato físico, psicológico y emocional, así como la negligencia de varios de los adultos que la rodean, entre esos su madre que también fue víctima de violencia de género por parte del padre de la niña. Es un bosquejo de la identidad cubana y como esta se diluye entre tantas injusticias y desigualdades sociopolíticas que terminan minando la esperanza de ser iguales y vivir en libertad y tranquilidad.
Un claro ejemplo de ello es que la protagonista de esta novela pasa primero de vivir con su madre a estar con su padre, donde al final no sólo pierde el cabello para que este no la coja por el pelo sino que en últimas le toca recurrir a golpearse a si misma para mentir a las autoridades y librarse del padre maltratador; luego pasa por un albergue en el que le toca defenderse de otra niña abusiva. Desde pequeña a las malas le ha tocado aprender a sobrevivir con lo poco que tiene y lo peor es el hecho de no sentir que tiene un hogar estable porque pasa de aquí para allá y de allá para acá, por muchos lugares distintos.
Luego en su adolescencia es inscrita de forma obligatoria en un colegio militar en el que las clases de tiro, el uso de granadas y ametralladoras es la norma de cualquier civil, incluso si es menor de edad. Todo sea en nombre de la patria. Además de que describe esa sensación de sentirse vigilado y perseguido en tu propio país por culpa de la dictadura y en la que existe la censura por lo que se debe tener extremo cuidado con las palabras que eligen para manifestar algún problema, para responder preguntas o para dirigirse a la patria y los líderes.
Sin duda, lo que mejor expresa esa sensación de encierro y de injusticia es la alegoría de su nombre, porque ella odia llamarse Nieve. Precisamente porque vive en un país donde el verano parece eterno, donde el calor es lo que manda. Y así como la nieve no existe allí tampoco está la libertad. Una semejanza cruel, porque al igual que la nieve está fuera de Cuba, en otro lugar, la libertad solo es posible fuera de allí, y es por eso que al final Todos se van.
Todos se van es una historia autobiográfica en la que se narra toda la infancia y adolescencia de la misma escritora a través de su voz, utilizando como recurso un diario íntimo y personal en el que no solo se habla del miedo a la dictadura cubana sino de como en el mismo Estado los hombres son beneficiados por el gobierno.
Es así como la niña descubre en sí misma su pánico al exterior y sobre todo el miedo a su padre, ese hombre alcohólico que por medio de la violencia impone su autoridad y abusa de una menor de edad por medio del maltrato físico, psicológico y emocional, así como la negligencia de varios de los adultos que la rodean, entre esos su madre que también fue víctima de violencia de género por parte del padre de la niña. Es un bosquejo de la identidad cubana y como esta se diluye entre tantas injusticias y desigualdades sociopolíticas que terminan minando la esperanza de ser iguales y vivir en libertad y tranquilidad.
Un claro ejemplo de ello es que la protagonista de esta novela pasa primero de vivir con su madre a estar con su padre, donde al final no sólo pierde el cabello para que este no la coja por el pelo sino que en últimas le toca recurrir a golpearse a si misma para mentir a las autoridades y librarse del padre maltratador; luego pasa por un albergue en el que le toca defenderse de otra niña abusiva. Desde pequeña a las malas le ha tocado aprender a sobrevivir con lo poco que tiene y lo peor es el hecho de no sentir que tiene un hogar estable porque pasa de aquí para allá y de allá para acá, por muchos lugares distintos.
Luego en su adolescencia es inscrita de forma obligatoria en un colegio militar en el que las clases de tiro, el uso de granadas y ametralladoras es la norma de cualquier civil, incluso si es menor de edad. Todo sea en nombre de la patria. Además de que describe esa sensación de sentirse vigilado y perseguido en tu propio país por culpa de la dictadura y en la que existe la censura por lo que se debe tener extremo cuidado con las palabras que eligen para manifestar algún problema, para responder preguntas o para dirigirse a la patria y los líderes.
Sin duda, lo que mejor expresa esa sensación de encierro y de injusticia es la alegoría de su nombre, porque ella odia llamarse Nieve. Precisamente porque vive en un país donde el verano parece eterno, donde el calor es lo que manda. Y así como la nieve no existe allí tampoco está la libertad. Una semejanza cruel, porque al igual que la nieve está fuera de Cuba, en otro lugar, la libertad solo es posible fuera de allí, y es por eso que al final Todos se van.
November 13, 2021
In the opening of Juan Gabriel Vásquez’ last novel “Volver la vista artrás” Colombian film maker Sergio Cabrera and his son take in the premier of his latest movie “Todos se van (Everyone Leaves).” A few weeks ago I watched it on my library film service, and then found the English translation at my library.
Wendy Guerra tells the painful breakup of the parents of nine-year old Cuban girl, Nieve, through her diary. The time period is 1979-1980, twenty years after the revolution. Her mother, whose parents left for America, is a committed communist, living with her Swedish boyfriend, working on a nuclear power plant. They live an eccentric life in Cienfuegos.
Nieve’s father, is an acclaimed playwright, living in a small collective town in the mountains, is working on a commemorative play for the revolution. He is an alcoholic man who uses his influence to get custody of Nieve. Once Nieve is ordered to live with him, the abuse begins. This is heartbreaking in scope, all seen through the eyes of the girl.
His alcoholism destroys his ability to write and to be a parent. Nieve is sent to an orphanage while the court determines what to do. The boyfriend is sent packing by the State and her mother finally takes action (she has been rather flighty to this point).
Marriage breakups are always hard but toss in the heavy handed factors of the communist government, and this made this story very difficult to read. Children are resilient; parents less so.
And then I was surprised. Unlike the movie that follows faithfully the nine-year old’s diary, the book contains a follow-up story. Her diary resumes in 1986. This becomes a “young teen girl becoming a woman” story. Nieve follows her mother’s path, studying art in school, falls in with the local art scene in Havana, and gets entrenched with a star male artist, Osbaldo. Then she gets entangled with a documentary maker, making a movie on her lost love Osbaldo. Love, sex and desire are now the focus in her diary.
I truly enjoyed reading the diary of nine-year old Nieve but was less enthralled by the teen diary. However, the teen diary contains some answers to various questions that arose. We find out why she is named Nieve (snow), an odd name for a Cuban and more importantly, the name of the book. You see in the 1980s, many of her art friends went abroad to escape the communist regime and to search out fame.
I am giving this 3 rating (4 for the nine-year old; 2 for the teen section). See the movie!
Wendy Guerra tells the painful breakup of the parents of nine-year old Cuban girl, Nieve, through her diary. The time period is 1979-1980, twenty years after the revolution. Her mother, whose parents left for America, is a committed communist, living with her Swedish boyfriend, working on a nuclear power plant. They live an eccentric life in Cienfuegos.
Nieve’s father, is an acclaimed playwright, living in a small collective town in the mountains, is working on a commemorative play for the revolution. He is an alcoholic man who uses his influence to get custody of Nieve. Once Nieve is ordered to live with him, the abuse begins. This is heartbreaking in scope, all seen through the eyes of the girl.
His alcoholism destroys his ability to write and to be a parent. Nieve is sent to an orphanage while the court determines what to do. The boyfriend is sent packing by the State and her mother finally takes action (she has been rather flighty to this point).
Marriage breakups are always hard but toss in the heavy handed factors of the communist government, and this made this story very difficult to read. Children are resilient; parents less so.
And then I was surprised. Unlike the movie that follows faithfully the nine-year old’s diary, the book contains a follow-up story. Her diary resumes in 1986. This becomes a “young teen girl becoming a woman” story. Nieve follows her mother’s path, studying art in school, falls in with the local art scene in Havana, and gets entrenched with a star male artist, Osbaldo. Then she gets entangled with a documentary maker, making a movie on her lost love Osbaldo. Love, sex and desire are now the focus in her diary.
I truly enjoyed reading the diary of nine-year old Nieve but was less enthralled by the teen diary. However, the teen diary contains some answers to various questions that arose. We find out why she is named Nieve (snow), an odd name for a Cuban and more importantly, the name of the book. You see in the 1980s, many of her art friends went abroad to escape the communist regime and to search out fame.
I am giving this 3 rating (4 for the nine-year old; 2 for the teen section). See the movie!
April 22, 2013
Yo tampoco sé en qué momento decidí dejar de ser niña y me convertí en esta mujer que viste (también) de negro y ropa de encaje, que paradójicamente no encaja en ningún lugar. De jugar en el jardín escondiéndome tras las faldas de alguien, para después permitir que un hombre hurgara en las mías, en mi cuerpo, en mis fuerzas. Llega a mí por una casualidad casi impuesta pero casualidad al fin.
Sutil, ágil, una oración tras otra perfecta, la búsqueda del ser y sentirse una mujer ajena al mundo, transpirando un sudor no suyo, en una tierra de todos y de nadie, un amor libre a las letras y al "mundo de afuera", un tono político no protagonista pero sí atmosférico, sentirse encerrada dentro de lo que uno no debe ser.
Todos se van y yo me quedo, aunque todavía nadie puede arrancarme de él.
Sutil, ágil, una oración tras otra perfecta, la búsqueda del ser y sentirse una mujer ajena al mundo, transpirando un sudor no suyo, en una tierra de todos y de nadie, un amor libre a las letras y al "mundo de afuera", un tono político no protagonista pero sí atmosférico, sentirse encerrada dentro de lo que uno no debe ser.
Todos se van y yo me quedo, aunque todavía nadie puede arrancarme de él.
November 1, 2020
Primeira incursão na literatura cubana contemporânea.
Trouxe-me a carga histórica que lhe pedi, mas não me trouxe a carga emocional que tanta falta me faz.
NOTA - 07/10
Trouxe-me a carga histórica que lhe pedi, mas não me trouxe a carga emocional que tanta falta me faz.
NOTA - 07/10
February 20, 2025
4.5 ⭐ Има романи, които предизвикват у нас егоизъм. Усещаме ги свои, правим ги свои, играем танго. Крачка напред, две крачки назад. Потъваме в сюжета, разграничаваме се от него. Отваряме книгата и не можем да спрем да четем. Затваряме я и правим опит да я скрием някъде, с надеждата да стане невидима, и никога повече да не се върнем към нея.
Написан под формата на дневник, ,,Всички си тръгват” от кубинската писателка Уенди Гера, е роман почти ампутиран от драма и емоции. Историята ни пренася в Куба, където се запознаваме с деветгодишната Ниеве.
Ниеве расте, а с нея и ние препускаме през годините на страданието от простичкия факт, че всички си тръгват. Дете на безхарактерна майка и алкохолизиран насилник, момичето се превръща в инструмент за отмъщение между родителите си. Закони срещу домашното насилие няма. Справедливост и закрила за детето няма.
За бъдеще питате? Ами оказва се, че и бъдеще няма.
Истината е, че обречеността в романа, го прави труден за четене. Да виждаш как някой толкова невинен и привидно силен, се предава. Да наблюдаваш пречупването му във времето, е не просто болезнено. Смазващо е. 🥺📚
Темите в романа накратко:
Засядане в травмите от миналото;
Трудният преход към порастването по време на юношеството;
Трагедията на поколения жени;
Домашното насилие;
Изоставянето;
Липсата на справедливост;
Незрялостта у възрастните;
Потисничеството, което упражнява един режим и репресиите върху народа му;
Бедността;
Своеволията, които членовете на Партията, могат да си позволят;
Търпимостта и липсата на изход;
Написан под формата на дневник, ,,Всички си тръгват” от кубинската писателка Уенди Гера, е роман почти ампутиран от драма и емоции. Историята ни пренася в Куба, където се запознаваме с деветгодишната Ниеве.
