What do you think?
Rate this book
Prins
Povestea de dragoste, de o mare frumuseţe luminos-tragică, putând fi considerată un love story al literaturii române, rămâne doar o componentă a romanului. La fel de frumoasă şi poate chiar mai impresionantă este povestea prieteniei inginerului cu Bibi. Din acest punct de vedere, romanul Prins poate fi considerat un poem epic al prieteniei. Petru Popescu ilustrează prin situaţii din viaţa de fiecare zi comunicarea fără cuvinte dintre doi bărbaţi tineri, solidaritatea lor sobră, de soldaţi aflaţi umăr la umăr în tranşeele vieţii.
Combinaţia de roman şi poem, de comedie şi melodramă îl cucereşte chiar şi pe scepticul cititor de azi. Prins nu s-a demodat în cei patruzeci de ani care au trecut de la prima lui apariţie, aşa cum nu s-au demodat nici moartea, nici tinereţea, nici dragostea. Şi nici talentul literar.
Combinaţia de roman şi poem, de comedie şi melodramă îl cucereşte chiar şi pe scepticul cititor de azi. Prins nu s-a demodat în cei patruzeci de ani care au trecut de la prima lui apariţie, aşa cum nu s-au demodat nici moartea, nici tinereţea, nici dragostea. Şi nici talentul literar.
480 pages, Hardcover
First published January 1, 1969
14 people are currently reading
362 people want to read
About the author
Petru Popescu
49 books78 followersFor more information, please see http://en.wikipedia.org/wiki/Petru_Po...
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 16 of 16 reviews
January 19, 2020
Eram studentă cînd am citit prima dată Prins. Era o ediție veche și obosită, de prin 1970, mi-amintesc și acum, pentru că la sfârșitul anilor 80 nu mai găseai cărțile lui în librării. M-am întrebat mereu de ce mi-a rămas imaginea acelui volum mult mai vie în minte decît conținutul ? Am înțeles acum, recitindu-l, de ce. In ciuda unor merite literare incontestabile, Prins are și destule minusuri. Eu mă voi opri la două : unul de formă și celălalt de conținut.
In multe recenzii pe care le-am citit, romanul e comparat cu Love Story al lui Erich Segal. Comparație pe care eu o găsesc destul de justă, deși nu din motivul evident – tema iubirii curmate tragic de boală. Nu. Ambele romane exploatează la maximum potențialul emotiv al cititorului, care termină de citit cu lacrimile curgîndu-i șiroaie pe obraji:
Dar izvorăsc aceste lacrimi dintr-o înaltă emoție estetică sau din capacitatea ca să-i zic așa, biologică, de compătimire a omului și care poate fi trezită de orice întîmplare șocantă – moartea unui prieten sau a unui animal iubit, știrea despre o catastrofă naturală sau un masacru în masă?
In cazul romanul lui Segal, categoric a doua variantă este cea corectă (ca și în cazul Podurilor din Madison-County, carte pe care am urît-o din tot sufletul pentru violența emoțiilor pe care le-a trezit in mine și care n-aveau nici o legătură cu valoarea literară). Romanul lui Petru Popescu este salvat în mare parte de tripla cadență maiestuoasă a iubirii: pentru Bibi (în tonalitate eroică, ghilgameșiană), pentru Corina (în tonalitate intimă, lirică, eminesciană) și mai ales pentru oraș (în tonalitate elegiacă și în buna tradiție a romanului citadin interbelic). Ceea ce m-a iritat, însă a fost viziunea perfectă asupra morții, idealizarea acesteia : eroul are timp (și forță) să-și regizeze sfârșitul, să-și încheie toate socotelile cu lumea asta cu o demnitate lăudabilă dar puțin credibilă – moartea devine o trecere ritualică, ordonată, prin casa vieții, fiecare ușă fiind închisă cu precauție în urma lui după ce camera respectivă a fost golită în întregime – cariera, prietenia, dragostea chiar și orașul sînt stoarse de orice semnificație înainte de a fi părăsite, într-o înfrumusețare artificială care le sporește poate tensiunea emotivă dar le scade valoarea estetică.
