What do you think?
Rate this book
Femmes Célèbres Sur Le Divan
Portraits de femmes célèbres du XXe siècle, artistes, écrivaines et femmes publiques, mettant chacun en relief une souffrance psychique particulière (Françoise Sagan et l'addiction, Jackie Kennedy et la revanche sur les hommes, etc.) ou une façon de s'accomplir sans sacrifier son désir (Colette et la vocation de jouissance). Chacun d'eux est commenté par un psychanalyste ou un psychiatre.
- GenresNonfiction
288 pages, Paperback
First published January 1, 2007
5 people are currently reading
58 people want to read
About the author
Catherine Siguret
65 books2 followersCatherine Siguret, née le 29 novembre 1969 en Normandie, écrivain et journaliste, est l'auteur d'une cinquantaine de livres en nom propre (romans, essais, carnets d'humour), ou pour le compte de vedettes, psychiatres et psychanalystes, témoins de société (nègre littéraire). Elle collabore de façon permanente à la presse écrite et épisodique à la radio ou à la télévision.
Après les classes préparatoires classiques au lycée Louis-le-Grand (1988-90) à Paris, Catherine Siguret fait une licence et un DEA de philosophie consacrés à Leibniz, sur le thème de « la liberté, le destin et la grâce de Dieu » dans l'œuvre du philosophe allemand à partir d'opuscules latins inédits et intraduits (Sorbonne, 1990-1991)
Catherine Siguret fait ses premiers pas de journaliste à Bas les masques chez Mireille Dumas en 1992. Elle y découvre le goût des gens et écrit ses premières « autobiographies » comme nègre littéraire (tous ses livres sont néanmoins signés). Elle alterne à compter de cette date « autobiographies » pour le compte d'anonymes éprouvés par la vie ou de célébrités, marchant au « coup de foudre » au gré de ses rencontres. Elle a raconté cette aspect de sa vie professionnelle dans Enfin Nue (Intervista, 2008)
Après une dizaine de livres, elle écrit son premier roman À la folie, je t'aime (éditions1/Calmann Levy), en 1999, sur le thème de l'aliénation, qui reçoit un bel accueil de la critique. Depuis 1999, elle écrit des livres personnels, en alternance avec des livres pour le compte des autres.
Catherine Siguret mène de front télévision, presse écrite, et écriture, avec des phases monomaniaques. Elle a été journaliste et chroniqueuse spécialisée dans les sujets société à Sans Aucun Doute (1997-8), rédactrice en chef de Ciel mon mardi (2000) et Y'a pas photo, sur TF1. Elle a également été chroniqueuse sur France 3 dans des sketchs filmés (Jules et les filles, France 3, 2006), en quotidienne sur Morandini ! (Direct 8, 2007-8) durant deux ans, ou dans les Maternelles (2009). Elle est l'auteur d'un Zone interdite consacré aux mères en prison.
En presse écrite, Catherine Siguret écrit chaque mois depuis 1994 des témoignages dans Maxi, et des papiers « psy » ou société dans Questions de femmes.
Elle a également publié sous les nom de plume d'« Agathe Ward » ou de « Catsig ». Elle a eu très jeune une carrière politique avortée comme conseillère municipale en province durant un mandat.
Après les classes préparatoires classiques au lycée Louis-le-Grand (1988-90) à Paris, Catherine Siguret fait une licence et un DEA de philosophie consacrés à Leibniz, sur le thème de « la liberté, le destin et la grâce de Dieu » dans l'œuvre du philosophe allemand à partir d'opuscules latins inédits et intraduits (Sorbonne, 1990-1991)
Catherine Siguret fait ses premiers pas de journaliste à Bas les masques chez Mireille Dumas en 1992. Elle y découvre le goût des gens et écrit ses premières « autobiographies » comme nègre littéraire (tous ses livres sont néanmoins signés). Elle alterne à compter de cette date « autobiographies » pour le compte d'anonymes éprouvés par la vie ou de célébrités, marchant au « coup de foudre » au gré de ses rencontres. Elle a raconté cette aspect de sa vie professionnelle dans Enfin Nue (Intervista, 2008)
Après une dizaine de livres, elle écrit son premier roman À la folie, je t'aime (éditions1/Calmann Levy), en 1999, sur le thème de l'aliénation, qui reçoit un bel accueil de la critique. Depuis 1999, elle écrit des livres personnels, en alternance avec des livres pour le compte des autres.