Ниеве расте, а с нея и ние препускаме през годините на страданието от простичкия факт, че всички си тръгват. Дете на безхарактерна майка и алкохолизиран насилник, момичето се превръща в инструмент за отмъщение между родителите си. Закони срещу домашното насилие няма. Справедливост и закрила за детето няма.
За бъдеще питате? Ами оказва се, че и бъдеще няма.
Истината е, че обречеността в романа, го прави труден за четене. Да виждаш как някой толкова невинен и привидно силен, се предава. Да наблюдаваш пречупването му във времето, е не просто болезнено. Смазващо е. 🥺📚
Темите в романа накратко:
Засядане в травмите от миналото;
Трудният преход към порастването по време на юношеството;
Трагедията на поколения жени;
Домашното насилие;
Изоставянето;
Липсата на справедливост;
Незрялостта у възрастните;
Потисничеството, което упражнява един режим и репресиите върху народа му;
Бедността;
Своеволията, които членовете на Партията, могат да си позволят;
Търпимостта и липсата на изход;
April 4, 2024
http://www.neapoulain.com/2018/03/wen...
Este libro se me metió en el ojo y me hizo llorar. A ver, entiendan, una vive en una casa donde la revolución Cubana es tema de sobremesa, el Che es un héroe y Fidel siempre es tema de conversación. Como quien dice, la idea que aquí tienen de Cuba es bien diferente a la que te dicen que es en realidad, pero bueno, este libro les va a romper la burbuja: ninguna de las dos es cierta. Este libro se me metió en el ojo porque además coincidió con leer a Kollontai, analizar los supuestos gobiernos socialistas del mundo (practicamente ninguno lo es) y enfrentarme a crisis políticas en mi vida. Qué mejor que aderezar todo eso con un coming of age de una chica cubana llamada Nieve escrito por Wendy Guerra; como mujer, el libro me desgarró en todos sentido; como mujer y además marxista, la mamá de Nieve fue uno de mis personajes favoritos en todo el libro (pero ya llegaremos a eso).
Bueno, en este libro se abordan un montón de temas que sólo podrían ocurrir todos juntos en un coming of age que ocurre en Cuba. Nieve viene de una familia problemática con un papá ausente que busca maneras de joder a su mamá, eso incluye pelear la custodia de Nieve cuando la niña le interese cero y nada y no esté dispuesto a hacerse cargo de ella y la maltrate (cosa que muchos hombres hacen). Tiene una madre enamorada de un extranjero al que planea seguir si un día le dicen que tiene que abandonar Cuba, aunque las cosas nunca salen como Nieve lo espera y todo un background político que adorna la novela.
Les digo que el personaje de la madre me sorprendió en todo sentido por muchas razones. Uno de ellos, es su agudo sentido de la política. Resulta que la madre de Nieve nació en el territorio cercano a la bahía de Guantánamo antes de la revolución, lo que en algún momento la hizo américana (o con posibilidades de serlo) y ella eligió apoyar a la revolución y quedarse en Cuba aun cuando toda su familia se fue. Por eso, dice Nieve, su mamá es hija de la patria, no tiene padres en sus documentos, es hija de Cuba. Y a lo largo de todo el libro se siente su desencanto con algunas cosas. Nieve dice que su mamá, una mujer que conoció al Che cuando era adolescente, desprecia increíblemente que en las escuelas apoyen ir a vandalizar las casas de los que han elegido irse de Cuba. Es una mujer que por medio de comentarios a medias o reacciones que son apenas perceptibles muestra su desencanto con partes de su país. Y como Wendy Guerra narra eso es increíblemente hermoso.
El libro en sí es muy corto y le da vueltas a la idea de querer salir de Cuba y no poder; querer salir pero estar atada y no querer cambiar del todo. Todos se van es una historia muy melancólica, pero muy hermosa. Porque para Nieve todos se van, pero ella se queda. Todos se van y ella se queda y ni siquiera está segura de si en verdad quiere irse. Les recuerdo que lo pueden encontrar en bookmate aquí: https://goo.gl/XWi7e7
Nacer en Cuba ha sido mimetizarme en esa ausencia del mundo al que nos sometemos. No he aprendido a usar una tarjeta de crédito, no me contestan los cajeros. Un cambio de avión de país en país puede descontrolarme, dislocarme, dejarme sin aliento. Afuera me siento en peligro, adentro me siento confortablemente presa.
Este libro se me metió en el ojo y me hizo llorar. A ver, entiendan, una vive en una casa donde la revolución Cubana es tema de sobremesa, el Che es un héroe y Fidel siempre es tema de conversación. Como quien dice, la idea que aquí tienen de Cuba es bien diferente a la que te dicen que es en realidad, pero bueno, este libro les va a romper la burbuja: ninguna de las dos es cierta. Este libro se me metió en el ojo porque además coincidió con leer a Kollontai, analizar los supuestos gobiernos socialistas del mundo (practicamente ninguno lo es) y enfrentarme a crisis políticas en mi vida. Qué mejor que aderezar todo eso con un coming of age de una chica cubana llamada Nieve escrito por Wendy Guerra; como mujer, el libro me desgarró en todos sentido; como mujer y además marxista, la mamá de Nieve fue uno de mis personajes favoritos en todo el libro (pero ya llegaremos a eso).
Bueno, en este libro se abordan un montón de temas que sólo podrían ocurrir todos juntos en un coming of age que ocurre en Cuba. Nieve viene de una familia problemática con un papá ausente que busca maneras de joder a su mamá, eso incluye pelear la custodia de Nieve cuando la niña le interese cero y nada y no esté dispuesto a hacerse cargo de ella y la maltrate (cosa que muchos hombres hacen). Tiene una madre enamorada de un extranjero al que planea seguir si un día le dicen que tiene que abandonar Cuba, aunque las cosas nunca salen como Nieve lo espera y todo un background político que adorna la novela.
Les digo que el personaje de la madre me sorprendió en todo sentido por muchas razones. Uno de ellos, es su agudo sentido de la política. Resulta que la madre de Nieve nació en el territorio cercano a la bahía de Guantánamo antes de la revolución, lo que en algún momento la hizo américana (o con posibilidades de serlo) y ella eligió apoyar a la revolución y quedarse en Cuba aun cuando toda su familia se fue. Por eso, dice Nieve, su mamá es hija de la patria, no tiene padres en sus documentos, es hija de Cuba. Y a lo largo de todo el libro se siente su desencanto con algunas cosas. Nieve dice que su mamá, una mujer que conoció al Che cuando era adolescente, desprecia increíblemente que en las escuelas apoyen ir a vandalizar las casas de los que han elegido irse de Cuba. Es una mujer que por medio de comentarios a medias o reacciones que son apenas perceptibles muestra su desencanto con partes de su país. Y como Wendy Guerra narra eso es increíblemente hermoso.
Mi madre me dice que si quiero vivir sin hablar de política tengo que irme a Canadá, a una aldea bien fría donde vive gente que tala árboles y ni se entera ni le interesa el nombre del presidente que gobierna ese país. En Cuba, según ella, la política está en lo que te comes, en lo que te pones, en dónde vives, en lo que tienes y hasta en lo que no tienes.
El libro en sí es muy corto y le da vueltas a la idea de querer salir de Cuba y no poder; querer salir pero estar atada y no querer cambiar del todo. Todos se van es una historia muy melancólica, pero muy hermosa. Porque para Nieve todos se van, pero ella se queda. Todos se van y ella se queda y ni siquiera está segura de si en verdad quiere irse. Les recuerdo que lo pueden encontrar en bookmate aquí: https://goo.gl/XWi7e7
February 28, 2013
"Aclaro que poco a poco he desarrollado una aversión a los autores cubanos. Desde que leí al famoso Cirilo Villaveces, con su Cecilia Valdes, sentí que en Cuba lo que se gesta es un orgullo y una petulancia que se exudan en cada escrito y en cada novela: se creen (y tal vez lo sean) artistas de profundidad, escritores de lo sublime, intelectuales de alto vuelo.
El hecho es que los libros de autores cubanos invitan a leerlos de rodillas, como el evangelio. Y esa pedancia es un rasgo que, personalmente, me es muy difícil de aguantar.
Pues armada de toda esta desconfianza, me asomé a las primeras páginas del libro de Wendy Guerra. Me llamó la atención que la autora se había ganado un premio muy singular: el premio de novela concedido por Eduardo Mendoza en calidad de jurado único (!!!!!!). Y Eduardo Mendoza dice que leer la novela es emprender un viaje interesante.
Después me enteré que la novela está escrita en forma de diario; primero el de una niña de nueve años, y por último el de una joven de 17 a 20 años.
Me lo leí de un tirón. En un solo día. La voz de la pequeña niña atrapa de veras la sensibilidad de quien la está escuchando. Todos se van es (como su nombre lo indica) la historia de una niña que nunca puede salir de Cuba porque es menor de edad, pero que vive rodeada de personas que tarde o temprano escapan bien sea de la isla, bien sea de la vida. Es interesante, triste, desesperanzador, y muy autentico. Una historia sencill que se lee pronto, pero que deja la sensación de que hay muchas más cosas en las cuales pensar que aquellas que nos ofrece el canal de entretenimiento en televisión.
Hay muchos agujeros en la historia, pudo haber escrito mucho más. Pero en fin, la autora puede desarrollar cualquiera de las numerosas historias que dejó por ahí sueltas, y seguro que con ese estilo tan fresco, será un placer volver a leerla. Por mi parte, espero leer pronto algo nuevo de ella."
El hecho es que los libros de autores cubanos invitan a leerlos de rodillas, como el evangelio. Y esa pedancia es un rasgo que, personalmente, me es muy difícil de aguantar.
Pues armada de toda esta desconfianza, me asomé a las primeras páginas del libro de Wendy Guerra. Me llamó la atención que la autora se había ganado un premio muy singular: el premio de novela concedido por Eduardo Mendoza en calidad de jurado único (!!!!!!). Y Eduardo Mendoza dice que leer la novela es emprender un viaje interesante.
Después me enteré que la novela está escrita en forma de diario; primero el de una niña de nueve años, y por último el de una joven de 17 a 20 años.
Me lo leí de un tirón. En un solo día. La voz de la pequeña niña atrapa de veras la sensibilidad de quien la está escuchando. Todos se van es (como su nombre lo indica) la historia de una niña que nunca puede salir de Cuba porque es menor de edad, pero que vive rodeada de personas que tarde o temprano escapan bien sea de la isla, bien sea de la vida. Es interesante, triste, desesperanzador, y muy autentico. Una historia sencill que se lee pronto, pero que deja la sensación de que hay muchas más cosas en las cuales pensar que aquellas que nos ofrece el canal de entretenimiento en televisión.
Hay muchos agujeros en la historia, pudo haber escrito mucho más. Pero en fin, la autora puede desarrollar cualquiera de las numerosas historias que dejó por ahí sueltas, y seguro que con ese estilo tan fresco, será un placer volver a leerla. Por mi parte, espero leer pronto algo nuevo de ella."