O a doua obiecție se referă la stil. Deși în general autorul știe să scrie, are un stil alert și un bun suflu epic, textul e suprasaturat de comparații și personificări, care-l fac adesea greoi și-i dau un vag aspect demodat, deși la început încîntă prin plasticitate: „Iarna orașul e palid ca un bolnav, cu obrazul tăiat de ninsoarea rară”; „…durerea de cap veni imediat și se așeză pe tîmpla lui dreaptă, ca o pasăre domesticită pe o treaptă anume…”; „Nina se mișca prin cameră ca un paradox al greutății ei dulci…”
Din această frenezie calofilică ies însă cîteodată imagini excelente, ca aceea a Bucureștiului vara, imens organism în agonie, care mi-a amintit de Parisul flămînd și bolnav al lui Henry Miller din Tropicul Cancerului:
Din punctul meu de vedere, romanul este emoționant și memorabil nu prin descrierea reacțiilor eroului în fața morții iminente, sau a prieteniei profunde cu Bibi sau a iubirii disperate pentru Corina, ci prin revelarea relației sale intime cu Bucureștiul, transformat într-un alter ego. Ca un Anteu modern, eroul își trage seva din orașul care-l învăluie protector și cu care se va contopi la final.
In multe recenzii pe care le-am citit, romanul e comparat cu Love Story al lui Erich Segal. Comparație pe care eu o găsesc destul de justă, deși nu din motivul evident – tema iubirii curmate tragic de boală. Nu. Ambele romane exploatează la maximum potențialul emotiv al cititorului, care termină de citit cu lacrimile curgîndu-i șiroaie pe obraji:
Corina, iubirea mea cea mare, nu-ți pot lăsa prea multe cuvinte. Tu mă vei trăi pe mine mult mai adînc și mai înalt decît am putut eu însumi să mă trăiesc.
Dar izvorăsc aceste lacrimi dintr-o înaltă emoție estetică sau din capacitatea ca să-i zic așa, biologică, de compătimire a omului și care poate fi trezită de orice întîmplare șocantă – moartea unui prieten sau a unui animal iubit, știrea despre o catastrofă naturală sau un masacru în masă?
In cazul romanul lui Segal, categoric a doua variantă este cea corectă (ca și în cazul Podurilor din Madison-County, carte pe care am urît-o din tot sufletul pentru violența emoțiilor pe care le-a trezit in mine și care n-aveau nici o legătură cu valoarea literară). Romanul lui Petru Popescu este salvat în mare parte de tripla cadență maiestuoasă a iubirii: pentru Bibi (în tonalitate eroică, ghilgameșiană), pentru Corina (în tonalitate intimă, lirică, eminesciană) și mai ales pentru oraș (în tonalitate elegiacă și în buna tradiție a romanului citadin interbelic). Ceea ce m-a iritat, însă a fost viziunea perfectă asupra morții, idealizarea acesteia : eroul are timp (și forță) să-și regizeze sfârșitul, să-și încheie toate socotelile cu lumea asta cu o demnitate lăudabilă dar puțin credibilă – moartea devine o trecere ritualică, ordonată, prin casa vieții, fiecare ușă fiind închisă cu precauție în urma lui după ce camera respectivă a fost golită în întregime – cariera, prietenia, dragostea chiar și orașul sînt stoarse de orice semnificație înainte de a fi părăsite, într-o înfrumusețare artificială care le sporește poate tensiunea emotivă dar le scade valoarea estetică.
Între mine însumi și moartea mea, care îmi pare atît de cunoscută, de familiară, e o graniță de netrecut.
O a doua obiecție se referă la stil. Deși în general autorul știe să scrie, are un stil alert și un bun suflu epic, textul e suprasaturat de comparații și personificări, care-l fac adesea greoi și-i dau un vag aspect demodat, deși la început încîntă prin plasticitate: „Iarna orașul e palid ca un bolnav, cu obrazul tăiat de ninsoarea rară”; „…durerea de cap veni imediat și se așeză pe tîmpla lui dreaptă, ca o pasăre domesticită pe o treaptă anume…”; „Nina se mișca prin cameră ca un paradox al greutății ei dulci…”
Din această frenezie calofilică ies însă cîteodată imagini excelente, ca aceea a Bucureștiului vara, imens organism în agonie, care mi-a amintit de Parisul flămînd și bolnav al lui Henry Miller din Tropicul Cancerului:
În oraș blocurile suferă de căldură cel mai tare, pielea le crapă, se fărîmițează sub lovitura repetată a soarelui, zgomotul străzii le dă dureri de cap, lifturile gem surd ca niște crize, în mădularele de beton, în măselele de fier se simte o turbare înceată.
