What do you think?
Rate this book
Maschas Glück
Alles ist jederzeit möglich – entscheidend ist, wie man damit umgeht.
Unglückliche Ehen und glückliche Mesalliancen, falsche Mütter und untergeschobene Söhne, mal heiter, mal wolkig – Ljudmila Ulitzkaja erzählt vom ganz normalen Leben in Russland. Und von Frauen, die ihrem Leben an einem scheinbar aussichtslosen Punkt eine unerwartete Wendung geben. Die Erzählungen bestechen durch scharfe Beobachtungsgabe, verschmitzten Humor, leise Töne und Zwischentöne sowie die liebevolle Sympathie der Autorin für ihre Figuren.
Unglückliche Ehen und glückliche Mesalliancen, falsche Mütter und untergeschobene Söhne, mal heiter, mal wolkig – Ljudmila Ulitzkaja erzählt vom ganz normalen Leben in Russland. Und von Frauen, die ihrem Leben an einem scheinbar aussichtslosen Punkt eine unerwartete Wendung geben. Die Erzählungen bestechen durch scharfe Beobachtungsgabe, verschmitzten Humor, leise Töne und Zwischentöne sowie die liebevolle Sympathie der Autorin für ihre Figuren.
240 pages, Paperback
First published January 1, 2000
20 people are currently reading
319 people want to read
About the author
Lyudmila Ulitskaya
125 books1,034 followersRussian profile here Людмила Улицкая
Lyudmila Ulitskaya is a critically acclaimed modern Russian novelist and short-story writer. She was born in the town of Davlekanovo in Bashkiria in 1943. She grew up in Moscow where she studied biology at the Moscow State University.
Having worked in the field of genetics and biochemistry, Ulitskaya began her literary career by joining the Jewish drama theatre as a literary consultant. She was the author of two movie scripts produced in the early 1990s — The Liberty Sisters (Сестрички Либерти, 1990) and A Woman for All (Женщина для всех, 1991).
Ulitskaya's first novel Sonechka (Сонечка) published in Novy Mir in 1992 almost immediately became extremely popular, and was shortlisted for the Russian Booker Award. Nowadays her works are much admired by the reading public and critics in Russia and many other countries. Her works have been translated into several languages and received several international and Russian literary awards, including the Russian Booker for Kukotsky's Case (2001). Lyudmila Ulitskaya currently resides in Moscow. Ulitskaya's works have been translated into many foreign languages. In Germany her novels have been added to bestseller list thanks to features of her works in a television program hosted by literary critic Elke Heidenreich.
Lyudmila Ulitskaya is a critically acclaimed modern Russian novelist and short-story writer. She was born in the town of Davlekanovo in Bashkiria in 1943. She grew up in Moscow where she studied biology at the Moscow State University.
Having worked in the field of genetics and biochemistry, Ulitskaya began her literary career by joining the Jewish drama theatre as a literary consultant. She was the author of two movie scripts produced in the early 1990s — The Liberty Sisters (Сестрички Либерти, 1990) and A Woman for All (Женщина для всех, 1991).
Ulitskaya's first novel Sonechka (Сонечка) published in Novy Mir in 1992 almost immediately became extremely popular, and was shortlisted for the Russian Booker Award. Nowadays her works are much admired by the reading public and critics in Russia and many other countries. Her works have been translated into several languages and received several international and Russian literary awards, including the Russian Booker for Kukotsky's Case (2001). Lyudmila Ulitskaya currently resides in Moscow. Ulitskaya's works have been translated into many foreign languages. In Germany her novels have been added to bestseller list thanks to features of her works in a television program hosted by literary critic Elke Heidenreich.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 27 of 27 reviews
July 13, 2023
Povestirile Ludmilei Ulițkaia sunt bune, dar traducerea pe alocuri e îngrozitoare!
“Oamenii țarului nostru” cuprinde treizeci și șapte de povestiri în care este redată viața, traiul oamenilor simpli, destinul lor, ascensiunea și declinul, bucuriile, frământările sufletești, necazurile și suferințele, iubirile, dezamăgirile dar și moartea.
Ulițkaia cu iscusința proprie ei descrie natura umană, și în același timp lasă să se citească dragostea și compasiunea față de ființa omenească în general.
“Oamenii țarului nostru” cuprinde treizeci și șapte de povestiri în care este redată viața, traiul oamenilor simpli, destinul lor, ascensiunea și declinul, bucuriile, frământările sufletești, necazurile și suferințele, iubirile, dezamăgirile dar și moartea.
Ulițkaia cu iscusința proprie ei descrie natura umană, și în același timp lasă să se citească dragostea și compasiunea față de ființa omenească în general.
November 3, 2014
Ulitskaya is an amazing story-teller. This book is like a house with numerous windows in it. Every story opens a window for you to look in it and get to know different people, rich and poor, young and old, religious and atheist. Every story is dedicated to you, vibrates together with your own life experiences.
June 7, 2023
Proze scurte (unele chiar foarte scurte) cu finaluri uneori stranii sau ușor zorite, dar interesante, mai ales cele care reflectă realitățile traiului în soviete, aspecte întâlnite și prin țările-satelit (cozi, penurie, colocatari, alcoolism și violență domestică, trenuri supra-aglomerate, sărăcie, persecuție și detenție politică, homofobie etc).
Read
July 10, 2021Dobre priče, zanimljive, vešto napisane, svaka pripovetka predstavlja i mig ili omaž nekom slavnom prethodniku pripovedaču, pa onda to znači da je svaka sličnost sa već viđenim namerna, ali opet, upravo u tome i jeste mana ove knjige... sve je to već viđeno.
