Pentru prima oara in literatura romana, cititorii isi pot scrie singuri romanul, pe masura ce aduna la un loc, cu sufletul la gura, nu doar povestile care il alcatuiesc, ci si firele invizibile care le leaga. Sint 103 nopti si zile ale locuitorilor tuturor oraselor de apoi. Romanul este o savuroasa colectie de ,,istorii” individuale profilate pe fundalul agitat al anilor ’40 din secolul trecut, pret de zece ani de zbucium politic, dar si de viata, pur si simplu. In decorul tirgului dobrogean − care devine, in logica fictiunii, un centru al Lumii − se ,,filmeaza”, cu maxima acuitate si fidelitate a imaginii, memorabile secvente din vremea Razboiului, a rebeliunii legionare ori a ocupatiei sovietice. Medgidia, orasul de apoi poate fi, la scara redusa, oricare oras de pe harta Romaniei, insufletit de pasiuni omenesti, de lupte politice, cu mize mai mici sau mai mari. Mersul implacabil al Istoriei se reflecta − amplificat pina la teroare sau, dupa caz, pina la grotesc − in oglinda biografiilor netrucate ale locuitorilor lui.
„Cristian Teodorescu din Medgidia, de profesie croitor literar, a taiat o bucata din Dobrogea si a facut din ea un costum impecabil, asa cum se purta pe vremea marilor scriitori. Trebuie spus ca Dobrogea are stofa, iar cine nu stie nimic despre cum poti ramine fermecat de praful, apele, oamenii si de infinitele ei povesti, are acum o buna ocazie sa afle. Cele o suta de triburi ale Dobrogei fac impreuna un mic Babilon fratern si isi traiesc, netulburate, tihna de o mie de ani. Teodorescu a avut noroc si le-a fotografiat in secunda miraculoasa a copilariei lui. Dupa aceste imagini rare a cusut apoi o carte extraordinara, ajunsa la moda inca din tipar.” (Doru Buscu)
Printre puținele impresii puternice pe care mi le-a lăsat cartea (care nici măcar nu știu dacă e roman, colecție de povestiri sau memorii romanțate) e că citesc un Marquez autohton. Nu știu să mă explic, nu e realism magic la mijloc, dar e un pic de Marquez în stilul domnului Teodorescu, pe care nu l-am mai citit anterior, deci nu pot să apreciez comparativ scrierile dumisale, așa că mă rezum doar la comparația cu M.
Și al doilea lucru care mi-a rămas în minte e numărul mare de personaje, Bruegel-like, cu toți locuitorii Medgidiei adunați nu în piața urbei, ci în gară, unde e restaurantul lui Fănică: chelneri, funcționari, șpițeri, croitorese, jandarmi și școlari deopotrivă; români, tătari, evrei.
Mai am cîteva romane românești recente pe listă, dar chef de ele deloc. Mă gîndesc să stau departe de critici deocamdată.
Cristian Teodorescu realizează în acest roman o adevărată frescă a orașului Medgidia, construindu-și cartea în jurul a aproximativ 100 de povestiri scurte, cu tentă de anecdote, prin care autorul prezintă evoluția orașului cu câțiva ani înainte de Al Doilea Război Mondial, pe parcursul războiului și în primii ani de comunism. Schimbările care se produc în politica României, evoluția luptelor de pe front și a alianțelor sunt prezentate prin intermediul unor personaje care mai de care mai colorate, printre preferatele mele numărându-se Ștefan și Virginia Teodorescu (bunicii autorului), chelnerul Ionică (probabil cel mai savuros personaj din carte), maiorul Scipion, Judecătorul și doctorița Lea. Există numeroase alte personaje, majoritatea negustori dintre cei mai diverși ca ocupație și etnie. Medgidia era un oraș cosmopolit în care se găseau, pe lângă români, greci, turci, evrei și armeni. Povestirile sunt scurte, simple, prezentând chiar aspecte banale din viața de zi cu zi, însă, luate împreună, prezintă societatea și istoria unei întregi țări, prin intermediul unui singur oraș. Printre personaje regăsim legionari, țărăniști, liberali, susținători ai lui Antonescu și oameni care nu cred în el, germani și italieni, și ulterior ruși, veniți ca aliați, dar comportându-se mai rău decât o armată de ocupație. Per ansamblu, ,,Medgidia, orașul de apoi" a fost o lectură foarte plăcută, aș spune chiar savuroasă, care a alternat între momente vesele și momente triste, mai ales după instaurarea comunismului- comunism care a reușit să distrugă o comunitate mai mult decât două războaie mondiale la un loc- și a reușit să mă facă să îmi pese de numeroasele sale personaje și de dramele lor, mărunte sau serioase.
A început bine,a continuat într-o notă nu prea frumoasă și s-a terminat trist. În carte sunt adunate povești de când Medgidia era doar un sat,povești din vremea legionarilor,din vremea războiului,încheind cu venirea rușilor și instalarea comunismului. Nu este pură ficțiune,dar nici realitate 100%. Există câteva povestiri cu adevărat savuroase,cartea fiind ușor de citit,împărțindu-se în câteva zeci de ,,capitole".