Din punctul meu de vedere, romanul este emoționant și memorabil nu prin descrierea reacțiilor eroului în fața morții iminente, sau a prieteniei profunde cu Bibi sau a iubirii disperate pentru Corina, ci prin revelarea relației sale intime cu Bucureștiul, transformat într-un alter ego. Ca un Anteu modern, eroul își trage seva din orașul care-l învăluie protector și cu care se va contopi la final.
April 22, 2019
Singur în moartea mea, rătăcit în moartea mea, mă plimb prin ea cu pași șovăitori, golit de gând și putere. Om prins în moartea lui. Iată propoziția care mă descrie perfect. Om. Moarte. Dar astea se pot înlocui cu sinonime. Sinonimul morții ar fi “nimic”. Și sinonimul meu tot ăsta ar fi. Nimic. Nimic prins în nimic. Mi-e groază de moarte. Mi-e nimic de nimic. [...] Viața e o moarte, moartea e o viață, nimicul e un nimic.
July 31, 2010
Ceva ciudat si alert se întrevede din paginile acestei cărţi. Ceva ce nu poate fi numit în nici întrun fel, poate doar moarte, sau viaţă...
O poveste tulburătoare a unui om pus în faţa propriei morţi, tulburător fiind nu anume esenţa acestei veşti, acestui fapt de inegalat in viaţa unui om, moartea, ci anume învelişul, modul cum el reuşeşte să treacă peste toate acestea. Ceva straniu se întâmplă în interiorul inginerului cand află despre moartea sa. Efecte stranii chiar şi pentru el, Pentru a nu face spoilere, cred că e mai bine cartea să fie citită, decât redată aici in scurt.
Având unele idei din "Procesul" lui Kafka, "Prins" se diferenţiază esenţial de primul, fiind un roman mai mult al luptei interne, al sufletului împotriva vieţii şi a normalităţii morţii. Analizat pe parţi, tăiat în bucăţi, romanul se împarte în câteva faze, unele personaje apărând şi dispărând parcă fără urmă. dar menţinând prezenţa în tot romanul şi în fiecare parte a acestuia, prin amintiri, senzaţii sau simple efecte ale acestora asupra minţii inginerului. Departe de a fi un love story tipic, "Prins" ar putea fi numit un roman de iubire,ţinând cont de sfârşitul acestuia. Dar în întregime, romanul este un fel de psihanaliza a omanenilor, a tuturor oamenilor constrânşi în viaţa unuia singur, pus in toate situaţiile pe care el poate nu le-a dorit niciodată. "Prins" e un roman care trebuie citit nu cu gândul câ totul va fi bine, ci la fel ca în viaţă, nepregătit de ce va urma. Singurul neajuns este anume dispariţia unor personaje din peisaj, personaje importante, cum ar fi Sorin, doctorul, lui nefiindu-i dată o reală importanţă dacă nu în direcţia vieţii inginerului, cel puţin în direcţia rutinei acestuia.
Textul nu spune parcă lucrurilor pe nume, lăsând ca acestea să fie ghicite, dar cât de uşor acestea pot fi ghicite...? O idee ciudata, o senzaţie de ireal şi un văl de viaţă, care îl lasă atât pe inginer, cât şi pe cititor înafara lucrurilot, neexplicând totul, nedând totul la iveală. Un roman întradevăr citadin, întradevăr despre viaţă, viaţa dinainte de moarte...
O poveste tulburătoare a unui om pus în faţa propriei morţi, tulburător fiind nu anume esenţa acestei veşti, acestui fapt de inegalat in viaţa unui om, moartea, ci anume învelişul, modul cum el reuşeşte să treacă peste toate acestea. Ceva straniu se întâmplă în interiorul inginerului cand află despre moartea sa. Efecte stranii chiar şi pentru el, Pentru a nu face spoilere, cred că e mai bine cartea să fie citită, decât redată aici in scurt.