June 7, 2023
Excelenta
December 28, 2025
„Oamenii țarului nostru” – prima parte: anatomia supunerii
Prima parte a volumului ”Oamenii țarului nostru„ funcționează ca o galerie de portrete morale, nu ca o frescă istorică propriu-zisă. Subtitlul nu trimite la un țar concret din familia Romanovilor, ci la o formă de putere recurentă, recognoscibilă: țarul ca simbol al autorității absolute, fie că poartă chipul lui Stalin, fie masca mai modernă a lui Putin. „Oamenii” nu sunt eroi, nici monștri, ci tipologii ale poporului rus prins într-o relație veche, aproape genetică, cu puterea.
Ulițkaia nu scrie despre victimele spectaculoase ale regimului, ci despre colaborarea mică, zilnică, despre adaptare, frică și compromis. Oamenii țarului nu sunt neapărat cei care cred, ci cei care ”se conformează”. Unii o fac din oportunism, alții din inerție, alții dintr-o nevoie profund umană de siguranță. Tocmai această banalitate a supunerii face povestirile neliniștitoare.
Cele mai reușite texte din această parte sunt acelea în care referința istorică rămâne discretă, aproape invizibilă. Atunci când Stalin sau sistemul nu sunt numiți explicit, dar se simt în aer, în tăceri, în reflexe de autocenzură, în micile gesturi de lașitate. Ulițkaia excelează în a arăta cum ideologia se infiltrează în viața domestică, în relații de familie, în felul în care personajele își justifică deciziile morale.
Unele povestiri ies în evidență prin finețea psihologică: personaje aparent insignifiante, funcționari, profesori, oameni „corecți”, care ajung să susțină sistemul nu prin cruzime, ci prin lipsa întrebărilor. Altele sunt mai directe, mai legate de un context istoric recognoscibil, dar mai puțin memorabile tocmai pentru că explică prea mult. Forța prozei Ulițkaiei stă în sugestie, nu în demonstrație.
Titlul acestei prime părți capătă astfel o semnificație amară: țarul există pentru că oamenii lui există. Nu invers. Puterea nu este doar opresivă, ci și acceptată, interiorizată, transmisă mai departe. În acest sens, lectura devine incomodă, pentru că nu mai putem privi personajele de sus. Sunt prea recognoscibile. Prea umane.
Această primă parte pregătește terenul pentru restul volumului: nu promite confort moral, ci o explorare lucidă a modului în care un popor învață să trăiască sub autoritate absolută și, uneori, să o reproducă.
„Taina sângelui” – a doua parte: moștenire, identitate, vină
După anatomia supunerii din "Oamenii țarului nostru", "Taina sângelui" mută accentul de pe relația directă cu puterea pe ceea ce aceasta lasă în urmă: urma adâncă din biografii, din corp, din genealogie. Dacă prima parte vorbea despre „oamenii” țarului, a doua vorbește despre copiii lor, despre urmași, despre consecințele care nu mai pot fi negate sau ascunse.
„Sângele” din titlu nu este unul pur biologic. El înseamnă origine, apartenență, vină transmisă, dar și traumă moștenită. Ulițkaia explorează aici ideea că istoria nu se încheie odată cu un regim: ea continuă să circule prin familii, prin secrete, prin tăceri lungi de generații. Personajele nu mai sunt neapărat martori direcți ai epocii staliniste, ci produsul ei.
Cele mai puternice povestiri din "Taina sângelui" sunt cele centrate pe familie: relații tensionate între părinți și copii, adevăruri amânate, identități fracturate. Apar figuri care descoperă târziu cine au fost, de fapt, părinții lor; sau care intuiesc că viața lor a fost modelată de alegeri făcute înainte ca ei să existe. Nu mai e vorba despre loialitate față de țar, ci despre loialitate față de propriul sânge — și despre imposibilitatea de a o trăi fără resturi morale.
Spre deosebire de prima parte, aici empatia este mai vizibilă, mai dureroasă. Ulițkaia nu judecă, ci urmărește cum oamenii încearcă să se împace cu o moștenire pe care nu au ales-o. În unele povestiri, „sângele” devine o condamnare; în altele, o povară care explică, fără a absolvi. Nu există catharsis deplin, doar o formă de luciditate tristă.
Referințele istorice sunt și mai difuze decât înainte, dar tocmai această estompare le face universale. "Taina sângelui" poate fi citită ca o meditație despre orice societate care nu și-a asumat trecutul și l-a lăsat să se transmită, netratat, mai departe. Trauma nerostită devine regulă, nu excepție.
Această a doua parte adâncește miza volumului: nu mai vorbim doar despre cum trăiesc oamenii sub un țar, ci despre cum continuă să trăiască după el. Iar răspunsul este neliniștitor — cu răni care nu se văd, dar care curg mai departe, din sânge în sânge.
„Și au trăit mult…” – a treia parte: muzeul lucrurilor și al oamenilor care rămân
În ”Și au trăit mult…”, Ludmyla Ulițkaia schimbă din nou unghiul: după putere și după sânge, urmează memoria. Nu memoria mare, istorică, ci cea domestică, aproape materială. Această parte este despre realitatea alimentată de urmele vechilor mirosuri — despre lucruri, oameni și fapte care continuă să existe mult după ce rolul lor aparent s-a încheiat.
Povestirile par construite ca niște vitrine dintr-un muzeu intim. Lucrurile ocupă un loc central: obiecte uzate, vechi, păstrate din motive greu de explicat rațional. Ele nu sunt simple decoruri, ci depozitare de viață trăită. În proza Ulițkaiei, lucrurile nu îmbătrânesc urât; dimpotrivă, devin „mai de soi”, mai dense în semnificații. Fiecare obiect poartă urme de atingeri, de gesturi repetate, de absențe.
Dar din acest muzeu al amintirilor fac parte și oamenii. Cei care ne-au populat viața și au rămas, paradoxal, mai ales prin faptele lor, fapte care țin locul vechilor mirosuri. Uneori calde, alteori greu de suportat. Aici apare o diferență esențială față de obiecte: nu toți oamenii îmbătrânesc frumos în memorie. Dacă lucrurile devin mai prețioase odată cu trecerea timpului, oamenii pot deveni mai apăsători, mai incomozi, mai greu de așezat într-o poveste coerentă.
