Am ascultat pentru prima dată un album Pink Floyd, cap-coadă, prin clasa a VII-a; mi-a schimbat relația cu muzica. Nu mă pot numi „fan”, nu am făcut niciodată pasiuni arzătoare pentru un singur muzician sau o trupă anume. Însă Pink Floyd și-a ocupat și păstrat un loc de cinste în viața mea interioară muzicală.
Citind cartea, mă gândeam că sunt oameni care au ascultat mai puțin din muzica lor și știu mai multe despre membrii trupei, despre ce i-a adunat, ce i-a dezbinat, decât știam eu. Eu care știam, de fapt, cam nimic, înainte de-a citi Inside Out. Pentru cei care știu și mai puțin decât știam eu: Nick Mason a fost bateristul formației și, de-acolo, din spatele tobelor, și-a construit propria istorie Pink Floyd, pe-un ton glumeț și autoironic, privind cu onestitate la oamenii și forțele creative ale acestei formații.
Nu știam că și-au primit și ei, la începuturi, doza de „ce cântați voi nu e muzică”. Sau că, deși aveau publicul lor fidel, restrâns, au fost numeroase concerte dezamăgitoare, concerte în care li s-a turnat alcool în cap sau în care s-a aruncat după ei cu diverse obiecte. Faptul că au continuat să facă muzică, de fiecare dată, spune multe despre ei, ca oameni. Îmi vine greu să văd cum ar gestiona trupele de acum astfel de reacții agresive și de respingere clară din partea publicului.
Cartea nu este o capodoperă, însă este exact ce te-ai (m-aș) aștepta de la o (auto)biografie a unei trupe. Nick Mason vorbește deschis, fără rețineri, despre începuturile trupei, despre bâjbâielile specifice și chiar despre carențele lor muzicale – deși e greu să îți dai seama cât poți să-l crezi, căci muzicienii au tendința să fie și foarte critici cu propriile lor abilități. Înțelegi treptat acea nevoie de explorare muzicală a membrilor trupei, o caracteristică definitorie a lor, prezentă acolo de la bun început.
Discută deschis, gradual, și despre rolul lui Syd în Pink Floyd, despre starea de negare în care se aflau toți, despre cum au ignorat problemele evidente cu care fostul solist, compozitor și chitarist al trupei se confrunta. Despre acea primă ruptură în fluxul creativ al formației. Nu cred că e ușor să privești în urmă și să admiți, cu sinceritate, că nu ai vrut să vezi, că îți doreai atât de mult să reușești pe scena muzicală, încât ai ignorat semnalele de alarmă care-ți spuneau că unul dintre voi nu era bine. Dinamica dintre Roger și David, pe parcursul anilor, de la un album la altul, a fost interesant de urmărit.
Cred că poate fi o dezamăgire pentru unii oameni să descopere că cei care au făcut o muzică atât de profundă, pe care ei o iubesc, sunt și ei… oameni, oameni care se comportau uneori mizerabil, care aveau diverse ambiții financiare, care se lăsau prinși într-o luptă de putere (creativă). Sinceritatea și ușurătatea cu care Nick Mason vorbește despre toate astea au fost reconfortante pentru mine, iar marea mea surprindere nu a fost că hei, erau oameni cu defecte și orgolii sau că s-au certat și dezbinat, ci că în ciuda tuturor acestor tensiuni au produs atât de multă muzică bună. Aș îndrăzni să spun, totuși, că nu în ciuda tensiunilor, ci tocmai datorită lor. Trebuie că își doreau mult să producă muzică.
Să nu uit: nu prea mai conștientizăm în prezent cât de multe limitări existau în urmă cu 50 de ani în procesul de înregistrare, limitări care provocau din plin firea creativă și tehnică a muzicienilor. Am apreciat meticulozitatea și eforturile pe care le făceau pentru a înregistra cel mai mic sunet (nu existau sunete de stoc pe vremea aia, decât foarte puține; dacă voiau să se audă pe fundal un ceas, îl înregistrau chiar ei).
Le-am ascultat toate albumele, pe măsură ce am citit cartea. Recomand. E tare satisfăcător să asculți, în timp real, muzica despre a cărei creație citești.