May 11, 2025
Ce ai face dacă ai trăi într-o țară unde toți visează să fugă, iar tu ești prea tânăr/ă ca să pleci, dar prea lucid/ă ca să mai crezi în povești? În anii ’80 și ’90, sute de mii de oameni au fugit din Cuba (legal sau ilegal), romanul de față explorând trauma celor rămași, în special a copiilor.
Faceți cunoștință cu Nieve din Cuba. Am citit confesiunea ei tulburătoare, scrisă sub forma unui jurnal intim, care urmărește viața ei de la vârsta de opt ani până la douăzeci. Prin ochii Nievei, descoperim Cuba anilor ‘78–‘90, marcată de instabilitate politică și socială, dar și de profunde frământări personale.
După divorțul părinților, Nieve trăiește cu mama sa și partenerul acesteia, un suedez excentric. Însă, din cauza presiunilor regimului, mama pierde custodia, iar Nieve este obligată să locuiască cu tatăl ei biologic, un artist ratat, alcoolic și extrem de abuziv. Această perioadă este marcată de neglijență și violență, forțând-o pe Nieve să caute refugiu în paginile jurnalului său, care este un act de curaj pentru acea perioadă.
M-a impresionat atmosfera autentică creată de autoare, viata și greutățile ei prin ochii unui fetițe, apoi sinceritatea și sensibilitatea trăirile unei tinere care încearcă să-și găsească locul într-o lume în continuă schimbare. Stilul poetic și introspectiv transformă fiecare pagină într-o experiență profundă, invitând la reflecție asupra identității, pierderii și rezilienței. Apropo, mi-a adus aminte foarte mult de cartea “De ce fierbe copilul în mămăligă” de Aglaja Veteranyi, care mi-a plăcut la fel de mult.
Romanul nu este doar o poveste despre Cuba, ci o meditație asupra condiției umane, a dorinței de apartenență și a curajului de a-ți păstra vocea într-un mediu care încearcă să o reducă la tăcere. Mi-a plăcut mult și o recomand cu căldură!
Faceți cunoștință cu Nieve din Cuba. Am citit confesiunea ei tulburătoare, scrisă sub forma unui jurnal intim, care urmărește viața ei de la vârsta de opt ani până la douăzeci. Prin ochii Nievei, descoperim Cuba anilor ‘78–‘90, marcată de instabilitate politică și socială, dar și de profunde frământări personale.
După divorțul părinților, Nieve trăiește cu mama sa și partenerul acesteia, un suedez excentric. Însă, din cauza presiunilor regimului, mama pierde custodia, iar Nieve este obligată să locuiască cu tatăl ei biologic, un artist ratat, alcoolic și extrem de abuziv. Această perioadă este marcată de neglijență și violență, forțând-o pe Nieve să caute refugiu în paginile jurnalului său, care este un act de curaj pentru acea perioadă.
M-a impresionat atmosfera autentică creată de autoare, viata și greutățile ei prin ochii unui fetițe, apoi sinceritatea și sensibilitatea trăirile unei tinere care încearcă să-și găsească locul într-o lume în continuă schimbare. Stilul poetic și introspectiv transformă fiecare pagină într-o experiență profundă, invitând la reflecție asupra identității, pierderii și rezilienței. Apropo, mi-a adus aminte foarte mult de cartea “De ce fierbe copilul în mămăligă” de Aglaja Veteranyi, care mi-a plăcut la fel de mult.
Romanul nu este doar o poveste despre Cuba, ci o meditație asupra condiției umane, a dorinței de apartenență și a curajului de a-ți păstra vocea într-un mediu care încearcă să o reducă la tăcere. Mi-a plăcut mult și o recomand cu căldură!
September 23, 2022
Leer a Wendy Guerra ha sido un acierto y un descubrimiento fascinante.
La historia está narrada en forma de diario personal, mostrando la despiadada infancia de una niña cubana, aguantando maltratos físicos de su propio padre.
Una sensación de impotencia y rabia ante el desinterés del Estado cubano en ofrecer un desarrollo y bienestar por la educación de los niños.
Por otro lado la protagonista también muestra en su diario el paso a la adolescencia, siendo esta más madura y con carácter para poder reivindicarse, pero tampoco es suficiente, el socialismo cubano supone un bloqueo para progresar.
No poder ser dueño de tus propias decisiones, ni de dónde o como querer vivir, hacen que los sentimientos te invadan de exasperación y cólera ante determinadas ideas políticas.
Con una gran valentía y fuerza, la autora plasma en esta obra un reflejo de la realidad cubana, víctimas involuntarias de un sistema.
Las palabras, el tiempo y las oportunidades, se van y no regresan jamás.
“La libertad es el oxígeno del alma"
@larepisadeelena para más post en mi Instagram
La historia está narrada en forma de diario personal, mostrando la despiadada infancia de una niña cubana, aguantando maltratos físicos de su propio padre.
Una sensación de impotencia y rabia ante el desinterés del Estado cubano en ofrecer un desarrollo y bienestar por la educación de los niños.
Por otro lado la protagonista también muestra en su diario el paso a la adolescencia, siendo esta más madura y con carácter para poder reivindicarse, pero tampoco es suficiente, el socialismo cubano supone un bloqueo para progresar.
No poder ser dueño de tus propias decisiones, ni de dónde o como querer vivir, hacen que los sentimientos te invadan de exasperación y cólera ante determinadas ideas políticas.
Con una gran valentía y fuerza, la autora plasma en esta obra un reflejo de la realidad cubana, víctimas involuntarias de un sistema.
Las palabras, el tiempo y las oportunidades, se van y no regresan jamás.
“La libertad es el oxígeno del alma"
@larepisadeelena para más post en mi Instagram
August 12, 2023
N-am ce scrie. Puteam și fără. Totuși, nu-i fără valoare!
February 26, 2012
И последната точка от книгата на Уенди Гера се раздели с погледа ми. Влязох в романа-дневник и излязох от него, както всички останали, за които авторката пишеше. Обичам когато книгите ми действат толкова силно, а тази с цялата си искреност прииждаше в мен като топъл морски прилив в ранно утро - леко, тихо, нежно.
"Всички си тръгват" е роман-дневник с цялостен, завършен и увлекателен сюжет. В него младата жена Нуеве Гера разказва за откраднатото детство, принудената младост и заминаващия си от нея свят в условията на тоталитарната кубинска идеология.
Дързък, жив и прям, но в никакъв случай скандален, романът е един послепис на живота в Куба и неговия отпечтък в живота на младия човек. Нищо чудно, че е издаден на десет езика, но все още не и там, където се е родил.
Ако мога само с една дума да определя Уенди Гера, то това би било нежност, но не от тази със сладникавият привкус, а от онази неустрашимата, готова да пребори всяка несгода с храбро достойнство.
"Всички си тръгват" е роман-дневник с цялостен, завършен и увлекателен сюжет. В него младата жена Нуеве Гера разказва за откраднатото детство, принудената младост и заминаващия си от нея свят в условията на тоталитарната кубинска идеология.
Дързък, жив и прям, но в никакъв случай скандален, романът е един послепис на живота в Куба и неговия отпечтък в живота на младия човек. Нищо чудно, че е издаден на десет езика, но все още не и там, където се е родил.
Ако мога само с една дума да определя Уенди Гера, то това би било нежност, но не от тази със сладникавият привкус, а от онази неустрашимата, готова да пребори всяка несгода с храбро достойнство.
June 1, 2010
В този смел дневник на едно кубинско момиче много от нас ще открият прилики с абсурдите на живота в България преди 1989 г. С детска откровеност авторката рисува една Куба, която е твърде далеч от представите ни за екзотична туристическа дестинация.
С порастването на героинята, пораства и нейният дневник...9-годишното момиченце преборва всички трудности, водено от вярата, че един ден ще бъде свободно, но 20-годишната жена вече се е простила с тази илюзия. И въпреки невъзможността да избяга, тя продължава да живее в дневника - защото именно той е най-достъпния начин да живее извън живота си.
С порастването на героинята, пораства и нейният дневник...9-годишното момиченце преборва всички трудности, водено от вярата, че един ден ще бъде свободно, но 20-годишната жена вече се е простила с тази илюзия. И въпреки невъзможността да избяга, тя продължава да живее в дневника - защото именно той е най-достъпния начин да живее извън живота си.
August 21, 2025
3.75. An epistolary coming of age set in post-revolutionary Cuba. Told through diary entries spanning from 1978-1990, Nieve is nine years old at the start and finds herself stuck in a custody dispute between a mother she views as weaker and more childlike than herself and an abusive and alcoholic father.
Pulled from school to school, nothing and no one offers Nieve any sense of stability. The people around her come and go, but mostly go. Bureaucracy dictates that she must remain in this country that everyone is so desperate to flee.
I enjoyed this window into a specific time and place. Fidel’s Cuba looms in the background but rarely are we told the details of the wider political situation, rather the diary entries allow us to zoom much farther in, to witness the effects that living in an authoritarian state have on a young psyche.
Pulled from school to school, nothing and no one offers Nieve any sense of stability. The people around her come and go, but mostly go. Bureaucracy dictates that she must remain in this country that everyone is so desperate to flee.
I enjoyed this window into a specific time and place. Fidel’s Cuba looms in the background but rarely are we told the details of the wider political situation, rather the diary entries allow us to zoom much farther in, to witness the effects that living in an authoritarian state have on a young psyche.
August 24, 2025
I ate this up. It could have been longer as I loved this story. I love the way it was written. I high my recommend this one.
March 30, 2025
Un libro corto que nos ofrece la perspectiva de Nieve Guerra una artista, en su niñez y adolescencia, de Cuba. Un diario de fácil lectura, acompañado de alusiones a música, libros y hechos históricos de mediados de los 80 y principios de los 90
April 6, 2023
#17. De un ator/a caribeño/a
52 book club 2023
Es una novela entretenida y dolorosa sobre lo que significa la libertad. Pasa que Nieve, la protagonista que cuenta su vida a través de Diario, vive en Cuba, donde la palabra libertad se lee y se escucha en todos lados, pero los habitantes de La Habana y el interior no saben con qué se come eso. Nieve, por ejemplo, es mujer, es joven, es pobre y parte de su familia se ha ido. Nunca ha decidido nada. Hace las cosas por inercia. Está cansada. Aunque no quiere tener relación con nada político, su propio hastío es una declaración política. Todos se van, excepto ella.
El final es muy apresurado, a pesar de que sabemos que ninguno de los hombres que pasan por la vida de Nieve sirven y que su propia vida seguirá enclaustrada. A estos personajes no solo los une el abandono, sino el maltrato y la dominación. Hay bastante machismo, uno de los tópicos de la revolución cubana que todos saben. Y el recurso de la carta... meh. Me gustó, pero es solo eso.
52 book club 2023
Es una novela entretenida y dolorosa sobre lo que significa la libertad. Pasa que Nieve, la protagonista que cuenta su vida a través de Diario, vive en Cuba, donde la palabra libertad se lee y se escucha en todos lados, pero los habitantes de La Habana y el interior no saben con qué se come eso. Nieve, por ejemplo, es mujer, es joven, es pobre y parte de su familia se ha ido. Nunca ha decidido nada. Hace las cosas por inercia. Está cansada. Aunque no quiere tener relación con nada político, su propio hastío es una declaración política. Todos se van, excepto ella.