Cele mai reușite povestiri din această parte sunt cele în care Ulițkaia lasă timpul să lucreze lent, fără dramatism exterior. „Și au trăit mult…” nu este un final fericit, ci o constatare ambiguă: au trăit, au rămas, s-au acumulat. Viața nu se încheie cu punct, ci cu sediment. Personajele trăiesc printre resturi afective, printre amintiri care nu cer neapărat să fie retrăite, ci doar tolerate.
Afirmația „vechiturile n-au moarte” capătă aici o dimensiune tulburătoare. Obiectele pot fi păstrate, reparate, transmise. Amintirile însă, ca vechituri ale memoriei, par să aibă o moarte lentă, inegală. Unele dispar fără urmă, altele refuză să se stingă, chiar și atunci când ar fi mai sănătos să o facă. Ulițkaia sugerează că nu avem control deplin asupra a ceea ce supraviețuiește în noi.
Această a treia parte este poate cea mai melancolică din volum. Nu acuză, nu explică, nu caută vinovați. Doar observă cum viața continuă să existe sub forma lucrurilor rămase, a oamenilor interiorizați și a amintirilor care nu știu când să moară. ”Și au trăit mult…” devine astfel nu o promisiune, ci o întrebare: ce anume dintr-o viață merită, de fapt, să trăiască mai departe?
„Îngerul păzitor” – a patra parte: credința ca formă de supraviețuire
În ”Îngerul păzitor”, ultima parte a volumului, Ludmyla Ulițkaia pare să se apropie cel mai mult de sine. Multe dintre povestiri au aerul unor confesiuni discrete, filtrate literar, în care experiența personală se împletește cu reflecția morală. Nu în sens strict autobiografic, demonstrabil, ci într-un mod mai subtil: vocea autoarei se simte mai aproape, mai caldă, mai puțin ascunsă în spatele personajelor.
După putere, sânge și memorie, miza devine credința. Nu credința dogmatică, nu neapărat credința în Divinitate, ci credința ca necesitate umană. Ideea că omul are nevoie să creadă în ceva sau în cineva — într-un înger păzitor, într-un destin, într-un sens, într-o relație — pentru a putea merge mai departe. Ulițkaia nu predică și nu oferă certitudini; ea observă cum credința funcționează ca o formă de sprijin interior, uneori fragil, alteori salvator.
Cele mai reușite povestiri din acest grupaj sunt cele în care „îngerul” nu apare explicit. El se manifestă printr-o întâlnire providențială, printr-un gest aparent minor, printr-o prezență umană care schimbă cursul unei vieți. Îngerul păzitor poate fi un om, o amintire, o promisiune făcută sieși. Uneori este chiar literatura — capacitatea de a da sens haosului prin poveste.
Se simte aici o împăcare care lipsea în părțile anterioare. Nu o reconciliere completă cu trecutul sau cu istoria, ci o acceptare a fragilității. Personajele nu mai luptă frontal cu lumea, nici nu încearcă să o înțeleagă pe deplin. Ele învață să trăiască ”în ciuda” ei. Dacă în primele părți domina frica, vina sau melancolia, aici apare o formă de liniște modestă, câștigată greu.
Afirmația implicită a acestei ultime părți pare să fie că nu putem trăi fără un minim act de credință. Chiar și cei care resping ideea de Dumnezeu ajung să creadă în ceva: în oameni, în coincidențe, în iubire, în continuitatea vieții. Îngerul păzitor nu este o garanție a binelui, ci o posibilitate — aceea că viața nu este complet lipsită de sens.
”Îngerul păzitor” închide volumul într-o notă umană, nu triumfătoare. Nu oferă răspunsuri definitive, dar sugerează că supraviețuirea nu ține doar de forță sau adaptare, ci și de capacitatea de a crede. Chiar și atunci când credința nu are nume.
Privit în ansamblu, volumul trasează o arcadă clară: de la omul supus puterii, la omul definit de moștenire, apoi la omul care trăiește printre resturi de viață și, în cele din urmă, la omul care supraviețuiește prin credință. Oamenii țarului nostru nu oferă soluții și nu caută eroi. Oferă, în schimb, o formă rară de onestitate literară: aceea de a privi viața așa cum este — complicată, transmisibilă, incomplet vindecată — și totuși trăibilă.
Este o carte care nu se termină odată cu ultima pagină, pentru că adevărata ei temă nu este trecutul Rusiei, ci mecanismele universale prin care oamenii învață să trăiască mai departe.
Prima parte a volumului ”Oamenii țarului nostru„ funcționează ca o galerie de portrete morale, nu ca o frescă istorică propriu-zisă. Subtitlul nu trimite la un țar concret din familia Romanovilor, ci la o formă de putere recurentă, recognoscibilă: țarul ca simbol al autorității absolute, fie că poartă chipul lui Stalin, fie masca mai modernă a lui Putin. „Oamenii” nu sunt eroi, nici monștri, ci tipologii ale poporului rus prins într-o relație veche, aproape genetică, cu puterea.
Ulițkaia nu scrie despre victimele spectaculoase ale regimului, ci despre colaborarea mică, zilnică, despre adaptare, frică și compromis. Oamenii țarului nu sunt neapărat cei care cred, ci cei care ”se conformează”. Unii o fac din oportunism, alții din inerție, alții dintr-o nevoie profund umană de siguranță. Tocmai această banalitate a supunerii face povestirile neliniștitoare.
Cele mai reușite texte din această parte sunt acelea în care referința istorică rămâne discretă, aproape invizibilă. Atunci când Stalin sau sistemul nu sunt numiți explicit, dar se simt în aer, în tăceri, în reflexe de autocenzură, în micile gesturi de lașitate. Ulițkaia excelează în a arăta cum ideologia se infiltrează în viața domestică, în relații de familie, în felul în care personajele își justifică deciziile morale.
