Luna asta am călătorit în Finlanda cu Arto Paasilinna și “Cele o mie și una de gafe ale îngerului păzitor Ariel Auvinen”, tradus din finlandeză în franceză, limba de circulație semi-internațională în care autorul e de găsit cu multe titluri. În română e disponibil doar “Fiul zeului furtunii”, din câte știu eu. Insist pe faptul că am citit-o în franceză pentru că așa scriitură am mai întâlnit doar în mailurile birocratice și administrative din Franța, ceea ce mi-a crescut automat tensiunea.
Care e rostul limbajului de semi-lemn? În definitiv, cartea e o satiră cu tușe destul de groase, foarte amuzantă pe alocuri. Ajută, în primul rând, banalitatea unor descrieri ale vieții de zi cu zi sau ale discuțiilor cu oamenii de vânzări de dricuri (în două scene. Nu una. Două. Plus scene despre autorizații de construire). Apoi e Raiul organizat ca o corporație unde îngerul incompetent e plin de bune intenții. Cele două planuri cosmo-cotidiene se împletesc din ce în ce mai mult, până la un final destul de anticlimatic. Mi-am adus aminte de umorul extrem de sec la care râzi-dar-nu-e-râsul-tău din filmul “Death of Stalin”, unde la final, “It is done”, dar gestul nu îți dă sentimentul unei soluții, ci al continuării unui rău existent.
Nu înțeleg de ce simt nevoia să vorbesc așa de serios despre o carte care începe cu un înger păzitor debutant, care în cadrul trainingului, în loc să o direcționeze pe o bătrânică la slujbă la biserică, o trimite la cea mai apropiată cârciumă, unde aceasta se face muci. În consecință, lui Ariel Auvinen, sub atenta supraveghere a îngerului Gabriel (unul dintre mulții Gabrieli din Rai, fost caporal în armata finlandeză) i se alocă din oficiu un muritor relativ deștept și de succes, pe principiul că nu are ce să strice în viața omului. Ei bine. După 4 lovituri la cap, 3 dricuri transformate în mașini de curse din filmele de acțiune de serie B, 2 accidente de tren, 1 vapor transformat în epavă, 1 bloc incendiat și mai multe victime umane decât demonul aferent aceluiași caz (care aruncă o tanti din avion și cam atât), muritorul Aaro Korhonen ajunge să se întrebe cu ce a greșit în viață. Evident că, Raiul fiind corporația supremă din carte, incompetența ajunge să fie răsplătită. Dar da, în stilul “Death of Stalin”, cartea nu te lasă să uiți că e satiră socială, iar greșelile au consecințe, dar consecințele asupra consumatorilor finali sunt irelevante din punctul de vedere al KPI-urilor arbitrari trași de păr să dea bine într-un powerpoint.
Mi-a plăcut per total, e o carte ușor de parcurs. M-a deranjat o nuanță pe care am perceput-o ușor misogină în conflictul dintre două tănțici legate de muritorul principal. Dar contextul este oricum atât de aiuritor, încât nu contează decât umorul negru, uneori mai gri, alteori negru-negru. S-a râs și s-a subliniat, dar nu e deloc Pratchett cum mă așteptam.