Catherine Siguret mène de front télévision, presse écrite, et écriture, avec des phases monomaniaques. Elle a été journaliste et chroniqueuse spécialisée dans les sujets société à Sans Aucun Doute (1997-8), rédactrice en chef de Ciel mon mardi (2000) et Y'a pas photo, sur TF1. Elle a également été chroniqueuse sur France 3 dans des sketchs filmés (Jules et les filles, France 3, 2006), en quotidienne sur Morandini ! (Direct 8, 2007-8) durant deux ans, ou dans les Maternelles (2009). Elle est l'auteur d'un Zone interdite consacré aux mères en prison.
En presse écrite, Catherine Siguret écrit chaque mois depuis 1994 des témoignages dans Maxi, et des papiers « psy » ou société dans Questions de femmes.
Elle a également publié sous les nom de plume d'« Agathe Ward » ou de « Catsig ». Elle a eu très jeune une carrière politique avortée comme conseillère municipale en province durant un mandat.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
November 6, 2018
Deşi se pare că a scris peste 50 de cărţi, trebuie să recunosc că nu ştiam nimic despre Catherine Siguret cînd m-am apucat de citit Femei celebre pe divan, carte pe care de altfel am căpătat-o graţie generozităţii domnului Laszlo Alexandru, excelentul ei traducător şi căruia îi mulţumesc pe această cale.
Ei bine, lectura s-a dovedit interesantă, şi în perfect acord cu orizontul de aşteptare al titlului : scriitoarea alege cîteva femei celebre fie din sfera literaturii (ca Françoise Sagan, Simone de Beauvoir, Virginia Woolf sau Colette), fie din sfera politicului şi/ sau a socialului (ca Lady Diana sau Jackie Kennedy), fie din sfera show-biz-ului cinematografic sau muzical (ca Dalida, Maria Callas, Édith Piaf, Josephine Baker sau Marlene Dietrich), le schiţează o scurtă biografie după care dă cuvîntul unui psihanalist sau unui psihiatru să le comenteze comportamentul.
Cele unsprezece portrete din galerie (mi-a plăcut cifra!) mi-au amintit de scheletul din laboratorul de biologie din liceu (ăla de după uşă) care pe partea dreaptă avea aparenţa unui nud obişnuit, iar pe cea stîngă a unui corp jupuit de piele. Aceasta nu numai din cauza structurii hibride a volumului, jumătate biografie, jumătate analiză psihanalitică, ci şi pentru că mi-a trezit un sentiment amestecat de jenă si curiozitate, ca acela pe care îl încerci în faţa unei expuneri indecente. Căci, la urma urmelor, ce poate fi mai indecent (şi mai jenant) decît o disecţie de caracter ? ☺
In orice caz, pot să spun că am dat peste cîteva informaţii interesante, că mi-am revizuit niste imagini pînă acum schematice despre unele personalităţi, că m-am dezbărat de cîteva clişee (şi m-am ales cu altele), că m-au surprins plăcut unele interpretări şi că m-am simţit datoare să mă indignez cîteodată pentru altele.
Să le luăm pe rînd. Mai întîi voi spicui dintre informaţiile interesante, pe principiul « ştiaţi că » :
• la început Colette a publicat sub numele primului ei soţ (era cum s-ar zice « un nègre littéraire ») şi acesta n-a vrut să-i cedeze drepturile de autor după ce a devenit celebră;
• Virginia Woolf a refuzat să consulte un psihiatru pentru că se temea că dacă se vindecă îşi va pierde inspiraţia literară;
• Jackie Kennedy a fost celebră nu numai datorită soţului ei ci şi datorită « degetului fermecat » cu care arăta în magazin obiectul dorit fără să se uite vreodată la preţ şi cheltuind nemăsurat;
• Françoise Sagan şi-a împrumutat numele de autor de la prinţul Sagan din romanul lui Proust.