Unele povestiri ies în evidență prin finețea psihologică: personaje aparent insignifiante, funcționari, profesori, oameni „corecți”, care ajung să susțină sistemul nu prin cruzime, ci prin lipsa întrebărilor. Altele sunt mai directe, mai legate de un context istoric recognoscibil, dar mai puțin memorabile tocmai pentru că explică prea mult. Forța prozei Ulițkaiei stă în sugestie, nu în demonstrație.
Titlul acestei prime părți capătă astfel o semnificație amară: țarul există pentru că oamenii lui există. Nu invers. Puterea nu este doar opresivă, ci și acceptată, interiorizată, transmisă mai departe. În acest sens, lectura devine incomodă, pentru că nu mai putem privi personajele de sus. Sunt prea recognoscibile. Prea umane.
Această primă parte pregătește terenul pentru restul volumului: nu promite confort moral, ci o explorare lucidă a modului în care un popor învață să trăiască sub autoritate absolută și, uneori, să o reproducă.
„Taina sângelui” – a doua parte: moștenire, identitate, vină
După anatomia supunerii din "Oamenii țarului nostru", "Taina sângelui" mută accentul de pe relația directă cu puterea pe ceea ce aceasta lasă în urmă: urma adâncă din biografii, din corp, din genealogie. Dacă prima parte vorbea despre „oamenii” țarului, a doua vorbește despre copiii lor, despre urmași, despre consecințele care nu mai pot fi negate sau ascunse.
„Sângele” din titlu nu este unul pur biologic. El înseamnă origine, apartenență, vină transmisă, dar și traumă moștenită. Ulițkaia explorează aici ideea că istoria nu se încheie odată cu un regim: ea continuă să circule prin familii, prin secrete, prin tăceri lungi de generații. Personajele nu mai sunt neapărat martori direcți ai epocii staliniste, ci produsul ei.
Cele mai puternice povestiri din "Taina sângelui" sunt cele centrate pe familie: relații tensionate între părinți și copii, adevăruri amânate, identități fracturate. Apar figuri care descoperă târziu cine au fost, de fapt, părinții lor; sau care intuiesc că viața lor a fost modelată de alegeri făcute înainte ca ei să existe. Nu mai e vorba despre loialitate față de țar, ci despre loialitate față de propriul sânge — și despre imposibilitatea de a o trăi fără resturi morale.
Spre deosebire de prima parte, aici empatia este mai vizibilă, mai dureroasă. Ulițkaia nu judecă, ci urmărește cum oamenii încearcă să se împace cu o moștenire pe care nu au ales-o. În unele povestiri, „sângele” devine o condamnare; în altele, o povară care explică, fără a absolvi. Nu există catharsis deplin, doar o formă de luciditate tristă.
Referințele istorice sunt și mai difuze decât înainte, dar tocmai această estompare le face universale. "Taina sângelui" poate fi citită ca o meditație despre orice societate care nu și-a asumat trecutul și l-a lăsat să se transmită, netratat, mai departe. Trauma nerostită devine regulă, nu excepție.
Această a doua parte adâncește miza volumului: nu mai vorbim doar despre cum trăiesc oamenii sub un țar, ci despre cum continuă să trăiască după el. Iar răspunsul este neliniștitor — cu răni care nu se văd, dar care curg mai departe, din sânge în sânge.
„Și au trăit mult…” – a treia parte: muzeul lucrurilor și al oamenilor care rămân
În ”Și au trăit mult…”, Ludmyla Ulițkaia schimbă din nou unghiul: după putere și după sânge, urmează memoria. Nu memoria mare, istorică, ci cea domestică, aproape materială. Această parte este despre realitatea alimentată de urmele vechilor mirosuri — despre lucruri, oameni și fapte care continuă să existe mult după ce rolul lor aparent s-a încheiat.
Povestirile par construite ca niște vitrine dintr-un muzeu intim. Lucrurile ocupă un loc central: obiecte uzate, vechi, păstrate din motive greu de explicat rațional. Ele nu sunt simple decoruri, ci depozitare de viață trăită. În proza Ulițkaiei, lucrurile nu îmbătrânesc urât; dimpotrivă, devin „mai de soi”, mai dense în semnificații. Fiecare obiect poartă urme de atingeri, de gesturi repetate, de absențe.
Dar din acest muzeu al amintirilor fac parte și oamenii. Cei care ne-au populat viața și au rămas, paradoxal, mai ales prin faptele lor, fapte care țin locul vechilor mirosuri. Uneori calde, alteori greu de suportat. Aici apare o diferență esențială față de obiecte: nu toți oamenii îmbătrânesc frumos în memorie. Dacă lucrurile devin mai prețioase odată cu trecerea timpului, oamenii pot deveni mai apăsători, mai incomozi, mai greu de așezat într-o poveste coerentă.
Cele mai reușite povestiri din această parte sunt cele în care Ulițkaia lasă timpul să lucreze lent, fără dramatism exterior. „Și au trăit mult…” nu este un final fericit, ci o constatare ambiguă: au trăit, au rămas, s-au acumulat. Viața nu se încheie cu punct, ci cu sediment. Personajele trăiesc printre resturi afective, printre amintiri care nu cer neapărat să fie retrăite, ci doar tolerate.
Afirmația „vechiturile n-au moarte” capătă aici o dimensiune tulburătoare. Obiectele pot fi păstrate, reparate, transmise. Amintirile însă, ca vechituri ale memoriei, par să aibă o moarte lentă, inegală. Unele dispar fără urmă, altele refuză să se stingă, chiar și atunci când ar fi mai sănătos să o facă. Ulițkaia sugerează că nu avem control deplin asupra a ceea ce supraviețuiește în noi.
