MAREA LINIŞTII era un ţinut de o neclintire stranie, un mormânt tăcut, în aer liber, făcut din cenuşă şi pietre. Două şiruri de urme de paşi se desenau pe solul prăfos şi cenuşiu din jurul terenului de aterizare, fiecare la fel de clară ca în ziua în care fusese lăsată. La orizont, o felie curbă a Pământului strălucitor se înălţa spre cer, albastrul viu al oceanelor contrastând puternic cu valea lipsită de culoare. În solul lunar stăteau înfipte tijele cu senzori ale unui seismograf, o cutie pătrată capabilă să detecteze prăbuşirea unui meteorit de dimensiunile unui măr la o distanţă de optzeci de kilometri, iar în capătul cel mai îndepărtat al taberei, un drapel american flutura mândru în briza inexistentă. Întreaga aşezare era plină de rămăşiţe: aparatură ştiinţifică şi cutiile de carton în care fusese adusă, pungi de plastic neutilizate, dintre cele în care se iau probe de sol, şi vreo câteva mici obiecte comemorative. Acest echipament, răspândit neglijent pe toată suprafaţa de dimensiunile unui teren de base-ball, fusese adus de astronauţii de pe Apollo 11, primii doi oameni care puseseră piciorul pe Lună. La plecare, cei doi abandonaseră tot ce considerau neesenţial pentru călătoria înapoi spre casă. Armstrong şi Aldrin făcuseră un uriaş pas înainte în folosul omenirii, lăsând la plecarea de pe Lună o tonă de gunoi.
Urmele de paşi vechi de decenii înaintau cale de cincisprezece paşi spre linia orizontului, răspândindu-se în toate direcţiile şi revenind apoi în centrul taberei. Văzute de sus, desenau pe nisip conturul unei margarete gigantice şi monstruoase. În inima acestei flori se găsea sclipitoarea Platformă de Aselenizare, o construcţie din ţevi şi folie de aur înaltă de vreun metru douăzeci, aducând cu o spirală din cele pe care se caţără copiii, amplasată într-o tabără abandonată la repezeală. Părăsit în inima unei mări de tăcere, locul avea aspectul sinistru al unui picnic terminat de multă vreme într-un mod cumplit şi neaşteptat, ca şi cum participanţii n-ar mai fi avut răgazul să-şi adune lucrurile, ci numai timpul de-a fugi în căutarea unui adăpost. Nimic, nici măcar un singur grăunte de nisip nu se clintise din loc în toţi aceşti ani trecuţi de la plecarea pământenilor.
Dar ceva începea să se schimbe. Treptat, un vârtej abia simţit porni să înghită rămăşiţele taberei. Timp de mai multe ore cu nimic mai perceptibil decât zbaterea aripilor unei molii la o depărtare de o mie de paşi, tremurul crescu continuu şi inexorabil, devenind o vibraţie. Acele electrice ale seismografului se treziră la viaţă. Senzorii aparatului zvâcniră din loc, începând să lanseze strigăte de alarmă către oamenii de ştiinţă de pe Pământ. Diferenţele mari de temperatură de pe Lună scoseseră din funcţiune emiţătorul radio încă din primele zile după instalarea sa. Ca un paznic de noapte cu limba retezată, micul dispozitiv luptă ceasuri în şir să dea alarma, pe măsură ce vuietul se intensifică. Un singur grăunte de nisip se rostogoli de pe muchia uneia dintre urmele de paşi, apoi încă unul şi încă unul. Vibraţia se preschimbă într-un huruit venit din adâncuri, iar sârma rezistentă, cusută în tivul de jos al drapelului american, prinse să se mişte înainte şi înapoi. Urmele de paşi începură să se dezintegreze, devenind una cu nisipul tremurător din jur.
Apoi o umbră uriaşă se deplasă pe cer. Trecu exact pe deasupra, acoperind soarele şi cufundând întregul crater într-un întuneric nefiresc. Cutremurul de pe Lună deveni tot mai puternic, pe măsură ce obiectul se apropia. Orice ar fi fost, era mult prea mare ca să fi fost trimis de pe Pământ.