Având unele idei din "Procesul" lui Kafka, "Prins" se diferenţiază esenţial de primul, fiind un roman mai mult al luptei interne, al sufletului împotriva vieţii şi a normalităţii morţii. Analizat pe parţi, tăiat în bucăţi, romanul se împarte în câteva faze, unele personaje apărând şi dispărând parcă fără urmă. dar menţinând prezenţa în tot romanul şi în fiecare parte a acestuia, prin amintiri, senzaţii sau simple efecte ale acestora asupra minţii inginerului. Departe de a fi un love story tipic, "Prins" ar putea fi numit un roman de iubire,ţinând cont de sfârşitul acestuia. Dar în întregime, romanul este un fel de psihanaliza a omanenilor, a tuturor oamenilor constrânşi în viaţa unuia singur, pus in toate situaţiile pe care el poate nu le-a dorit niciodată. "Prins" e un roman care trebuie citit nu cu gândul câ totul va fi bine, ci la fel ca în viaţă, nepregătit de ce va urma. Singurul neajuns este anume dispariţia unor personaje din peisaj, personaje importante, cum ar fi Sorin, doctorul, lui nefiindu-i dată o reală importanţă dacă nu în direcţia vieţii inginerului, cel puţin în direcţia rutinei acestuia.
Textul nu spune parcă lucrurilor pe nume, lăsând ca acestea să fie ghicite, dar cât de uşor acestea pot fi ghicite...? O idee ciudata, o senzaţie de ireal şi un văl de viaţă, care îl lasă atât pe inginer, cât şi pe cititor înafara lucrurilot, neexplicând totul, nedând totul la iveală. Un roman întradevăr citadin, întradevăr despre viaţă, viaţa dinainte de moarte...
October 10, 2023
Îndrăznesc să cred că nu sunt singurul cititor căruia acest "popescu" nu-i spunea nimic, îl credeam unul într-atâția alți "popești", dar ceea ce am descoperit în interiorul cărții a reprezentat o extra-mega surpriză. Primele pagini mi-au dat o stare plăcută datorată simplității, chiar banalității de care aveam nevoie în lectură, pe care o tot căutasem, dar fără să mă enerveze. Dar după pagina 70, lucrurile aveau să devină serioase, foarte serioase...
"Prins" spune povestea Inginerului (atât, fără nume, un alt om a cărei moarte nu va spune nimic istoriei) care află că în mai puțin de un an, din cauza bolii incurabile de care suferă, va muri... Cartea descrie starea de captivitate a acestuia, dar și a întregii sale generații, în fața unui regim autoritar. De la aflarea cruntului verdict, inginerul va trece prin diverse stări, va evolua psihologic, își va accepta statutul, dar va căuta scopul și motivul viitoarei sale morți la scriitori, preot, istoric și, într-un final, în iubire...
Înțeleg că "Prins" este comparat cu mai bine cunoscutul roman "Love story" și că a fost foarte apreciat de către tineri în anii apariției sale, până în 1975 când scriitorului i-au fost interzise cărțile în România, pentru că a emigrat în Marea Britanie. Înțeleg de unde acestă apreciere, romanul este extrem de antrenant, cu multe acțiuni, un roman viu, chiar dacă vorbește atât de mult despre moarte, un roman despre virilitatea tinereții, despre prietenie adevărată și dragoste pură, fără necesitatea de confirmare. Dar frumusetea romanului nu mi se pare că stă în acestea, ci în maiestria lui Petru Popescu de a scrie, ușurința cu care ornamentează fiecare frază și gând.
Pe lângă acestea aș vrea să specific cât de mult mi-a plăcut personificarea Bucureștiului, cât de nepăsător și plictisit a curs el, zi de zi, pe lângă drama inginerului, făcând din această poveste un extraordinar roman citadin.
Nu mai pun citate, pentru că am vorbit chiar foarte mult. O carte bună, foarte bună! De 5 stele!
"Prins" spune povestea Inginerului (atât, fără nume, un alt om a cărei moarte nu va spune nimic istoriei) care află că în mai puțin de un an, din cauza bolii incurabile de care suferă, va muri... Cartea descrie starea de captivitate a acestuia, dar și a întregii sale generații, în fața unui regim autoritar. De la aflarea cruntului verdict, inginerul va trece prin diverse stări, va evolua psihologic, își va accepta statutul, dar va căuta scopul și motivul viitoarei sale morți la scriitori, preot, istoric și, într-un final, în iubire...