Această a treia parte este poate cea mai melancolică din volum. Nu acuză, nu explică, nu caută vinovați. Doar observă cum viața continuă să existe sub forma lucrurilor rămase, a oamenilor interiorizați și a amintirilor care nu știu când să moară. ”Și au trăit mult…” devine astfel nu o promisiune, ci o întrebare: ce anume dintr-o viață merită, de fapt, să trăiască mai departe?
„Îngerul păzitor” – a patra parte: credința ca formă de supraviețuire
În ”Îngerul păzitor”, ultima parte a volumului, Ludmyla Ulițkaia pare să se apropie cel mai mult de sine. Multe dintre povestiri au aerul unor confesiuni discrete, filtrate literar, în care experiența personală se împletește cu reflecția morală. Nu în sens strict autobiografic, demonstrabil, ci într-un mod mai subtil: vocea autoarei se simte mai aproape, mai caldă, mai puțin ascunsă în spatele personajelor.
După putere, sânge și memorie, miza devine credința. Nu credința dogmatică, nu neapărat credința în Divinitate, ci credința ca necesitate umană. Ideea că omul are nevoie să creadă în ceva sau în cineva — într-un înger păzitor, într-un destin, într-un sens, într-o relație — pentru a putea merge mai departe. Ulițkaia nu predică și nu oferă certitudini; ea observă cum credința funcționează ca o formă de sprijin interior, uneori fragil, alteori salvator.
Cele mai reușite povestiri din acest grupaj sunt cele în care „îngerul” nu apare explicit. El se manifestă printr-o întâlnire providențială, printr-un gest aparent minor, printr-o prezență umană care schimbă cursul unei vieți. Îngerul păzitor poate fi un om, o amintire, o promisiune făcută sieși. Uneori este chiar literatura — capacitatea de a da sens haosului prin poveste.
Se simte aici o împăcare care lipsea în părțile anterioare. Nu o reconciliere completă cu trecutul sau cu istoria, ci o acceptare a fragilității. Personajele nu mai luptă frontal cu lumea, nici nu încearcă să o înțeleagă pe deplin. Ele învață să trăiască ”în ciuda” ei. Dacă în primele părți domina frica, vina sau melancolia, aici apare o formă de liniște modestă, câștigată greu.
Afirmația implicită a acestei ultime părți pare să fie că nu putem trăi fără un minim act de credință. Chiar și cei care resping ideea de Dumnezeu ajung să creadă în ceva: în oameni, în coincidențe, în iubire, în continuitatea vieții. Îngerul păzitor nu este o garanție a binelui, ci o posibilitate — aceea că viața nu este complet lipsită de sens.
”Îngerul păzitor” închide volumul într-o notă umană, nu triumfătoare. Nu oferă răspunsuri definitive, dar sugerează că supraviețuirea nu ține doar de forță sau adaptare, ci și de capacitatea de a crede. Chiar și atunci când credința nu are nume.
Privit în ansamblu, volumul trasează o arcadă clară: de la omul supus puterii, la omul definit de moștenire, apoi la omul care trăiește printre resturi de viață și, în cele din urmă, la omul care supraviețuiește prin credință. Oamenii țarului nostru nu oferă soluții și nu caută eroi. Oferă, în schimb, o formă rară de onestitate literară: aceea de a privi viața așa cum este — complicată, transmisibilă, incomplet vindecată — și totuși trăibilă.
Este o carte care nu se termină odată cu ultima pagină, pentru că adevărata ei temă nu este trecutul Rusiei, ci mecanismele universale prin care oamenii învață să trăiască mai departe.
May 31, 2013
"А было так удобно
На все твердить "Твоя Святая воля!"
А вдруг - моя?
Нельзя ли отменить местоименья?"
Я начала читать эту книгу не зная, что это сборник рассказов, поэтому сначала решила, что все герои каким-то образом связаны между собой и все пыталась запомнить имена и найти тайную связь между ними. Очень уж мне понравилась первая история, как-будто махнувшая рукой из прошлого, передавая привет от Медеи и ее детей. Но Женьвьев, главная героиня первого рассказа, к моему сожалению, так и не появилась, а связь обнаружилась только косвенная, не играющая большого значения. Книга же оказалась о людях, самых разных, счастливых и несчастных по-своему, живущих и выживающих, хранимых и дарящих, людях, прототипы которых можно встретить в любом городе или деревеньке. Многие истории очень узнаваемые, некоторые довольно грустные, порой очень щемящие, замешанные на острой, до боли знакомой смеси слез, смеха, отчаянья и этого бесконечного русского авось.
На все твердить "Твоя Святая воля!"
А вдруг - моя?
Нельзя ли отменить местоименья?"
Я начала читать эту книгу не зная, что это сборник рассказов, поэтому сначала решила, что все герои каким-то образом связаны между собой и все пыталась запомнить имена и найти тайную связь между ними. Очень уж мне понравилась первая история, как-будто махнувшая рукой из прошлого, передавая привет от Медеи и ее детей. Но Женьвьев, главная героиня первого рассказа, к моему сожалению, так и не появилась, а связь обнаружилась только косвенная, не играющая большого значения. Книга же оказалась о людях, самых разных, счастливых и несчастных по-своему, живущих и выживающих, хранимых и дарящих, людях, прототипы которых можно встретить в любом городе или деревеньке. Многие истории очень узнаваемые, некоторые довольно грустные, порой очень щемящие, замешанные на острой, до боли знакомой смеси слез, смеха, отчаянья и этого бесконечного русского авось.
February 7, 2024
Scrise limpede, expresiv, neîncărcat. Dar cele mai multe nu m-au atras, pentru că urmăresc prea telegrafic, pe câteva pagini, biografii închipuite, fără să le permită să se dezvolte suficient.
Excepția care confirmă regula este Fiica scriitoarei care prin dimensiuni se apropie de o nuvelă și-ți permite să te atașezi de personaje.