Fix asta face Cristian Teodorescu in cartea Medgidia, orasul de apoi. Reconstruieste din bucati mici Medgidia interbelica si imediat postbelica, pornind chiar de la istoria familiei sale. Nu va asteptati la o saga de familie, la o monografie sau la un roman realist riguros construit despre viata urbana.Din contra, Cristian Teodorescu se joaca, e asemenea unui artist al colajelor care decupeaza si lipeste bucati de realitate, rezultatul fiind insa unul care, subtil, o transcende. (http://bookaholic.ro/medgidia-un-cola...)
Minunata! Medgidia si legionarii, Medgidia si nemtii, Medgidia si comunistii. Personaje unul si unul, haz de necaz, o placere de la un capat la celalalt.
Am gasit o sensibilitate si o acuratete a ochiului si a intelegerii umane in cartea asta, de-ti taie rasuflarea. Orasul Medgidia, dinainte de Al Doilea Razboi Mondial (trebuie scris cu majuscule pentru ca acest eveniment schimba tot), cu oameni feluriti si interesanti, cu multe natii si aplomb negustoresc, cu intelegere intre oameni si mancatorii intre acestia cat sa faca viata interesanta. Apoi vine razboiul, apele se tublura, apoi se termina razboiul si apele raman de-a dreptul negre. Oamenii is pe cat de reusiti le permite timpul, iar binele si raul se schimba atat de des ca nu-i poti da de capat. E o carte frumoasa, bine scrisa, un roman sau o colectie de nuvele depinde ce doresti sa vezi; e in acelasi timp despre Romania si despre timpuri complicate cat si despre placerea de a observa oameni ducandu-si vietile simple zi de zi. Fu o placere sa citesc acest volum, face cinste oricarei biblioteci.
Ponad 100 miniaturek opisujących małe, rumuńskie miasteczko. Teodorescu w magiczny sposób przenosi nas w czasie i przestrzeni. Mimo, że cofamy się do bardzo burzliwego okresu: Żelaznej Gwardii, początku wojny u boku III Rzeszy i w końcu okupacji sowieckiej, te historyjki mają niesamowity urok. Z perspektywy Medgidii wszystko wygląda mniej groźnie. Teodorescu bawi się wspomnieniami. Nie chce zapomnieć i dzieli się z nami. Oddaje hołd mieszkańcom w najlepszy możliwy sposób.
Megdidia to nieduże miasto w Rumunii. Bohaterami książki są jego mieszkańcy, restaurator Stefanek, jego żona Virginica, kelner Januszek, poza tym miejscowy sędzia, policjant, lekarka i dowódca lokalnego pułku. Wszyscy żyją na przełomie wielkich zmian: faszyzująca Rumunia dyktatora Antonescu upada razem z Hitlerem, Rumunię zajmują sowieci. Dominują jednak sprawy lokalne, opisane z reporterską swadą i humorem ale i goryczą. To moja pierwsza rumuńska książka. Ciekawa literatura.
Stefanek Teodorescu wygrał przetarg na prowadzenie przydworcowej restauracji w Medgidii - małym miasteczku w południowo-wschodniej Rumunii. Medgidia to tygiel kulturowy, językowy i religijny. Mieszkają tu Rumunii, Turcy, Tatarzy, chrześcijanie i muzułmanie, zwolennicy prawicy i lewicy, ludzie prawi i kombinatorzy. W tym mikrokosmosie dzieje się wszystko - są spory i kłótnie, miłość i nienawiść, życie i śmierć. Oprócz Stefanka mamy bliższą styczność z jego żoną Virginicą, kelnerem Januszkiem, majorem Scipionem, licznymi dziwkami, żydowską lekarką Leą, sędzią, legionami, Niemcami i Rosjanami.
Muszę przyznać, że nie przepadam za książkami opisującymi jakieś środowisko na przestrzeni lat. Nie jestem wyznawcą „Stu lat samotności” (manieryczność tej książki oraz mylące się ciągle nazwiska męczyły mnie ogromnie), nie jestem, chociaż doceniam kunszt literacki, z tego samego powodu fanem „Prawieku i innych czasów”, nie należę do adoratorów, chociaż Ślązak ze mnie z dziada pradziada, „Cholonka” i „Drachu”. „Medgidia” natomiast początkowo mnie zachwyciła, bo składa się z 1-3 stronicowych rozdziałów, dowcipnych i treściwych. Taki mikrokosmos tworzący Kosmos literacki. W 1/3 książki powróciły jednak demony i zacząłem się irytować, a brak dialogów, który początkowo nie przeszkadzał, teraz zaczął doskwierać. Wywołało to u mnie refleksję, po co ubierać w fabułę powszechnie znaną historię (wpierw rumuński faszyzm, potem komunizm) i konfrontować z tymi siłami wyższymi i bezwzględnymi bohaterów? Nie znalazłem odpowiedzi. Nie napiszę, że losy mieszkańców prowincjonalnego miasteczka zostały przedstawione w niezbyt interesujący sposób, bo byłaby to nieprawda. Nie napiszę z tego samego powodu, że autor wymyślał nieciekawe epizody. Po jakimś jednak czasie zaczyna się człowiek zastanawiać nad funkcją epizodu względem całości i dochodzi do wniosku, że nie wszystkie epizody wnoszą coś konkretnego, że warstwa tworząca tło została zbyt misternie utworzona. To oczywiście moje subiektywne odczucia, które jeszcze kompletnie zepsuł ostatni rozdział, który jest streszczeniem całości i uważam go za całkowicie chybiony pomysł. Polecam miłośnikom sag, zwolennikom lapidarnych epizodów, bo to jest naprawdę dobra książka, a moje zastrzeżenia mogą być przez wielu uznane za zalety. Tak to bywa z książkami, że cokolwiek się o nich nie przeczyta, wszystko i tak weryfikuje sam na sam z książką podczas samotnej skupionej lektury.