Înțeleg că "Prins" este comparat cu mai bine cunoscutul roman "Love story" și că a fost foarte apreciat de către tineri în anii apariției sale, până în 1975 când scriitorului i-au fost interzise cărțile în România, pentru că a emigrat în Marea Britanie. Înțeleg de unde acestă apreciere, romanul este extrem de antrenant, cu multe acțiuni, un roman viu, chiar dacă vorbește atât de mult despre moarte, un roman despre virilitatea tinereții, despre prietenie adevărată și dragoste pură, fără necesitatea de confirmare. Dar frumusetea romanului nu mi se pare că stă în acestea, ci în maiestria lui Petru Popescu de a scrie, ușurința cu care ornamentează fiecare frază și gând.
Pe lângă acestea aș vrea să specific cât de mult mi-a plăcut personificarea Bucureștiului, cât de nepăsător și plictisit a curs el, zi de zi, pe lângă drama inginerului, făcând din această poveste un extraordinar roman citadin.
Nu mai pun citate, pentru că am vorbit chiar foarte mult. O carte bună, foarte bună! De 5 stele!
June 12, 2011
cât m-a "prins" cartea asta!
June 14, 2015
Recomand! M-a tinut in suspans inca de la prima pagina!
June 18, 2020
Am vrut sa o las, dar povestea parea intriganta.
Aceasta este povestea unui om care se gaseste in fata mortii, mort de dinainte, caci existenta sa anosta si plictisitoare, obositoare de dinaintea aflarii mortii doar se amplifica.
Neavand un scop in viata pe parcursul acesteia, personajul principal se trezeste speriat, terifiat si disperat, devenind paranoic si un prizonier al propriilor ganduri. Intreaga carte prezinta gandurile dezolante, deprimante, gri si plate mai ales, ale carui cauza o reprezinta inexistenta trairii si sentimentelor unui om pierdut, aflat in fata scurgerii timpului propriei existente.
Poate, abia spre sfarsit isi gaseste sensul vietii, isi gaseste un scop, gaseste ceva, dar poate, in disperarea lui, cauta doar sa intoarca privirea, poate e doar o distragere de la realitate. Cartea nu e pe gustul meu, sfarsitul mai ales nu e pe gustul meu. Nu pot sa-i dau mai mult de 2 stele doar pentru faptul ca nu puteam sa ma las din curiozitate, dar asta nu inseamna ca mi-a facut placere pe parcurs, cu toate ca s-a indulcit spre sfarsit, ca apoi sa se duca naibii. Mi-a facut creierul praf.
Aceasta este povestea unui om care se gaseste in fata mortii, mort de dinainte, caci existenta sa anosta si plictisitoare, obositoare de dinaintea aflarii mortii doar se amplifica.
Neavand un scop in viata pe parcursul acesteia, personajul principal se trezeste speriat, terifiat si disperat, devenind paranoic si un prizonier al propriilor ganduri. Intreaga carte prezinta gandurile dezolante, deprimante, gri si plate mai ales, ale carui cauza o reprezinta inexistenta trairii si sentimentelor unui om pierdut, aflat in fata scurgerii timpului propriei existente.
Poate, abia spre sfarsit isi gaseste sensul vietii, isi gaseste un scop, gaseste ceva, dar poate, in disperarea lui, cauta doar sa intoarca privirea, poate e doar o distragere de la realitate. Cartea nu e pe gustul meu, sfarsitul mai ales nu e pe gustul meu. Nu pot sa-i dau mai mult de 2 stele doar pentru faptul ca nu puteam sa ma las din curiozitate, dar asta nu inseamna ca mi-a facut placere pe parcurs, cu toate ca s-a indulcit spre sfarsit, ca apoi sa se duca naibii. Mi-a facut creierul praf.
July 21, 2020
Am avut gândul să o abandonez de vreo două-trei ori, dar ceva m-a făcut să continui. Am găsit-o pe alocuri interesantă, pe alocuri plictisitoare. Ultimele 100 de pagini cred că mi-au plăcut cel mai mult. Pot să-i înțeleg valoarea literară și motivul pentru care a stârnit entuziasm la vremea ei, este de remarcat faptul că autorul nu avea nici 30 de ani când a scris-o, dar tot nu m-a prins așa cum mă așteptam.