Într-un tipar diferit, atât între ele, cât și cu restul volumului sunt scrise Drumul măgarului (o insolită cină între aproape necunoscuți și foarte cunoscuți care se întâlnesc într-un chalet din sudul Franței), Scurtcircuit (probabil cea mai profundă, tristă și noir povestire din colecție, urmărește o secvență din viața locatarilor unui bloc în care se ia lumina) și Perele de Gudauta (o superbă evocare a unui episod din copilărie, scrisă cu un umor fragil și parfum de realism magic).
Excepția care confirmă regula este Fiica scriitoarei care prin dimensiuni se apropie de o nuvelă și-ți permite să te atașezi de personaje.
Într-un tipar diferit, atât între ele, cât și cu restul volumului sunt scrise Drumul măgarului (o insolită cină între aproape necunoscuți și foarte cunoscuți care se întâlnesc într-un chalet din sudul Franței), Scurtcircuit (probabil cea mai profundă, tristă și noir povestire din colecție, urmărește o secvență din viața locatarilor unui bloc în care se ia lumina) și Perele de Gudauta (o superbă evocare a unui episod din copilărie, scrisă cu un umor fragil și parfum de realism magic).
November 14, 2023
Ulitskaja kuvaa perheitä elämää arkisella ja lakonisellakin tavalla. Pienestä ja yksityisestä kasvaa samaistuttava, universaali kokemus. Elämä menee jatkuvasti eteenpäin, vaikka tilanteet vaikuttavat välillä mahdottomilta. Ihminen voi aina selviytyä ja löytää paikkansa. Kommunalkat, keittiöt, huoneet, sukulaiset - mennyt aika ja uusi aika, toiveet, haaveet, velvollisuudet - kaikki limittäin, päällekkäin yhtäaikaisesti tai omassa tahdissaan. Sopeutuminen olosuhteisiin tekee minuun kerta toisensa jälkeen vaikutuksen. Ulitskajan pienet tarinat ovat täydellistä lohtulukemista.
August 17, 2022
It one of the most incredible books i’ve ever read… although it’s really the only short story collection that i read to completion, but i’m pretty sure it’d be S-tier anyway.
August 21, 2024
Mie nu-mi plac povestirile, spun eu mereu și de multe ori descopăr că îmi plac. 😂
Acum am citit Oamenii țarului nostru pentru că o iubesc pe Ludmila Ulițkaia.
Am întâlnit așa niște persoane faine în povestirile Ludmilei! Scrie atât de viu, de duios, cu note de ironie, cu strop de amar, cu lingurițe de dulceață, fin, apăsat, împletește cuvinte, îți dezvelește oameni simpli, povești atât de reale, dureri atât de adânci, bucurii atât de simple și frumoase.
Cartea asta este un vin bun, o cafea amară, o felie de tort.
Acum am citit Oamenii țarului nostru pentru că o iubesc pe Ludmila Ulițkaia.
Am întâlnit așa niște persoane faine în povestirile Ludmilei! Scrie atât de viu, de duios, cu note de ironie, cu strop de amar, cu lingurițe de dulceață, fin, apăsat, împletește cuvinte, îți dezvelește oameni simpli, povești atât de reale, dureri atât de adânci, bucurii atât de simple și frumoase.
Cartea asta este un vin bun, o cafea amară, o felie de tort.
May 13, 2020
Ulitskaya has confused me with this book... I’ve discovered some hidden gems under a big pile of coarse coal, but overall I haven’t always gotten the point of her stories. I felt like a kid participating in a treasure hunt: a spark of excitement from time to time when I thought I was getting close to finding the treasure but I don’t think I’ve ever really discovered it.
December 24, 2024
RO: Dacă ar trebui să caracterizez “Oamenii țarului nostru” în cât mai puține cuvinte, acestea ar fi: O altfel de lectură!
Cartea cuprinde o serie de 37 de povestiri și prezintă o diversitate de tablouri și personaje, printre care se numără fiice de scriitori copleșite de moștenirea lor, un muncitor în fabrică fascinat de scrierile lui Rudolf Steiner, o tânără din Moldova îndrăgostită de viață, un olandez antipatic, o pisică rebelă, apartamente comune în care locatarii trăiesc într-o amestecare de furie și resemnare, un tren aglomerat, avioane militare trecând neliniștitor prin cer în august 1968. Aceste fragmente de viață par să se îmbine pentru a ilustra povestea omului de rând, cu vise mărunte sau mari aspirații, cu tandrețe, răutăți, iubiri, invidii, bucurii, suferințe, dezamăgiri și moarte.
_____________________________
EN: If I were to describe the book in as few words as possible, they would be: A different kind of story!
The book consists of a series of 37 short stories and presents a variety of scenes and characters, including daughters of writers overwhelmed by their legacy, a factory worker fascinated by Rudolf Steiner's writings, a young woman from Moldova in love with life, an unpleasant Dutchman, a rebellious cat, communal apartments where the residents live in a mixture of anger and resignation, a crowded train, military planes flying unsettlingly through the sky in August 1968. These life fragments seem to merge to illustrate the story of an ordinary person, with small or great dreams, tenderness, malice, love, envy, joys, suffering, disappointments, and death.
Cartea cuprinde o serie de 37 de povestiri și prezintă o diversitate de tablouri și personaje, printre care se numără fiice de scriitori copleșite de moștenirea lor, un muncitor în fabrică fascinat de scrierile lui Rudolf Steiner, o tânără din Moldova îndrăgostită de viață, un olandez antipatic, o pisică rebelă, apartamente comune în care locatarii trăiesc într-o amestecare de furie și resemnare, un tren aglomerat, avioane militare trecând neliniștitor prin cer în august 1968. Aceste fragmente de viață par să se îmbine pentru a ilustra povestea omului de rând, cu vise mărunte sau mari aspirații, cu tandrețe, răutăți, iubiri, invidii, bucurii, suferințe, dezamăgiri și moarte.