El final es muy apresurado, a pesar de que sabemos que ninguno de los hombres que pasan por la vida de Nieve sirven y que su propia vida seguirá enclaustrada. A estos personajes no solo los une el abandono, sino el maltrato y la dominación. Hay bastante machismo, uno de los tópicos de la revolución cubana que todos saben. Y el recurso de la carta... meh. Me gustó, pero es solo eso.
March 23, 2014
Iba para cinco estrellas pero el final no me pareció a la altura del resto de la novela.
June 12, 2019
#TodosSeVan de #WendyGuerra.
Novela escrita en forma de diario personal en el que la autora cuenta la infancia y adolescencia de Nieve Guerra.
La parte de la infancia es muy muy dura, Nieve es obligada a ir a vivir con su padre violento y alcohólico para luego tener que ir a un centro de reeducación.
La segunda parte de la adolescencia es muy interesante porque se "lee" desde otra perspectiva como es la vida en Cuba desde la visión de una chica desde los 16 a los 20 años.
Les dejo algunos párrafos:
"Me da miedo que mi madre vaya a la guerra. Quisiera enfermarme de algo muy malo, incurable, para que no se la lleven. Ojalá me enfermara. Mi madre dice que esa guerra no tiene explicación. Pero me pide que no lo repita. Si se llevan a mi madre sí me voy a morir, pero de tristeza."
"Mi padre llegó borracho y tiró la casa abajo. Me dio una paliza delante de la maestra. La maestra llamó a todo el mundo, gritó y se fue amenazándolo. Nada más le dijo que yo tenía problemas ideológicos y mi padre se enfureció, nos quiso matar a las dos. Hablaba de mi madre y de mi madre, todo el tiempo decía horrores de mi madre, con lo lejos que ella está."
"Mi Diario es mi lujo, mi medicina, lo que me mantiene en pie. Sin él no llego a los veinte años. Yo soy él, él es yo."
"Al fin se presentó el teniente Rolando. El pelotón de mujeres es su preferido, nos lo cantó clarito, clarito. Dice que aquí sí se comprueba la famosa igualdad entre ellos y nosotras. Yo, como nunca he creído en esa igualdad, mucho menos en la liberación de la mujer, no le hice mucho caso. Según mi madre, la liberación de la mujer son las latas de conserva para salir rápido de la cocina, una buena lavadora eléctrica para poder lavar la ropa sin esfuerzo, y lo demás lo pone una. En nuestro caso no estamos liberadas aún."
"Cuando escuché a Alan defender a Lucía me di cuenta de que siempre hay un muchacho, en cada grupo, en cada década, en cada sitio del mundo que defiende a una mujer a tiempo."
"Me fui llorando hasta el Malecón. Recordé el día en que me llevaron al Depósito Infantil, aquel día en que ella tampoco quiso decirme adiós. No sé qué siento. Estoy perdida, no sé qué hacer con todo esto que almaceno dentro de i alma. Algo está claro. En Cuba ya no tengo nada que buscar. Me voy por su bien y por el mío. Siento cosas muy raras, es como si se me estuviera acabando el país. Desde que tengo uso de razón estoy siendo entrenada por mi madre para irme y olvidar. Ya es hora."
#MisLecturas2019
Novela escrita en forma de diario personal en el que la autora cuenta la infancia y adolescencia de Nieve Guerra.
La parte de la infancia es muy muy dura, Nieve es obligada a ir a vivir con su padre violento y alcohólico para luego tener que ir a un centro de reeducación.
La segunda parte de la adolescencia es muy interesante porque se "lee" desde otra perspectiva como es la vida en Cuba desde la visión de una chica desde los 16 a los 20 años.
Les dejo algunos párrafos:
"Me da miedo que mi madre vaya a la guerra. Quisiera enfermarme de algo muy malo, incurable, para que no se la lleven. Ojalá me enfermara. Mi madre dice que esa guerra no tiene explicación. Pero me pide que no lo repita. Si se llevan a mi madre sí me voy a morir, pero de tristeza."
"Mi padre llegó borracho y tiró la casa abajo. Me dio una paliza delante de la maestra. La maestra llamó a todo el mundo, gritó y se fue amenazándolo. Nada más le dijo que yo tenía problemas ideológicos y mi padre se enfureció, nos quiso matar a las dos. Hablaba de mi madre y de mi madre, todo el tiempo decía horrores de mi madre, con lo lejos que ella está."
"Mi Diario es mi lujo, mi medicina, lo que me mantiene en pie. Sin él no llego a los veinte años. Yo soy él, él es yo."
"Al fin se presentó el teniente Rolando. El pelotón de mujeres es su preferido, nos lo cantó clarito, clarito. Dice que aquí sí se comprueba la famosa igualdad entre ellos y nosotras. Yo, como nunca he creído en esa igualdad, mucho menos en la liberación de la mujer, no le hice mucho caso. Según mi madre, la liberación de la mujer son las latas de conserva para salir rápido de la cocina, una buena lavadora eléctrica para poder lavar la ropa sin esfuerzo, y lo demás lo pone una. En nuestro caso no estamos liberadas aún."
"Cuando escuché a Alan defender a Lucía me di cuenta de que siempre hay un muchacho, en cada grupo, en cada década, en cada sitio del mundo que defiende a una mujer a tiempo."
"Me fui llorando hasta el Malecón. Recordé el día en que me llevaron al Depósito Infantil, aquel día en que ella tampoco quiso decirme adiós. No sé qué siento. Estoy perdida, no sé qué hacer con todo esto que almaceno dentro de i alma. Algo está claro. En Cuba ya no tengo nada que buscar. Me voy por su bien y por el mío. Siento cosas muy raras, es como si se me estuviera acabando el país. Desde que tengo uso de razón estoy siendo entrenada por mi madre para irme y olvidar. Ya es hora."
#MisLecturas2019
May 7, 2021
Pri Odeonoch som prísny, očakávam a chcem. Nie je to "ľahká" literatúra... ale dáma.
Samozrejme, mám obdobie žien a tak som sa dostal k Wendy, kubánska spisovateľka. Nie, že prečo nie... the must! A tak som ju šrotil, šlo to ľahko a miestami primitívne. Obsah chutil, je tam teplo a pestrofarebnosť Kuby a jej doby. To hej, ale stále take... no... onaké. Jednoduché a priame, možno to niekomu vyhovuje, ale po Terézii Mora a Kat Kaufmann, je veľmi biednym čajom. Och a nemôžem zabudnúť Jenifer Egan a jej hrad. Wendy je fajn ako popcorn, ...asi tak.
V každom prípade, je členkou Odeon a tak som sa jej potešil, i keď kvalitatívne bola niekde inde. Noačo. Nie je to totálny bordel... no čítal som niekedy bordel?
Chceš vedieť o Kube počas jej "komunizmu" a ako to prežívalo dievča a žena, ak sa chceš naučiť niečo príjemným spôsobom, ber a neoľutuješ (ja som však prečítal dosť o Kube, vedel som, čo asi čakať).
Aj tak ešte dodám, že je to dobrá kniha. Tešil som sa, lebo som prežíval a učil sa.
Samozrejme, mám obdobie žien a tak som sa dostal k Wendy, kubánska spisovateľka. Nie, že prečo nie... the must! A tak som ju šrotil, šlo to ľahko a miestami primitívne. Obsah chutil, je tam teplo a pestrofarebnosť Kuby a jej doby. To hej, ale stále take... no... onaké. Jednoduché a priame, možno to niekomu vyhovuje, ale po Terézii Mora a Kat Kaufmann, je veľmi biednym čajom. Och a nemôžem zabudnúť Jenifer Egan a jej hrad. Wendy je fajn ako popcorn, ...asi tak.
V každom prípade, je členkou Odeon a tak som sa jej potešil, i keď kvalitatívne bola niekde inde. Noačo. Nie je to totálny bordel... no čítal som niekedy bordel?
Chceš vedieť o Kube počas jej "komunizmu" a ako to prežívalo dievča a žena, ak sa chceš naučiť niečo príjemným spôsobom, ber a neoľutuješ (ja som však prečítal dosť o Kube, vedel som, čo asi čakať).
Aj tak ešte dodám, že je to dobrá kniha. Tešil som sa, lebo som prežíval a učil sa.
June 30, 2025
~ Când nu-i lumină, ne pictăm trupul cu acuarelele mele, purtăm pălării și măști, aprindem focuri pe malul lagunei. Hohotele noastre de râs pot fi auzite de pe partea cealaltă. ~
Deși citatul de mai sus evocă un moment de joacă și libertate, cartea nu este deloc una veselă. Este povestea unei fetițe din Cuba, prinsă în mijlocul unui război tăcut, dus între doi părinți imaturi: un tată alcoolic și violent – „să nu vină tata și să ne ia prin surprindere” – și o mamă blândă, dar lipsită de orice putere.
După despărțire, Nieve rămâne alături de mama ei și de noul soț al acesteia, un bărbat cu care reușește să stabilească o legătură afectuoasă. Însă, din pură răzbunare, tatăl obține custodia și o ia să locuiască cu el – într-o casă lipsită de căldură, în care fetița e mereu singură și flămândă. Singura alinare îi rămâne jurnalul, în care scrie cu disperare și luciditate.
~ Jurnalul meu e un lux, leacul meu, ceea ce mă ține în picioare. Fără el n-o să ajung la douăzeci de ani. Eu sunt el, el este eu. Amândoi suntem neîncrezători. ~
În paralel cu acest conflict familial, se desfășoară un alt război, mai mare și mai greu de înțeles: cel purtat de stat împotriva propriului popor. Cuba e o țară în care libertatea e doar un cuvânt gol. La școală, copiii sunt învățați să tragă cu arma, nu să viseze. Sunt crescuți în frică și obediență, învățați să denunțe, nu să se exprime. Un regim care cere loialitate oarbă și oferă, în schimb, foamete, control și exil. Toți pleacă – dar mai întâi, toți învață să tacă.
~ N-am chef de politică, mă sperie ce se întâmplă cu politica: după ce am trăit aseară, prefer să stau departe de toate chestiile alea. ~
Deși citatul de mai sus evocă un moment de joacă și libertate, cartea nu este deloc una veselă. Este povestea unei fetițe din Cuba, prinsă în mijlocul unui război tăcut, dus între doi părinți imaturi: un tată alcoolic și violent – „să nu vină tata și să ne ia prin surprindere” – și o mamă blândă, dar lipsită de orice putere.
După despărțire, Nieve rămâne alături de mama ei și de noul soț al acesteia, un bărbat cu care reușește să stabilească o legătură afectuoasă. Însă, din pură răzbunare, tatăl obține custodia și o ia să locuiască cu el – într-o casă lipsită de căldură, în care fetița e mereu singură și flămândă. Singura alinare îi rămâne jurnalul, în care scrie cu disperare și luciditate.
~ Jurnalul meu e un lux, leacul meu, ceea ce mă ține în picioare. Fără el n-o să ajung la douăzeci de ani. Eu sunt el, el este eu. Amândoi suntem neîncrezători. ~
În paralel cu acest conflict familial, se desfășoară un alt război, mai mare și mai greu de înțeles: cel purtat de stat împotriva propriului popor. Cuba e o țară în care libertatea e doar un cuvânt gol. La școală, copiii sunt învățați să tragă cu arma, nu să viseze. Sunt crescuți în frică și obediență, învățați să denunțe, nu să se exprime. Un regim care cere loialitate oarbă și oferă, în schimb, foamete, control și exil. Toți pleacă – dar mai întâi, toți învață să tacă.