Dintre imaginile pe care le-am detaliat, cea mai sumară era aceea a lui Marlene Dietrich, despre care ştiam doar că a jucat în Îngerul albastru (film pe care nici măcar nu l-am văzut) de unde păstrasem în minte de prin reviste figura unei femei cu buze subţiri şi sprîncene desenate care mi se părea mai degrabă artificială decît frumoasă.
Ei acum ştiu şi că fost o scorpie isterică, nu că mi-ar folosi la ceva informaţia asta.
Nici despre Maria Callas nu ştiam mare lucru, în afară de faptul că a fost o mare cîntăreaţă de operă (nu ştiam nici măcar că s-a iubit cu Onassis), iar ceea ce ştiu acum mă face să mă întreb dacă nu avea dreptate artista cînd afirma că tot ceea ce trebuie ştiut despre ea se află în vocea ei.
Un clişeu pe care îl întreţineam fără ca măcar să fiu prea conştientă de el era cel al lui Jackie Kennedy – soţie model şi victimă, atît pe plan familial (din cauza celebrelor infidelităţi ale preşedintelui) cît şi pe plan politic (din cauza mediatizării durerii personale după uciderea lui Kennedy). Ei bine, acum l-am înlocuit cu altul, al femeii manipulatoare şi risipitoare (altă informaţie extrem de utilă!).
Mi-a plăcut în schimb interpretarea pe care psihanalistul Patrick Delaroche o dă morţii Virginiei Woolf, văzută nu numai ca un regressus ad uterum ci şi ca o inversare de roluri între mamă şi fiică:
In sfîrşit, ideea că prinţesa Diana e singura vinovată de propriile suferinţe matrimoniale din cauză că a avut o mentalitate de slujnicuţă visătoare la « happily ever after » şi mai ales sugestia că ar fi putut găsi un sfătuitor şi un echilibru în chiar soţul ei mi s-a părut cumplit de misogină, în contextul în care Lady Diana nu a provocat scandalul matrimonial, ci doar a smuls rigida etichetă regală de pe o afacere de vodevil de un prost gust impecabil.
In concluzie, o lectură uşoară, numai bună de satisfăcut curiozităţi frivole, pe care poate n-am îndrăzni altminteri să recunoaştem că le avem.
Ei bine, lectura s-a dovedit interesantă, şi în perfect acord cu orizontul de aşteptare al titlului : scriitoarea alege cîteva femei celebre fie din sfera literaturii (ca Françoise Sagan, Simone de Beauvoir, Virginia Woolf sau Colette), fie din sfera politicului şi/ sau a socialului (ca Lady Diana sau Jackie Kennedy), fie din sfera show-biz-ului cinematografic sau muzical (ca Dalida, Maria Callas, Édith Piaf, Josephine Baker sau Marlene Dietrich), le schiţează o scurtă biografie după care dă cuvîntul unui psihanalist sau unui psihiatru să le comenteze comportamentul.
Cele unsprezece portrete din galerie (mi-a plăcut cifra!) mi-au amintit de scheletul din laboratorul de biologie din liceu (ăla de după uşă) care pe partea dreaptă avea aparenţa unui nud obişnuit, iar pe cea stîngă a unui corp jupuit de piele. Aceasta nu numai din cauza structurii hibride a volumului, jumătate biografie, jumătate analiză psihanalitică, ci şi pentru că mi-a trezit un sentiment amestecat de jenă si curiozitate, ca acela pe care îl încerci în faţa unei expuneri indecente. Căci, la urma urmelor, ce poate fi mai indecent (şi mai jenant) decît o disecţie de caracter ? ☺
In orice caz, pot să spun că am dat peste cîteva informaţii interesante, că mi-am revizuit niste imagini pînă acum schematice despre unele personalităţi, că m-am dezbărat de cîteva clişee (şi m-am ales cu altele), că m-au surprins plăcut unele interpretări şi că m-am simţit datoare să mă indignez cîteodată pentru altele.