_____________________________
EN: If I were to describe the book in as few words as possible, they would be: A different kind of story!
The book consists of a series of 37 short stories and presents a variety of scenes and characters, including daughters of writers overwhelmed by their legacy, a factory worker fascinated by Rudolf Steiner's writings, a young woman from Moldova in love with life, an unpleasant Dutchman, a rebellious cat, communal apartments where the residents live in a mixture of anger and resignation, a crowded train, military planes flying unsettlingly through the sky in August 1968. These life fragments seem to merge to illustrate the story of an ordinary person, with small or great dreams, tenderness, malice, love, envy, joys, suffering, disappointments, and death.
May 31, 2020
„…mert minél magasabbra emelkedik a lélek a megismerés létráján, annál nagyobb felelősség hárul rá…”
Ez a mondatrész a kötet elején olvasható és végig ez lebegett a szemem előtt miközben Ulickaja történeteit olvastam idegen emberekről, akik idegen országokban élnek, többnyire Oroszországban, és idegen dolgokat csinálnak, többnyire élik az életüket. Gyakran a születéstől a halálig kisérünk valakit a történetekben és észre sem vesszük mekkora utat jár be a történet szereplője, csak a novella végén kapunk észbe, hogy itt minden sorsfordító esemény olyan természetes és laza tempóban történt meg, mint ahogy a saját életünkben szokott. Kik ezek az emberek? Különböznek tőlünk? Nem igazán. Ugyanazok a nyomorult lelkek, akiket ismerünk az utcákról, a házakból vagy épp a tükörből. És ez teszi igazán különlegesség Ulickaja figuráit, a hétköznapiság. Minden valóságos, minden fáj, mindenkit lehet szeretni és gyűlölni, ahogy a saját életünkben is így van ez. A legnagyobb tanulsága a kötetnek számomra az, hogy minden emberi életben van valami hasonlóság, mindenki sorstársa mindenkinek valahol az érzelmek szintjén.
Ez a mondatrész a kötet elején olvasható és végig ez lebegett a szemem előtt miközben Ulickaja történeteit olvastam idegen emberekről, akik idegen országokban élnek, többnyire Oroszországban, és idegen dolgokat csinálnak, többnyire élik az életüket. Gyakran a születéstől a halálig kisérünk valakit a történetekben és észre sem vesszük mekkora utat jár be a történet szereplője, csak a novella végén kapunk észbe, hogy itt minden sorsfordító esemény olyan természetes és laza tempóban történt meg, mint ahogy a saját életünkben szokott. Kik ezek az emberek? Különböznek tőlünk? Nem igazán. Ugyanazok a nyomorult lelkek, akiket ismerünk az utcákról, a házakból vagy épp a tükörből. És ez teszi igazán különlegesség Ulickaja figuráit, a hétköznapiság. Minden valóságos, minden fáj, mindenkit lehet szeretni és gyűlölni, ahogy a saját életünkben is így van ez. A legnagyobb tanulsága a kötetnek számomra az, hogy minden emberi életben van valami hasonlóság, mindenki sorstársa mindenkinek valahol az érzelmek szintjén.
July 31, 2020
Szörnyűborzasztó vagyok, és pont emiatt előfordul velem, hogy borító alapján veszek meg egy-egy könyvet. Ez alkalommal megtrükköztem A lélek testéről meseszép példányáért sajgó szívemet és először leemeltem a polcról Ljudmila Ulickaja egy már meglévő kötetét, A mi Urunk népét. Egyszerűen olyan elmondhatatlanul imádtam minden egyes kis novelláját életről, halálról, gyermekről, szülőről, a mi Urunk minden népéről, hogy most már kétség sem fér hozzá, hogy felkerül a polcomra az írónő többi műve is.
Aki hozzám hasonlóan érzékeny a csodákra a mindennapokban is, az meg se lepődik azon a néhány talán mesebelibbnek mondható fordulaton, amik pár novellában felbukkantak. Az a varázslatos, kissé elkeseredett orosz látásmód, amikkel szereplői megtestesülnek eddig ismeretlen stílust ismertetett meg velem (én az Anyegint is úgy olvastam el, hogy megnéztem a filmet). A néhány oldalas történeteket pedig úgy lehet olvasni, hogy észre sem veszi az ember és már vége is könyvnek.
•
Rengeteg kedves mondat közül számomra a legkedvesebb: “A könnyek megtisztítják a lelket”
Aki hozzám hasonlóan érzékeny a csodákra a mindennapokban is, az meg se lepődik azon a néhány talán mesebelibbnek mondható fordulaton, amik pár novellában felbukkantak. Az a varázslatos, kissé elkeseredett orosz látásmód, amikkel szereplői megtestesülnek eddig ismeretlen stílust ismertetett meg velem (én az Anyegint is úgy olvastam el, hogy megnéztem a filmet). A néhány oldalas történeteket pedig úgy lehet olvasni, hogy észre sem veszi az ember és már vége is könyvnek.
•
Rengeteg kedves mondat közül számomra a legkedvesebb: “A könnyek megtisztítják a lelket”
August 10, 2017
Прости, Царь небесный, писателей. Не из злого умысла трудятся они во славу твою. Берутся они сказать важное для дня своего насущного. Каждый писатель о личном говорит, не заботы о людях ради. Что им люди? Человек для писателя — бренная оболочка бытия. Писатель обрекает его на горе и страдание, тем прихоти собственные удовлетворяя. Не из желания дать людям человеческое по их надобности, ибо надобно человеку сугубо запретное. По думам твоим писатель после поступает, даруя райское блаженство достойным и жаркое пекло оступившимся.