~ N-am chef de politică, mă sperie ce se întâmplă cu politica: după ce am trăit aseară, prefer să stau departe de toate chestiile alea. ~
July 7, 2021
Lo más interesante es la contextualización de una vida en Cuba, al menos desde mi perspectiva española de poco conocimiento.
La evolución del personaje es increíble y así sus aspiraciones. Se nota mucho la rabia, rencor, frustración o como quieras llamar de Guerra con el fracaso de la Revolución y las carencias cotidianas etc, a veces me ha resultado un poco forzado, pero está bien, el libro es buenísimo.
PD. Mi opinión se define al 100% en lo contrario a lo que piense Rocío Monasterio, y me da cierta angustia pensar en que este libro le gustaría.
La evolución del personaje es increíble y así sus aspiraciones. Se nota mucho la rabia, rencor, frustración o como quieras llamar de Guerra con el fracaso de la Revolución y las carencias cotidianas etc, a veces me ha resultado un poco forzado, pero está bien, el libro es buenísimo.
PD. Mi opinión se define al 100% en lo contrario a lo que piense Rocío Monasterio, y me da cierta angustia pensar en que este libro le gustaría.
October 4, 2025
(★★★½)
“(...) de este lado sigo escribiendo mi Diario, invernando en mis ideas, sin poder desplazarme, para siempre condenada a la inmovilidad.”
parece cuba no cambiar mucho en 40 años. en esta isla la supervivencia te deja sintiéndote torpe, triste, impotente e inmóvil. intentando correr sobre agua, gastando tus energías en ello y viendo que en realidad no te estás moviendo nada nada. cuándo cambiará.
“(...) de este lado sigo escribiendo mi Diario, invernando en mis ideas, sin poder desplazarme, para siempre condenada a la inmovilidad.”
parece cuba no cambiar mucho en 40 años. en esta isla la supervivencia te deja sintiéndote torpe, triste, impotente e inmóvil. intentando correr sobre agua, gastando tus energías en ello y viendo que en realidad no te estás moviendo nada nada. cuándo cambiará.
November 25, 2024
#todossevan #wendyguerra
June 18, 2025
This book is filled with emotion. It’s in a diary format telling about Nieve’s life growing up. Takes place from 1978 to 1990. Nieve uses her diary like Anne Frank. It’s more like a friend or something else. She lived through abuse, going to different schools, moving to different places, growing up, and other things.
November 29, 2024
Una novela en formato diario que no ha envejecido mal, con personajes bien construidos y una adolescencia terrible que apunta al temor de acabar siendo como tu madre.
April 3, 2023
Toți pleacă de Wendy Guerra (Premiul Bruguera,2006)
Mi-a plăcut foarte mult romanul de debut al cubanezei Wendy Guerra, o scriitoare născută la Havana în 1970. Cartea ei este o autoficțiune, un jurnal al perioadei 1978-1990, fiind compus din două părți: copilăria și adolescența. Protagonista poveștii, Nieve, își recompune povestea din fărâme de jurnale pe care le-a ținut de-a lungul timpului, încercând să afle când a încetat să mai fie o copilă. „Am plătit un preț foarte mare crescând singură, în timp ce toți părăseau insula”, spune ea de la început, și apoi, pagină cu pagină descoperim ce însemnă aceste cuvinte. În copilărie, adulții de încredere nu doar că o părăsesc, ci o și trădează. Plecările sunt nu doar fizice, dar și emoționale. După divorțul părinților, trăiește cu mama și tatăl vitreg, un suedez neconvențional care la un moment dat este obligat de regim să părăsească Cuba; tatăl ei, folosindu-se de pârghiile sistemului, obține custodia, deși este incapabil să crească un copil. Alcoolic fiind, o maltratează și o neglijează pe micuța Nieve, care este nevoită să scape de abuz prin forțe proprii. „M-am dus la școală și m-am izbit de toate țevile, am sărit de pe rezervoarele de apă, mi-am julit genunchii. O rană la frunte a sângerat mai mult ca oricând.” Directorul școlii o vede și decide să o ducă înapoi la mamă, însă sistemul nu îi dă voie să păstreze copila, care se trezește într-un centru de reeducare pentru minori. „Cum să-mi fie frică de fetițele de aici când eu l-am înfruntat pe tata și am scăpat!”
Când mama ei reușește să își ia copilul înapoi, Nieve se trezește într-o altă lume, schimbătoare, cu alți oameni de care se atașează și care pleacă. Mulți părăsesc Cuba, anii optzeci sunt marcați de actele de repudiere ale celor care emigrează, oamenii aruncă cu tot ce apucă în casele celor care pleacă sau îi atacă pe stradă. „Se poartă exact ca tata, lovituri peste lovituri și nu lasă oamenii să plece unde vor.”
Jurnalul adolescenței este la fel de tumultos: dragoste și sex, intrarea în lumea artei și a artiștilor, iubiți și prieteni care pleacă din Cuba către Europa sau SUA, și Nieve căutându-și sensul în jurnal și în muzica de la radio. Cuba este în continuare a țară închisă, a difuza la radio un cântec în care Carlos Varela accentuează nepotrivit cuvântul libertate este motiv de represiune și întrerupere a difuzării. Artiștii care au plecat devin interziși, însă oamenii găsesc căi de a-și crea lumi paralele realității în versuri, în pictură, în jurnale. Un cântec interpretat de Joquin Sabina, Eclipsă de mare, o liniștește pe tânara Nieve în timp ce își face serviciul militar obligatoriu.
Eclipsă de mare
Azi scrie în ziar
Că o femeie pe care am cunoscut-o a murit,
Că Atletico a pierdut pe teren propriu
și că în zori ningea la Paris,
c-au descoperit o încărcătură de cocaină,
iar Peștilor și Vărsătorilor
le place oțetul și mierea,
că Parlamentul European a votat
o lege ce abolește dorința,
că vaccinul antisida a dat greș,
și un puci a eșuat pe Lună,
și alte chestii din astea.
Dar în ziarul de azi nu scria nimic
de patima asta murdară, de lunea asta maro,
de gustul obscen de Cuba libre al pielii tale,
de mirosul coloniei ieftine în zori,
de camera noastră fără ciorapi și săruturi,
de frigul ăsta de august în oase,
ca un bisturiu.
Azi, iubito, ca de obicei
în ziar nu scria nici de tine, nici de mine.
Azi, iubito, ca și ieri și ca întotdeauna
în ziar nu scria de tine,
în ziar nu scria de mine,
în ziar nu scria nici de tine, nici de mine.
Azi au zis la radio
că l-au găsit mort pe copilul care am fost,
c-au plătit o avere
pentru o acuarelă falsă de Dali,
c-a căzut Bursa în cer,
ca-n Moscova curvele sunt încă în grevă de zel,
că mareea a crescut,
și Iisus din Iudeea va fi împușcat mâine,
c-a crescut gaura din stratul de ozon,
și omul de azi e tatăl maimuței
anului 2000.
Dar nu au zis nimic despre această eclipsă de mare,
de acest salt mortal,
de vocea ta tremurând pe banda robotului telefonic,
de urmele lăsate pe saltea de uitare ...
Am citit un jurnal despre Cuba. Redescoperind felul în care arta permite supraviețuirea în cele mai rele condiții, mi-am amintit cumva și de copilăria mea. De felul în care acasă, tata și prietenii lui cântau la chitară sau spuneau poezii interzise. Citind “Toți pleacă”, într-un fel, am citit și un jurnal despre viața din România anilor optzeci.
Las și câtecul compus de Joaquin Sabina și Luis Eduardo Aute: https://www.youtube.com/watch?v=XYxt_...
Mi-a plăcut foarte mult romanul de debut al cubanezei Wendy Guerra, o scriitoare născută la Havana în 1970. Cartea ei este o autoficțiune, un jurnal al perioadei 1978-1990, fiind compus din două părți: copilăria și adolescența. Protagonista poveștii, Nieve, își recompune povestea din fărâme de jurnale pe care le-a ținut de-a lungul timpului, încercând să afle când a încetat să mai fie o copilă. „Am plătit un preț foarte mare crescând singură, în timp ce toți părăseau insula”, spune ea de la început, și apoi, pagină cu pagină descoperim ce însemnă aceste cuvinte. În copilărie, adulții de încredere nu doar că o părăsesc, ci o și trădează. Plecările sunt nu doar fizice, dar și emoționale. După divorțul părinților, trăiește cu mama și tatăl vitreg, un suedez neconvențional care la un moment dat este obligat de regim să părăsească Cuba; tatăl ei, folosindu-se de pârghiile sistemului, obține custodia, deși este incapabil să crească un copil. Alcoolic fiind, o maltratează și o neglijează pe micuța Nieve, care este nevoită să scape de abuz prin forțe proprii. „M-am dus la școală și m-am izbit de toate țevile, am sărit de pe rezervoarele de apă, mi-am julit genunchii. O rană la frunte a sângerat mai mult ca oricând.” Directorul școlii o vede și decide să o ducă înapoi la mamă, însă sistemul nu îi dă voie să păstreze copila, care se trezește într-un centru de reeducare pentru minori. „Cum să-mi fie frică de fetițele de aici când eu l-am înfruntat pe tata și am scăpat!”
Când mama ei reușește să își ia copilul înapoi, Nieve se trezește într-o altă lume, schimbătoare, cu alți oameni de care se atașează și care pleacă. Mulți părăsesc Cuba, anii optzeci sunt marcați de actele de repudiere ale celor care emigrează, oamenii aruncă cu tot ce apucă în casele celor care pleacă sau îi atacă pe stradă. „Se poartă exact ca tata, lovituri peste lovituri și nu lasă oamenii să plece unde vor.”
Jurnalul adolescenței este la fel de tumultos: dragoste și sex, intrarea în lumea artei și a artiștilor, iubiți și prieteni care pleacă din Cuba către Europa sau SUA, și Nieve căutându-și sensul în jurnal și în muzica de la radio. Cuba este în continuare a țară închisă, a difuza la radio un cântec în care Carlos Varela accentuează nepotrivit cuvântul libertate este motiv de represiune și întrerupere a difuzării. Artiștii care au plecat devin interziși, însă oamenii găsesc căi de a-și crea lumi paralele realității în versuri, în pictură, în jurnale. Un cântec interpretat de Joquin Sabina, Eclipsă de mare, o liniștește pe tânara Nieve în timp ce își face serviciul militar obligatoriu.
Eclipsă de mare
Azi scrie în ziar
Că o femeie pe care am cunoscut-o a murit,
Că Atletico a pierdut pe teren propriu
și că în zori ningea la Paris,
c-au descoperit o încărcătură de cocaină,
iar Peștilor și Vărsătorilor
le place oțetul și mierea,
că Parlamentul European a votat
o lege ce abolește dorința,
că vaccinul antisida a dat greș,
și un puci a eșuat pe Lună,
și alte chestii din astea.
Dar în ziarul de azi nu scria nimic
de patima asta murdară, de lunea asta maro,
de gustul obscen de Cuba libre al pielii tale,
de mirosul coloniei ieftine în zori,
de camera noastră fără ciorapi și săruturi,
de frigul ăsta de august în oase,
ca un bisturiu.
Azi, iubito, ca de obicei
în ziar nu scria nici de tine, nici de mine.
Azi, iubito, ca și ieri și ca întotdeauna
în ziar nu scria de tine,
în ziar nu scria de mine,
în ziar nu scria nici de tine, nici de mine.