Să le luăm pe rînd. Mai întîi voi spicui dintre informaţiile interesante, pe principiul « ştiaţi că » :
• la început Colette a publicat sub numele primului ei soţ (era cum s-ar zice « un nègre littéraire ») şi acesta n-a vrut să-i cedeze drepturile de autor după ce a devenit celebră;
• Virginia Woolf a refuzat să consulte un psihiatru pentru că se temea că dacă se vindecă îşi va pierde inspiraţia literară;
• Jackie Kennedy a fost celebră nu numai datorită soţului ei ci şi datorită « degetului fermecat » cu care arăta în magazin obiectul dorit fără să se uite vreodată la preţ şi cheltuind nemăsurat;
• Françoise Sagan şi-a împrumutat numele de autor de la prinţul Sagan din romanul lui Proust.
Dintre imaginile pe care le-am detaliat, cea mai sumară era aceea a lui Marlene Dietrich, despre care ştiam doar că a jucat în Îngerul albastru (film pe care nici măcar nu l-am văzut) de unde păstrasem în minte de prin reviste figura unei femei cu buze subţiri şi sprîncene desenate care mi se părea mai degrabă artificială decît frumoasă.
Ei acum ştiu şi că fost o scorpie isterică, nu că mi-ar folosi la ceva informaţia asta.
Nici despre Maria Callas nu ştiam mare lucru, în afară de faptul că a fost o mare cîntăreaţă de operă (nu ştiam nici măcar că s-a iubit cu Onassis), iar ceea ce ştiu acum mă face să mă întreb dacă nu avea dreptate artista cînd afirma că tot ceea ce trebuie ştiut despre ea se află în vocea ei.
Un clişeu pe care îl întreţineam fără ca măcar să fiu prea conştientă de el era cel al lui Jackie Kennedy – soţie model şi victimă, atît pe plan familial (din cauza celebrelor infidelităţi ale preşedintelui) cît şi pe plan politic (din cauza mediatizării durerii personale după uciderea lui Kennedy). Ei bine, acum l-am înlocuit cu altul, al femeii manipulatoare şi risipitoare (altă informaţie extrem de utilă!).
Mi-a plăcut în schimb interpretarea pe care psihanalistul Patrick Delaroche o dă morţii Virginiei Woolf, văzută nu numai ca un regressus ad uterum ci şi ca o inversare de roluri între mamă şi fiică:
Dacă scriitoarea nu poartă nici un copil în pîntec, nu devine niciodată mamă, e fără îndoială pentru că poartă în ea o mamă moartă. Iar vinovăţia sa e cu atît mai mare, cu cît înglobarea obiectului iubirii, care era mama ei, însemna deja uciderea ei.
Mama şi moartea, viaţa şi moartea se înlănţuie încă din primele romane ale Virginiei Woolf. În Valurile sau Spre far, opere construite în jurul prezenţei apei, simbol al mamei, mamele mor. Virginia se va sinucide aruncîndu-se în apă — în mamă — la sfîrşit.
In sfîrşit, ideea că prinţesa Diana e singura vinovată de propriile suferinţe matrimoniale din cauză că a avut o mentalitate de slujnicuţă visătoare la « happily ever after » şi mai ales sugestia că ar fi putut găsi un sfătuitor şi un echilibru în chiar soţul ei mi s-a părut cumplit de misogină, în contextul în care Lady Diana nu a provocat scandalul matrimonial, ci doar a smuls rigida etichetă regală de pe o afacere de vodevil de un prost gust impecabil.
In concluzie, o lectură uşoară, numai bună de satisfăcut curiozităţi frivole, pe care poate n-am îndrăzni altminteri să recunoaştem că le avem.
February 7, 2025
O combinație cinstita de beletristică si putina psihanaliza
November 3, 2021
Deosebită. Finețea observațiilor psihologice mi-a plăcut teribil. Sunt atât de dure în finețea lor încât poți ușor să te lași purtat de sentimentul judecății și să închizi cartea. Mă bucur că nu am făcut-o, ba mai mult decât atât. Am aplicat la propria persoană câteva dintre interpretările psihologice/sociale/comportamentale etc și săpând, am descoperit lucruri. :))
*Ajută mult dacă anterior ești familiarizat cu biografiile divelor. Chiar ajută să poți să ai o imagine mai clară asupra a ceea "ce se pune sub lupă".
*Ajută mult dacă anterior ești familiarizat cu biografiile divelor. Chiar ajută să poți să ai o imagine mai clară asupra a ceea "ce se pune sub lupă".
September 3, 2016
Very interesting, especially if you're into psychology stuff.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews