Negru pe alb

by Constantin Negruzzi

Negru pe alb de Constantin Negruzzi poate fi considerată, deşi tipărită cu întârziere, după cum se întâmpla deseori în secolul XIX, prima carte de proză românească. Genul este acela clasic al scrisorilor fără destinatar precis, un soi de scurte proze descriptive sau analitice, în care subiectul propriu-zis nu contează decât în mică măsură. Ne-au lăsat lucruri asemănătoare toţi scriitorii paşoptişti, romanticii noştri, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, ca şi urmaşi ai lor precum Odobescu şi, scriind în epoca ulterioară a Junimii, paşoptistul, şi el, Ion Ghica. Prozele lui Negruzzi sunt inteligente, pline de haz, scrise cu fineţe artistică. Dincolo de marea lor valoare literară, ele constituie şi un document pentru lumea românească din prima parte a secolului XIX.

NICOLAE MANOLESCU

Genres: Romanian Literature

223 pages, Paperback

First published January 1, 1922

About the author

Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, judeţul Iaşi – d. 24 august 1868) a fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.

Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului, lângă Iaşi, este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greaca cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.
Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.
Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător, membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, deputat şi epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi.

Reviews

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Pe când uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă, pe când ne lipsea şi cărţi şi tipografie; pe când toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; când, în sfârşit, literatura română era la darea sufletului, câţiva boieri, ruginiţi în românism, neputându-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc ş.c.l., toate în esc, create de diecii vistieriei, pentru că atunci între ei se plodea ge- niul, şedeau trişti şi jăleau pierderea limbii, uitându-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit, şi din când în când câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucu- ruzi, sau pâine şi crohmală de cartofe. Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bătrâni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoală unde se învăţa încă româneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola. Tatăl meu era unul din românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar care să nu-l aibă el întăi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să nu puie să i-o pescrie. Într-o zi, viind de la şcoală, l-am găsit cu o mare carte in-folio dinainte.
― Ceteşte-mi, îmi zise, o viaţă d-a sfinţilor din cartea aceasta.
― Iartă-mă, părinte, eu nu pot ceti româneşte.
― Cum! apoi dar ce înveţi tu?
― Elineşte, am răspuns păunindu-mă. De vrei, să-ţi cetesc toată tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor a troienelor, pre care îl ştiu pe dinafară: ...

[Antonia Zara · Rating 2 out of 5]

Ce mi-a placut la scrisorile din "Negru pe alb" a fost critica necenzurata a lui Costache Negruzzi, atat fata de limba romana contemporana lui, cat si fata de anumite stari sociale. Autorul accepta si ia in ras criticile altora asupra evolutiei limbii romane si isi spune sincera parere folosindu-se de potentialul unei scrisori in locul unei memorii sau unei idei de jurnal.
In acelasi timp, Negruzzi integreaza anumite povesti sau anecdote, in special comice, in scrierile sale pentru a mari impactul mesajului transmis, tot tintind a fi o critica la adresa burgheziei sau superficialitatii unora.
Intr-adevar limbajul este greoi in ultimele parti, dar editia pe care am avut-o eu includea note de subsol asa ca era totusi accesibil.