Azi au zis la radio
că l-au găsit mort pe copilul care am fost,
c-au plătit o avere
pentru o acuarelă falsă de Dali,
c-a căzut Bursa în cer,
ca-n Moscova curvele sunt încă în grevă de zel,
că mareea a crescut,
și Iisus din Iudeea va fi împușcat mâine,
c-a crescut gaura din stratul de ozon,
și omul de azi e tatăl maimuței
anului 2000.
Dar nu au zis nimic despre această eclipsă de mare,
de acest salt mortal,
de vocea ta tremurând pe banda robotului telefonic,
de urmele lăsate pe saltea de uitare ...
Am citit un jurnal despre Cuba. Redescoperind felul în care arta permite supraviețuirea în cele mai rele condiții, mi-am amintit cumva și de copilăria mea. De felul în care acasă, tata și prietenii lui cântau la chitară sau spuneau poezii interzise. Citind “Toți pleacă”, într-un fel, am citit și un jurnal despre viața din România anilor optzeci.
Las și câtecul compus de Joaquin Sabina și Luis Eduardo Aute: https://www.youtube.com/watch?v=XYxt_...
July 5, 2020
„Jurnalul meu e un lux, leacul meu, ceea ce mă ține în picioare. Fără el n-o să ajung la douăzeci de ani. Eu sunt el, el este eu. Amândoi suntem neîncrezători.”
Scris sub forma unui jurnal, Toți pleacă este povestea Nievei Guerra, pe care o urmărim crescând de la opt la douăzeci de ani pe măsură ce dăm paginile. Protagonista își povestește viața cu răbdare și resemnare, oferind un tablou foarte diferit de ficțiunile masculine asociate cu tot ceea ce înseamnă de obicei „Cuba“ în ochii cititorului occidental. Cronica unei experienţe individuale, scrisă cu forţă şi autenticitate, reflectând totodată realitatea cubaneză a ultimelor două decenii, acest prim roman scris de Wendy Guerra nu emite judecăţi şi nu păcătuieşte prin truisme ideologice sau de moravuri – din contră, are sinceritatea neiertătoare specifică copiilor.
„Sper să nu se întrerupă lumina în timp ce scriu cuvintele cântecului ăsta și mă gândesc la tine. Havana are epocile ei și fiecare din ele are cântecul ei. Așa văd și simt eu. De-asta le scriu în Jurnal, ca să nu le pierd.”
Am citit această carte acum aproximativ o lună, și-am simțit nevoia să o las puțin să se domolească în mine, să spun așa, după care voi fi putut să-i fac o recenzie. De fapt, să vorbesc despre ea, că în niciun caz n-am să povestesc multe despre acțiune (care, de altfel, cam lipsește) sau despre intrigă (care, iarăși, e puțin transparentă, în sensul în care nu poți găsi o intrigă anume de la care să fi pornit scrierile Nievei Guerra în jurnal, sau, de fapt, ideea de a ține un jurnal ar putea avea un oarecare punct de plecare, dar iarăși e irelevant). De ce? Pentru că mi-a plăcut destul de mult această carte, m-am atașat rapid de povestea Nievei, de jurnalul ei și de toate trăirile care o încercau și pe care, cu multă ambiție, și le scria în jurnal. Wengy Guerra nu este prima autoare cubaneză pe care o citesc, am mai citit ceva, tot acum câțiva ani, și mi-am dat seama că literatura cubaneză are ceva special, nu știu cum să vă spun, ceva tropical, are un simț al realului extraordinar de ascuțit, un verosimil fecund, pe care rar îl găsesc în unele cărți. Este ca și cum aș citi ceva care mi-e foarte la îndemână și totuși este despre anumite aspecte care, cu greu, reușesc a fi povestite și înșirate în cărți. Iar Toți pleacă este una dintre acele cărți care îți dau de gândit și care îți pun întrebări, și pe măsură ce poate găsești răspunsuri, îți pui de fapt tot mai multe întrebări. Exact genul meu de carte, de altfel: exact la sentiment, cu trăiri profunde și o scriere impecabilă care, deși aparent banală, are un substrat - un substrat nu doar cognitiv, dat de trăirile interioare ale Nievei Guerra, ci care este fundamentat și de niște circumstanțe sociale, istorice, politice!
„Toată povara asta atârnă pe umerii mei, scriu în Jurnal ca să mă eliberez cumva, ca să amân ce nu pricep. De-asta mă întorc la el. Am vrut să nu mai scriu, dar revin mereu la Jurnal; el mi-e tunel popular, adăpost de război, ascunzătoare tainică, duhovnic adevărat.”
Pe scurt, cartea este divizată în două părți, și totuși nu mi-am dat seama prea bine dacă ori este autobiografie, ori este doar ficțiune. Cred că am să presupun că este 50-50, jumătate autobiografie, jumătate ficțiune. Prima parte a cărții surprinde viața Nievei Guerra, pusă de ea într-un jurnal, văzută prin ochii unei fete tinere (undeva prin anii '80, ca punct temporal de referință), iar totul văzut cu inocența aferentă vârstei. N-am să vă povestesc ce și cum, pentru că nu face, tind să cred, interesul vostru (cum am mai spus, recenziile pe care le fac nu surprind o „povestire” a acțiunii, ci mai mult sentimentele pe care mi le-a lăsat scrierea, ideile pe care mi le-a adus, trăirile care m-au încercat citind respectivul roman). A doua parte este scrisă din punctul de vedere al unei fete tinere, al unei adolescente, surprinzând destul de incisiv, să spun așa, viața ei încercată de deziluzii, de lipsa speranței, de neîncredere, o viață pe o insulă unde se pare că singurul loc în care te poți retrage, în profundă siguranță, este însăși interiorul tău. Viața într-un loc în care nimeni nu ascultă, nimeni nu vrea să ia parte la problemele tale, fiecare avându-le pe ale sale, o viață în care se pare că toți pleacă, rând pe rând, din motive diverse, și nimeni nu rămâne, urmând ca, în cele din urmă, poate și tu să pleci, să-ți cauți acel loc în care poți înflori și poți crește și poți zbura și poți ajunge să fii, de fapt, ceea ce vrei tu să fii, nu ceea ce alții vor ca tu să fii. Deși aparent pare-se a fi ficțiune, este o ficțiune din care, sincer, ies la iveală o sumedenie de adevăruri narative; cum să vă spun - deși nu se dau detalii prea mari despre anumite aspecte ale societății cubaneze, acestea, într-un mod subtil, reies din anumite dialoguri, din anumite întâmplări, circumstanțe. Asta mi-a plăcut foarte mult, și anume faptul că, dincolo de o lectură frumos scrisă, am simțit că am plecat cu ceva din această lectură, am simțit că am învățat ceva nou, că mi s-a reiterat o societate care-mi era, într-o mare măsură, necunoscută, străină. Ce-i drept, este clar că toate acestea trebuie citite „printre rânduri”, să spun așa, întrucât sunt sigur că autoarea n-a făcut subiectul principal dintr-o istorie a unei Revoluții, sau a unui model social anume. Din câte știu, anumite cărți (chiar și ale autorului pe care l-am citit în trecut, Pedro Juan Gutiérrez) au fost interzise în țara în care au fost scrise, doar pentru că, într-o anumite măsură, relevau aspecte și adevăruri sociale contemporane sau istorice, care mai bine rămâneau nescrise. Dar a fost un curaj din partea autoarei, ceea ce e demn de lăudat și de apreciat, după părerea mea.
„O viață adultă înăbușită de fragmente de jocuri copilărești. Cine-oi fi eu? Câte puțin din toate, câte puțin din nimic, un puzzle al existenței. Sunt Nieve în Havana.”
Limbajul, imaginile, acestea mi-au plăcut mult deoarece au fost unele simple, fără înfrumusețări stilistice care, pentru unii, ar fi greoaie (eu, unul, recunosc, n-am nicio problemă cu un stil mai efervescent, mai poetic - ba chiar, dimpotrivă, îmi place mai mult), au fost exact ce au trebuit să fie, dat fiind faptul că ni s-a relevat povestea prin ochii unei fete sub douăzeci de ani, care cu greu a ajuns la școală, care nici nu excela la învățătură prea mult (motivele le veți găsi citind, dar în niciun caz nu implică, în cea mai mare măsură, neinteresul Nievei Guerra).
După cum v-am spus, cred că cel mai mult mi-a plăcut esența romanului, subtilitatea relațiilor, jocul acesta, cum să spun, al oglinzilor, în care autoarea pare că spune ceva bana, din gura unei adolescente, a unei fetițe, dar de fapt relevă niște aspecte sociale, politice, ale unei țări necunoscute, Cuba. Pe mine, unul, autoarea m-a lăsat cu sentimentul de a vrea să citesc mult mai mult despre această țară, mult mai mult autori cubanezi; această literatură atât de nepătrunsă, atât de neexplorată și atât de fină, delicată, și totuși incisivă, atât de profundă, dar în esență banală, simplă. Am lăsat cu greu cartea din mână după ce am terminat-o, cu gândul că aș vrea să mai citesc și alte cărți scrise de Wendy Guerra. Ce-i drept, se citește destul de rapid, v-am spus, e scrisă ca un jurnal, puține sunt capitolele care depășesc, să spun, zece pagini. Dar e o carte de esență care-ți dă de gândit, care-ți rămâne în minte după ce ai citit-o. Și-atunci îți dai seama, de fapt, că e o carte bună, o carte care ți-a plăcut.
„Antonio m-a învățat că femeia și țara trebuie locuite, atinse, asimilate, chiar dacă prețul e actualul abandon, sumbru.”
Ca un disclaimer, eu sunt obișnuit să citesc cărți care nu pun preț prea mult pe acțiune, pe intrigă. Și îmi plac mult, chiar pot spune că-s o prioritate atunci când am de ales o lectură. De aceea, nu într-un mod ofensator, unii pot găsi această carte plictisitoare, să spun așa, lipsită de un substrat. Depinde, aici, de backgroundul de lecturi pe care îl are fiecare, de ce e obișnuit să citească mai des, de genurile pe care le abordează constant și constant și constant. Pentru mine, acesta este unul dintre ele, deci, dacă mi-a și plăcut Toți pleacă, e de la sine înțeles faptul că o voi recomanda - dar nu trebuie să luați ca atare (că dacă mi-a plăcut mie, trebuie să vă placă și vouă), deoarece fiecare are plăcerile sale diferite, cărțile preferate, autorii de suflet. Eu doar v-am spus cum mi s-a părut, iar dacă, cineva dintre voi, simte că rezonează cu stilul meu de cititor, atunci, chiar vă asigur, această carte este ceva care o să vă placă!
Scris sub forma unui jurnal, Toți pleacă este povestea Nievei Guerra, pe care o urmărim crescând de la opt la douăzeci de ani pe măsură ce dăm paginile. Protagonista își povestește viața cu răbdare și resemnare, oferind un tablou foarte diferit de ficțiunile masculine asociate cu tot ceea ce înseamnă de obicei „Cuba“ în ochii cititorului occidental. Cronica unei experienţe individuale, scrisă cu forţă şi autenticitate, reflectând totodată realitatea cubaneză a ultimelor două decenii, acest prim roman scris de Wendy Guerra nu emite judecăţi şi nu păcătuieşte prin truisme ideologice sau de moravuri – din contră, are sinceritatea neiertătoare specifică copiilor.