(c) Trounin
(c) Trounin
March 30, 2024
Crâmpeie de viață mai bune, mai tragice sau pur și simplu obișnuite, sunt redate magistral de Ludmila Ulițkaia. Descrierile surprind frumusețea lucrurilor simple. Povestea mea preferată din această colecție rămâne "Francisc din Assisi: doi în unul +" în care autoarea înfățișează compotamentul impecabil și reuniunea pașnică a unei mulțimi de animale diverse în catedrala newyorkeză de pe 110th Street pentru slujba din ziua sfântului.
August 24, 2024
Just one more story, and then another... the tales draw you in and hold your attention right up to the final one. As you dive into Ludmila Ulitskaya's narratives, you sense that even the unspoken elements can be felt and appreciated. The variety of themes is both broad and often unexpected, all presented with skill and elegance.
If short prose isn't your usual choice, this book is a perfect starting point; you can read the stories in sequence or pick them at random!
If short prose isn't your usual choice, this book is a perfect starting point; you can read the stories in sequence or pick them at random!
February 27, 2024
Ulitskaya scrie excelent si povestiri mici. Mi se pare fascinant cat de bine sunt legate povestirile fie ca sunt de 20, 15 sau 3 pagini. Scrisul este acelasi plin de suflet, umor, inteligent, o placere.
June 21, 2023
4.3*
Ulitkaia are 80 de ani, ar fi cazul sa i se dea odata Nobelul ala.
Ulitkaia are 80 de ani, ar fi cazul sa i se dea odata Nobelul ala.
January 10, 2024
Humanitas Fiction 2023
February 8, 2020
Обложка сборника Улицкой напоминает, что маленький человек незначителен при рассмотрении его с любой широкообъективной позиции, однако сама книга убедительно демонстрирует, что такой взгляд не свойственен "маленькому" человеку, от него лучше отказаться и нам, наблюдателям (зрителям?) Точность схватывания мелких ощущений поражает. Последняя часть сборника - достойное продолжение гоголевского народописания.
September 6, 2023
Oamenii țarului nostru de Ludmila Ulițkaia (2000)
Nou tradusă la Humanitas, această carte s-a dovedit un companion extraordinar. Timp de câteva săpămâni am tot citit aceste povestiri, pentru că le-am găsit dense, concentrate și pur si simplu nu am putut să parcurg în goană prozele. Am avut impresia că am citit mai multe romane ale scriitoarei, atât de bine definite sunt situațiile și personajele. Unele povestiri sunt schițe sau momente, dar și acelea sunt extraordinare. Pe câteva chiar le-am citit cu voce tare soțului meu, pentru că erau atât de surprinzătoare și amuzante încât meritau împărtășite.
Este ceva irezistibil în scriitura Ludmilei Ulițkaia, poate perspectiva ei atotcurpinzătoare, ochiul ei care surprinde simultan atâtea destine pe tabla de șah și relațiile dintre ele, arătând mereu cât de mici sunt viețile noastre și totuși cât de mult se influențează unele pe altele, perspectiva transgenerațională care ne ajută să navigăm înainte și înapoi în timp în contextul a doar câteva pagini. Nu știu exact să spun, dar este un tip de scriitură cu care trebuie să te obișnuiești și care are un puternic efect după ce termini povestea.
M-a mișcat mult această colecție și sper să revin măcar la unele dintre povestiri.
Nou tradusă la Humanitas, această carte s-a dovedit un companion extraordinar. Timp de câteva săpămâni am tot citit aceste povestiri, pentru că le-am găsit dense, concentrate și pur si simplu nu am putut să parcurg în goană prozele. Am avut impresia că am citit mai multe romane ale scriitoarei, atât de bine definite sunt situațiile și personajele. Unele povestiri sunt schițe sau momente, dar și acelea sunt extraordinare. Pe câteva chiar le-am citit cu voce tare soțului meu, pentru că erau atât de surprinzătoare și amuzante încât meritau împărtășite.
Este ceva irezistibil în scriitura Ludmilei Ulițkaia, poate perspectiva ei atotcurpinzătoare, ochiul ei care surprinde simultan atâtea destine pe tabla de șah și relațiile dintre ele, arătând mereu cât de mici sunt viețile noastre și totuși cât de mult se influențează unele pe altele, perspectiva transgenerațională care ne ajută să navigăm înainte și înapoi în timp în contextul a doar câteva pagini. Nu știu exact să spun, dar este un tip de scriitură cu care trebuie să te obișnuiești și care are un puternic efect după ce termini povestea.
M-a mișcat mult această colecție și sper să revin măcar la unele dintre povestiri.
June 10, 2024
Я вообще не помню, чтобы книга вызывала во мне столько негодования. В 3 рассказах из 10 кто-то непременно вешался, в 2 умирали от рака, в 4 маленькие дети болели страшными болезнями, в 6 присутствовали калеки, в 2 слепые люди, в 4 страдали животные, в 5 женщин избивали мужья. О чем пишет эта женщина?.... О чем она хочет рассказать своим читателям таким красивым, глубоким языком, отличным слогом? Ни одной светлой мысли, беспросветная тьма, безысходность и пустота Самое удивительное - это даже не драма, это просто какая-то мелкая, пустая, заунывная мелодия, что-то, что явно есть, и мы должны это замечать, но уж точно не стоит об этом писать ТАК.
June 15, 2018
Venäläinen sielunmaisema ja mentaliteetti tulevat Ulitskajan teksteissä esille, tarinoita oli mukava lukea. Niiden kieli oli sujuvaa ja yhteiskuntakritiikkiä sekä huumoria löytyi teksteistä. Vielä oltiin viime vuosituhannella, minkähänlaista tekstiä syntyy 2000-luvun väestä.
November 23, 2025
O carte mai puțin despre Rusia și mai mult despre oamenii care trăiesc acolo, sau altundeva în lume, scrisă cu multă compasiune și înțelegere a sufletului uman. Cartea e compusă din mai multe povestiri, despre oameni și locuri diferite, unele din ele mi s-au părut chiar din memoriile ei.
Displaying 1 - 27 of 27 reviews