Fănică Theodorescu n-a fost prima ei „vedere”, înaintea lui fusese un locotenent de grăniceri, cu recomandări bune, însă fără avere. Îl chema Mircea. Virginica îl plăcuse, totuși nu atât de mult încât să fugă cu el. Pe Fănică, în schimb, îl plăcuseră mătușile. Avea brutărie la Slobozia, tatăl lui fusese măcelar la Cocargeaua, cu ausvais de la Solingen și ridicase trei perechi de case. Când a rămas singură cu el în camera-sufragerie din casa mătușilor, grăsuțul negricios i-a spus că să nu se miște el de-aici, o domnișoară ca ea era tot ce-și dorea, dinainte s-o cunoască. Era nădușit și hainele de pe el ori că nu erau ale lui, ori că nu era învățat să le poarte. L-a lăsat să-i pupe mâna cu un țocăit pofticios de buze, amintindu-și de sărutarea fină a locotenentului care nu-i atinsese decât vârfurile degetelor. L-a acceptat totuși, mai mult ca să scape din casa și de pe insula mătușilor ei. Ele, care i-l lăudaseră la început, nu știau cum să-l mai înnegrească, Virginico, noi ți l-am prezentat, dar cum să te măriți tu cu ăsta? Adică, și-a făcut ea socoteala, mătușile voiau să tragă de pe urma ei tot ce le aducea, pentru că era în grija lor.
It had a promising beginning, but it slowly downgraded because of the cheapness of many passages. The women in the book seemed to be objects with two functions, to sleep with them or quarrel. The only female non-flat character was Lea. The book was saved a bit by the final chapters. By far, my favourite passage was the fishing scene of Fanica and Mircica. I also liked the depiction of what liberty became in the eyes of the judge, and the atmosphere and nostalgia of Fanica's restaurant.
Neasteptat de bine scrisa, fara sentimentalism si melodrama, dar cu umor. Mi-ar fi placut sa vad si ceva din pozele despre care e vorba la inceputul cartii, dar e ok si asa, poate apar intr-o editie viitoare. M-a dus cu gandul la Steinbeck si ale lui pasuni ale raiului, dar mi-a placut mult mai mult. O carte excelenta, ma bucur ca am dat peste ea.
Bardzo przyjemnie czytało mi się tę książkę. Lekka, a przy tym intrygująca, opisująca życie rumuńskiego miasteczka, rozchwianego w skutek historycznych wydarzeń. Bardzo ciekawa formuła książki pozwoliła na czytanie jej w każdym momencie, na wyrywki.
Interesting look on Romania in the '40s through the lens of a small, multiethnic town and, most important, on the unrecoverable disaster brought by the Red Army and the communist regime.
Fortand putin lucrurile, putem vorbi de un "Bietul Ioanide" in zona rurala, la Medgidia. Restaurantul si gara din localitate - "axis mundi" - unde se intmpla totul, cu oamenii care trec de la capitalism la comunism, legionarism si razboi, sufera, iubesc si li se frang destinele. Realitatea a fost transpusa in roman, cu forta si coerenta, fara lirism (gratuit), cu ceva picanterii (pentru gust) si o doza (mica) de traditionalism. 5 stele! ps. Mai ca as recomanda volumul si pentru curricula de liceu, ca roman interbelic si postbelic! :-)
Wielka książka. Piękna, nostalgiczna opowieść o kolejnym kraju tej części Europy, bezlitośnie zmasakrowanym przez tych kilka dekad sowieckiego komunizmu. Pełno tu dobrego ducha Hrabala, choćby z "Obsługiwałem angielskiego króla", podobny klimat, podobny humor, podobne pióro. I na pewno - znakomite tłumaczenie.
To małe opowieści, które tworzą mozaikę wielokulturowego małego miasteczka Rumunii. Mała historia z tą wielką w tle. A opowieści, jak to opowieści - raz są zabawne, raz smutne i przepełnione nostalgią. Każda historia jest na półtorej strony, więc łatwo ją podczytywać w krótkich chwilach oddechu. Więcej na blogu: https://jedenakapit.blogspot.com/2019...
O carte foarte interesanta, povestile si modul de a scrie au reusit sa ma duca in Romania celui de-al doilea razboi mondial si m-au facut sa imi para rau ca s-a terminat.