„Sper să nu se întrerupă lumina în timp ce scriu cuvintele cântecului ăsta și mă gândesc la tine. Havana are epocile ei și fiecare din ele are cântecul ei. Așa văd și simt eu. De-asta le scriu în Jurnal, ca să nu le pierd.”
Am citit această carte acum aproximativ o lună, și-am simțit nevoia să o las puțin să se domolească în mine, să spun așa, după care voi fi putut să-i fac o recenzie. De fapt, să vorbesc despre ea, că în niciun caz n-am să povestesc multe despre acțiune (care, de altfel, cam lipsește) sau despre intrigă (care, iarăși, e puțin transparentă, în sensul în care nu poți găsi o intrigă anume de la care să fi pornit scrierile Nievei Guerra în jurnal, sau, de fapt, ideea de a ține un jurnal ar putea avea un oarecare punct de plecare, dar iarăși e irelevant). De ce? Pentru că mi-a plăcut destul de mult această carte, m-am atașat rapid de povestea Nievei, de jurnalul ei și de toate trăirile care o încercau și pe care, cu multă ambiție, și le scria în jurnal. Wengy Guerra nu este prima autoare cubaneză pe care o citesc, am mai citit ceva, tot acum câțiva ani, și mi-am dat seama că literatura cubaneză are ceva special, nu știu cum să vă spun, ceva tropical, are un simț al realului extraordinar de ascuțit, un verosimil fecund, pe care rar îl găsesc în unele cărți. Este ca și cum aș citi ceva care mi-e foarte la îndemână și totuși este despre anumite aspecte care, cu greu, reușesc a fi povestite și înșirate în cărți. Iar Toți pleacă este una dintre acele cărți care îți dau de gândit și care îți pun întrebări, și pe măsură ce poate găsești răspunsuri, îți pui de fapt tot mai multe întrebări. Exact genul meu de carte, de altfel: exact la sentiment, cu trăiri profunde și o scriere impecabilă care, deși aparent banală, are un substrat - un substrat nu doar cognitiv, dat de trăirile interioare ale Nievei Guerra, ci care este fundamentat și de niște circumstanțe sociale, istorice, politice!
„Toată povara asta atârnă pe umerii mei, scriu în Jurnal ca să mă eliberez cumva, ca să amân ce nu pricep. De-asta mă întorc la el. Am vrut să nu mai scriu, dar revin mereu la Jurnal; el mi-e tunel popular, adăpost de război, ascunzătoare tainică, duhovnic adevărat.”
Pe scurt, cartea este divizată în două părți, și totuși nu mi-am dat seama prea bine dacă ori este autobiografie, ori este doar ficțiune. Cred că am să presupun că este 50-50, jumătate autobiografie, jumătate ficțiune. Prima parte a cărții surprinde viața Nievei Guerra, pusă de ea într-un jurnal, văzută prin ochii unei fete tinere (undeva prin anii '80, ca punct temporal de referință), iar totul văzut cu inocența aferentă vârstei. N-am să vă povestesc ce și cum, pentru că nu face, tind să cred, interesul vostru (cum am mai spus, recenziile pe care le fac nu surprind o „povestire” a acțiunii, ci mai mult sentimentele pe care mi le-a lăsat scrierea, ideile pe care mi le-a adus, trăirile care m-au încercat citind respectivul roman). A doua parte este scrisă din punctul de vedere al unei fete tinere, al unei adolescente, surprinzând destul de incisiv, să spun așa, viața ei încercată de deziluzii, de lipsa speranței, de neîncredere, o viață pe o insulă unde se pare că singurul loc în care te poți retrage, în profundă siguranță, este însăși interiorul tău. Viața într-un loc în care nimeni nu ascultă, nimeni nu vrea să ia parte la problemele tale, fiecare avându-le pe ale sale, o viață în care se pare că toți pleacă, rând pe rând, din motive diverse, și nimeni nu rămâne, urmând ca, în cele din urmă, poate și tu să pleci, să-ți cauți acel loc în care poți înflori și poți crește și poți zbura și poți ajunge să fii, de fapt, ceea ce vrei tu să fii, nu ceea ce alții vor ca tu să fii. Deși aparent pare-se a fi ficțiune, este o ficțiune din care, sincer, ies la iveală o sumedenie de adevăruri narative; cum să vă spun - deși nu se dau detalii prea mari despre anumite aspecte ale societății cubaneze, acestea, într-un mod subtil, reies din anumite dialoguri, din anumite întâmplări, circumstanțe. Asta mi-a plăcut foarte mult, și anume faptul că, dincolo de o lectură frumos scrisă, am simțit că am plecat cu ceva din această lectură, am simțit că am învățat ceva nou, că mi s-a reiterat o societate care-mi era, într-o mare măsură, necunoscută, străină. Ce-i drept, este clar că toate acestea trebuie citite „printre rânduri”, să spun așa, întrucât sunt sigur că autoarea n-a făcut subiectul principal dintr-o istorie a unei Revoluții, sau a unui model social anume. Din câte știu, anumite cărți (chiar și ale autorului pe care l-am citit în trecut, Pedro Juan Gutiérrez) au fost interzise în țara în care au fost scrise, doar pentru că, într-o anumite măsură, relevau aspecte și adevăruri sociale contemporane sau istorice, care mai bine rămâneau nescrise. Dar a fost un curaj din partea autoarei, ceea ce e demn de lăudat și de apreciat, după părerea mea.
„O viață adultă înăbușită de fragmente de jocuri copilărești. Cine-oi fi eu? Câte puțin din toate, câte puțin din nimic, un puzzle al existenței. Sunt Nieve în Havana.”
Limbajul, imaginile, acestea mi-au plăcut mult deoarece au fost unele simple, fără înfrumusețări stilistice care, pentru unii, ar fi greoaie (eu, unul, recunosc, n-am nicio problemă cu un stil mai efervescent, mai poetic - ba chiar, dimpotrivă, îmi place mai mult), au fost exact ce au trebuit să fie, dat fiind faptul că ni s-a relevat povestea prin ochii unei fete sub douăzeci de ani, care cu greu a ajuns la școală, care nici nu excela la învățătură prea mult (motivele le veți găsi citind, dar în niciun caz nu implică, în cea mai mare măsură, neinteresul Nievei Guerra).
După cum v-am spus, cred că cel mai mult mi-a plăcut esența romanului, subtilitatea relațiilor, jocul acesta, cum să spun, al oglinzilor, în care autoarea pare că spune ceva bana, din gura unei adolescente, a unei fetițe, dar de fapt relevă niște aspecte sociale, politice, ale unei țări necunoscute, Cuba. Pe mine, unul, autoarea m-a lăsat cu sentimentul de a vrea să citesc mult mai mult despre această țară, mult mai mult autori cubanezi; această literatură atât de nepătrunsă, atât de neexplorată și atât de fină, delicată, și totuși incisivă, atât de profundă, dar în esență banală, simplă. Am lăsat cu greu cartea din mână după ce am terminat-o, cu gândul că aș vrea să mai citesc și alte cărți scrise de Wendy Guerra. Ce-i drept, se citește destul de rapid, v-am spus, e scrisă ca un jurnal, puține sunt capitolele care depășesc, să spun, zece pagini. Dar e o carte de esență care-ți dă de gândit, care-ți rămâne în minte după ce ai citit-o. Și-atunci îți dai seama, de fapt, că e o carte bună, o carte care ți-a plăcut.
„Antonio m-a învățat că femeia și țara trebuie locuite, atinse, asimilate, chiar dacă prețul e actualul abandon, sumbru.”
Ca un disclaimer, eu sunt obișnuit să citesc cărți care nu pun preț prea mult pe acțiune, pe intrigă. Și îmi plac mult, chiar pot spune că-s o prioritate atunci când am de ales o lectură. De aceea, nu într-un mod ofensator, unii pot găsi această carte plictisitoare, să spun așa, lipsită de un substrat. Depinde, aici, de backgroundul de lecturi pe care îl are fiecare, de ce e obișnuit să citească mai des, de genurile pe care le abordează constant și constant și constant. Pentru mine, acesta este unul dintre ele, deci, dacă mi-a și plăcut Toți pleacă, e de la sine înțeles faptul că o voi recomanda - dar nu trebuie să luați ca atare (că dacă mi-a plăcut mie, trebuie să vă placă și vouă), deoarece fiecare are plăcerile sale diferite, cărțile preferate, autorii de suflet. Eu doar v-am spus cum mi s-a părut, iar dacă, cineva dintre voi, simte că rezonează cu stilul meu de cititor, atunci, chiar vă asigur, această carte este ceva care o să vă placă!
July 25, 2025
Wendy Guerra's Everyone Leaves stands as one of the most unflinching and intimate portrayals of life in post-revolutionary Cuba ever committed to paper. Originally published as Todos se van in 2006 and winner of the Bruguera Novel Prize, this semi-autobiographical novel captures the profound personal cost of political upheaval through the eyes of a young girl navigating an increasingly fractured world. Translated with remarkable sensitivity by Achy Obejas, the English edition brings Guerra's lyrical yet devastating narrative to a broader audience, offering readers an unvarnished glimpse into the human toll of ideological transformation.
The Art of Testimony: Writing Through Survival
Guerra's decision to structure the novel as a diary proves both brilliant and heartbreaking. The protagonist Nieve—whose name ironically means "snow" in a tropical climate—begins writing at age eight, documenting her life with the raw honesty that only children possess. This narrative choice allows Guerra to capture the authentic voice of youth while simultaneously revealing how political systems infiltrate the most intimate spaces of family life.
The diary format serves multiple functions beyond mere storytelling device. It becomes Nieve's lifeline, her constant companion as parents, lovers, and friends abandon her one by one. As she observes early in the novel, "I take refuge in my Diary; I only feel comfortable and normal within its pages." This dependency on written expression mirrors Guerra's own relationship with literature as both survival mechanism and artistic calling.
The progression from The Childhood Diary to The Adolescent Diary demonstrates Guerra's masterful understanding of how voice evolves with experience. The earlier entries pulse with the immediate pain of abandonment and confusion, while later sections develop a more sophisticated political consciousness without losing their emotional core.
Political Intimacy and Personal Betrayal
Perhaps the novel's greatest achievement lies in its refusal to treat politics as an abstract force. Instead, Guerra shows how ideology seeps into every corner of daily existence, poisoning relationships and distorting natural bonds. The custody battle between Nieve's parents becomes a microcosm of larger political tensions, with personal grievances expressed through accusations of ideological deviation.
The character of Fausto, Nieve's mother's Swedish boyfriend, embodies the novel's complex relationship with foreign influence. His eventual deportation serves as both personal tragedy and political metaphor, illustrating how the Revolution's paranoia about external corruption ultimately destroys the very relationships that might have offered genuine love and stability.
Guerra's treatment of gender dynamics within revolutionary Cuba proves particularly incisive. Despite the Revolution's promises of equality, the women in the novel—Nieve's mother, her friends, and eventually Nieve herself—find themselves repeatedly victimized by patriarchal structures that merely adopt revolutionary rhetoric while maintaining traditional power imbalances.
The Aesthetics of Displacement
The novel's exploration of artistic identity within restrictive political frameworks adds another layer of complexity to its narrative. Nieve's time at the National School of Art reveals the contradictions faced by young artists attempting to express themselves authentically while navigating ideological expectations. Her relationship with Alan Gutiérrez and the Arte Calle group illustrates how artistic rebellion becomes both necessary and dangerous.