January 29, 2021
E greu să citești o carte când știi că personajul principal feminin e bazat pe mama ta. Dar am fost foarte curioasă, și îmi pare bine că am citit Prins. Cred că sunt mai critică decât alții din cauza legăturii personale. Personajul Corina nu este, bineînțeles, mama, ci doar o inspirație. Acum că am trecut peste această frică, romanul e interesant. Un pic prea "totul despre mine", dar o lectură plăcută. Am apreciat mai ales descrierea Bucureștiului, de către îmi e dor.
December 30, 2023
"Totul era să găsească un taxi în drum spre casă. Dar uitându-se în susul și-n josul străzii după unul, simți că nu mâncase nimic. Un lacto-bar. Ochiuri românești și mămăligă cu brânză și smântână. Dar dacă nu s-ar duce acasă? Dar unde să se ducă? Acasă era, cu siguranță, așteptat. Doar în lumini și în mulțime putea să-i țină la distanță pe ciudații urmăritori. Acasă la el nu se simțea în siguranță. Ei, asta-i acum! Viața, fie ea cât de scurtă, atât de scurtă cât ne-a mai rămas, nu poate fi, totuși, petrecută toată în locuri publice! Și de ce nu? Să te plimbi pe bulevardele cele mai aglomerate, să mănânci în localuri pline, apoi să faci o vizită unei femei sau unui prieten, apoi să dormi la teatru sau într-un bar, sau chiar în tramvai, mereu din una în altă, dintr-un mediu social în altul, niciodată singur, mereu fugind prin coridoarele vieții, pândind toate colțurile și ușile, să nu te întâlnești cu moartea față-n față, să nu fii singur cu ea nici măcar două secunde, căci dacă se întâmplă așa ceva, atunci adio, atunci ești sfârșit."
October 20, 2010
What is still between a someone and his death in the times we live in? Since we lost both the past by getting rid of traditions and also the future by loosing our believe in God. The post modern person has a life without past and without future. And when you have lost those, you feel naked in front of Death. This is the drama that Petru Popescu caught it in this novel. And the main character fights without any hope to obtain some kind of sense from his death. I really believe that this is a very actual story and that we all must think of the puzzles of post-modern society.
January 19, 2016
Admirable the facility and the depth of descriptions and the intensity of sensations. What remains after reading this book!? The extraordinary friendship between the Engineer and Bibi, the love story with Corina and the image of Bucharest.
April 14, 2011
It was a very beautiful book. I never expected to like both, but it was special. Both actions and character were well defined and I read it very quickly.
January 15, 2014
cartea asta... absolut minunată!
April 9, 2017
Prezentat ca romanul unei generatii, Prins ramane, dupa parerea mea, piesa de rezistenta a lui Petru Popescu, cel mai bun volum semnat de acesta (sincer, restul mi s-au parut ilizibile si marcate de trecerea timpului). Nu voi discuta de disidenta sa, de plecarea in SUA, de cariera de scriitor si scenarist din exil, de receptarea sa post-decembrista, desi toate sunt interesante. Povestea din Prins nu este una neaparat originala : un inginer tipic pentru anii de deschidere comunista - actiunea are loc in anii '60 - fara disidente inutile, fara curiozitati, fara drame personale, afla ca sufera de cancer. Un cancer galopant, care il va ucide in cel mult un an, cel mai probabil in cateva luni, si care s-a facut simtit, in prima faza prin dureri de cap si ameteli. O poveste tipica, destul de melodramatica in esenta, dar paradoxal foarte bine abordata de prozator. Cartea castiga in special stilistic - desi chiar si aici se simte trecerea anilor - rupand de o traditie ce ameninta sa devina sufocanta, inovand, realizand o scriitura proaspata si citadina, fara a mai apela la lupta de clasa, dezmostenitii si exploatatii burgheziei, fara a recurge la universul rural postbelic, fara intelectuali dezamagiti.
http://cinabru.blogspot.ro/2007/11/pe...
http://cinabru.blogspot.ro/2007/11/pe...
Displaying 1 - 16 of 16 reviews