Guerra's descriptions of the school itself—built on the grounds of a former country club and designed to resemble a naked woman—serve as powerful metaphors for the Revolution's attempt to transform bourgeois spaces into revolutionary ones. Yet the beauty of the architecture cannot mask the surveillance and control that permeate every aspect of student life.
The romantic subplot with Osvaldo, the successful painter, demonstrates how artistic privilege operates within Cuba's system. His access to diplomatic stores, international travel, and luxury goods contrasts sharply with Nieve's mother's struggles with basic necessities. This relationship forces readers to confront uncomfortable questions about complicity and resistance within authoritarian systems.
Narrative Strengths and Structural Innovations
Guerra's prose achieves remarkable emotional authenticity through its careful attention to sensory detail and psychological nuance. Her descriptions of food, weather, and physical spaces create an immersive experience that places readers directly within Nieve's world. The recurring motif of swimming—from the lagoon in Cienfuegos to the ambassador's pool to the final plunge into Havana's harbor—provides structural coherence while symbolizing Nieve's repeated attempts to escape her circumstances.
The novel's treatment of time proves particularly sophisticated. Rather than following a strict chronological progression, Guerra allows the diary format to create a more organic sense of temporal flow, with certain periods compressed and others expanded based on their emotional significance rather than their duration.
The translation by Achy Obejas deserves special recognition for maintaining the novel's linguistic authenticity while making it accessible to English-speaking readers. Obejas, herself a Cuban-born writer, brings cultural sensitivity and poetic sensibility to her rendering of Guerra's prose.
Critical Considerations and Minor Limitations
While Everyone Leaves succeeds brilliantly as both political testimony and coming-of-age narrative, certain aspects of its structure occasionally strain credibility. Some diary entries, particularly in the later sections, achieve a level of literary sophistication that seems inconsistent with their supposed spontaneous composition. This tension between artistic achievement and documentary authenticity creates occasional moments of stylistic uncertainty.
The novel's treatment of secondary characters sometimes feels underdeveloped, particularly in the adolescent sections where Nieve's relationships with classmates and teachers could benefit from deeper exploration. The character of Antonio, while compelling, arrives relatively late in the narrative and disappears too quickly to achieve his full dramatic potential.
Additionally, readers unfamiliar with Cuban history may struggle with some of the novel's political references and cultural contexts, though this limitation reflects the work's authentic insider perspective rather than any failure on Guerra's part.
Cultural Impact and Literary Significance
Everyone Leaves occupies an important position within contemporary Cuban literature, offering a female perspective on experiences typically dominated by male narratives. Guerra's willingness to address difficult topics—including family violence, political persecution, and artistic censorship—establishes the novel as a crucial document of Cuban social history.
The work's exploration of generational trauma proves particularly relevant to contemporary discussions about the lasting effects of political upheaval. Nieve's repeated experiences of abandonment create psychological patterns that extend far beyond individual relationships, suggesting how political systems can damage entire generations' capacity for trust and connection.
The Art of Testimony: Writing Through Survival
Guerra's decision to structure the novel as a diary proves both brilliant and heartbreaking. The protagonist Nieve—whose name ironically means "snow" in a tropical climate—begins writing at age eight, documenting her life with the raw honesty that only children possess. This narrative choice allows Guerra to capture the authentic voice of youth while simultaneously revealing how political systems infiltrate the most intimate spaces of family life.
The diary format serves multiple functions beyond mere storytelling device. It becomes Nieve's lifeline, her constant companion as parents, lovers, and friends abandon her one by one. As she observes early in the novel, "I take refuge in my Diary; I only feel comfortable and normal within its pages." This dependency on written expression mirrors Guerra's own relationship with literature as both survival mechanism and artistic calling.
The progression from The Childhood Diary to The Adolescent Diary demonstrates Guerra's masterful understanding of how voice evolves with experience. The earlier entries pulse with the immediate pain of abandonment and confusion, while later sections develop a more sophisticated political consciousness without losing their emotional core.
Political Intimacy and Personal Betrayal
Perhaps the novel's greatest achievement lies in its refusal to treat politics as an abstract force. Instead, Guerra shows how ideology seeps into every corner of daily existence, poisoning relationships and distorting natural bonds. The custody battle between Nieve's parents becomes a microcosm of larger political tensions, with personal grievances expressed through accusations of ideological deviation.
The character of Fausto, Nieve's mother's Swedish boyfriend, embodies the novel's complex relationship with foreign influence. His eventual deportation serves as both personal tragedy and political metaphor, illustrating how the Revolution's paranoia about external corruption ultimately destroys the very relationships that might have offered genuine love and stability.
Guerra's treatment of gender dynamics within revolutionary Cuba proves particularly incisive. Despite the Revolution's promises of equality, the women in the novel—Nieve's mother, her friends, and eventually Nieve herself—find themselves repeatedly victimized by patriarchal structures that merely adopt revolutionary rhetoric while maintaining traditional power imbalances.
The Aesthetics of Displacement
The novel's exploration of artistic identity within restrictive political frameworks adds another layer of complexity to its narrative. Nieve's time at the National School of Art reveals the contradictions faced by young artists attempting to express themselves authentically while navigating ideological expectations. Her relationship with Alan Gutiérrez and the Arte Calle group illustrates how artistic rebellion becomes both necessary and dangerous.
Guerra's descriptions of the school itself—built on the grounds of a former country club and designed to resemble a naked woman—serve as powerful metaphors for the Revolution's attempt to transform bourgeois spaces into revolutionary ones. Yet the beauty of the architecture cannot mask the surveillance and control that permeate every aspect of student life.
The romantic subplot with Osvaldo, the successful painter, demonstrates how artistic privilege operates within Cuba's system. His access to diplomatic stores, international travel, and luxury goods contrasts sharply with Nieve's mother's struggles with basic necessities. This relationship forces readers to confront uncomfortable questions about complicity and resistance within authoritarian systems.
Narrative Strengths and Structural Innovations
Guerra's prose achieves remarkable emotional authenticity through its careful attention to sensory detail and psychological nuance. Her descriptions of food, weather, and physical spaces create an immersive experience that places readers directly within Nieve's world. The recurring motif of swimming—from the lagoon in Cienfuegos to the ambassador's pool to the final plunge into Havana's harbor—provides structural coherence while symbolizing Nieve's repeated attempts to escape her circumstances.
The novel's treatment of time proves particularly sophisticated. Rather than following a strict chronological progression, Guerra allows the diary format to create a more organic sense of temporal flow, with certain periods compressed and others expanded based on their emotional significance rather than their duration.
The translation by Achy Obejas deserves special recognition for maintaining the novel's linguistic authenticity while making it accessible to English-speaking readers. Obejas, herself a Cuban-born writer, brings cultural sensitivity and poetic sensibility to her rendering of Guerra's prose.
Critical Considerations and Minor Limitations
While Everyone Leaves succeeds brilliantly as both political testimony and coming-of-age narrative, certain aspects of its structure occasionally strain credibility. Some diary entries, particularly in the later sections, achieve a level of literary sophistication that seems inconsistent with their supposed spontaneous composition. This tension between artistic achievement and documentary authenticity creates occasional moments of stylistic uncertainty.
The novel's treatment of secondary characters sometimes feels underdeveloped, particularly in the adolescent sections where Nieve's relationships with classmates and teachers could benefit from deeper exploration. The character of Antonio, while compelling, arrives relatively late in the narrative and disappears too quickly to achieve his full dramatic potential.
Additionally, readers unfamiliar with Cuban history may struggle with some of the novel's political references and cultural contexts, though this limitation reflects the work's authentic insider perspective rather than any failure on Guerra's part.
Cultural Impact and Literary Significance
Everyone Leaves occupies an important position within contemporary Cuban literature, offering a female perspective on experiences typically dominated by male narratives. Guerra's willingness to address difficult topics—including family violence, political persecution, and artistic censorship—establishes the novel as a crucial document of Cuban social history.
The work's exploration of generational trauma proves particularly relevant to contemporary discussions about the lasting effects of political upheaval. Nieve's repeated experiences of abandonment create psychological patterns that extend far beyond individual relationships, suggesting how political systems can damage entire generations' capacity for trust and connection.
September 16, 2021
Esta novela la describen como una que “no emite condenas ni está contaminada de tópicos costumbristas ni ideológicos,” pero yo no estoy tan seguro de eso. Para Guerra, Cuba es muy blanco y negro. Cuando Nieve está contenta, Cuba es un gran lugar, cuando no lo está, Cuba es un infierno. A veces es tanto así que me resulta difícil creerle todo a Nieve. Hasta ella nos explica que en veces miente en su diario.
No creo que Guerra presente los matices políticos de esta época de manera útil. De hecho, intenta condensarlo todo en una simple cartita casi al final de la novela. Y sí, pienso que ella ha omitido eso de forma deliberada y calculada. Siento que el libro está lleno de observaciones demasiado simples y sin suficientes explicaciones, basadas en los sentimientos de soledad y frustración de nuestra protagonista.
Guerra hubiera sobresalido en esta novela si se hubiera concentrado un poco más en el machismo y la misoginia como producto de largos años de colonización y presentándolo como un hábito difícil de romper. Siento que a veces es más bien designado como un síntoma post-revolucionario.
Además, sentí que en ciertas partes, Guerra intenta ser poética de una manera obvia que se aproxima al cringe.
En fin, sí me gustó leer esta novela, pero ella y yo no siempre coincidimos ideológicamente. Y eso está bien, pero también daña la lectura. Me pareció un libro con una mentalidad demasiada singular para poder describirse como una historia sin “condenas.”
No creo que Guerra presente los matices políticos de esta época de manera útil. De hecho, intenta condensarlo todo en una simple cartita casi al final de la novela. Y sí, pienso que ella ha omitido eso de forma deliberada y calculada. Siento que el libro está lleno de observaciones demasiado simples y sin suficientes explicaciones, basadas en los sentimientos de soledad y frustración de nuestra protagonista.
Guerra hubiera sobresalido en esta novela si se hubiera concentrado un poco más en el machismo y la misoginia como producto de largos años de colonización y presentándolo como un hábito difícil de romper. Siento que a veces es más bien designado como un síntoma post-revolucionario.
Además, sentí que en ciertas partes, Guerra intenta ser poética de una manera obvia que se aproxima al cringe.
En fin, sí me gustó leer esta novela, pero ella y yo no siempre coincidimos ideológicamente. Y eso está bien, pero también daña la lectura. Me pareció un libro con una mentalidad demasiada singular para poder describirse como una historia sin “condenas.”
January 16, 2014
There is a general rule of thumb that if you make it (100-your age) pages into a book, and you aren't captivated, you should give up, given that life and the number of books you'll be able to read in yours is finite, and you shouldn't waste your time on books that aren't grabbing you. This one isn't. It looked good; I enjoy reading memoirs and autobiographical fiction by women from backgrounds different from my own, I've barely read anything by Cuban authors, but this was dull. It didn't give any sense of scenery or history, the author clearly had issues with both of her parents, but even a scene where Nieve, our thinly-veiled protagonist, finds a locked room in her father's house filled with voodoo (bijeria) dolls of her mother, skulls and a shrunken head seemed flat. This is likely the fault of the translator, given how popular this book was abroad, but I couldn't invest another minute. Moving on.
Displaying 1 - 30 of 133 reviews