O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă. Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă. Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor. Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.
Gabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
nu m a impresionat, numic profund, daca ma scormonesc intr o seara celibatara gasesc mai multe abisuri. Un domn, de care nu ma indoiesc ca a fost excelent ca profesor, dar care ma face sa ma indoiesc de inclinatiile lui de scriitor. E si prima carte a sa pe care o citesc, un stil apropiat de al lui Cioran, care este primul subiect al sau impreuna cu perioada comunista. am sarit peste fragmente, pentru ca traitile sunt prea personale iar eu ca cititor prea absent pwntru a le intelege semnificatia. El se adreseaza unui cerc de prieteni, nu unui novice in ale sale opere. Neconvingator. Imi amintesc ca ii displacea modul aforistic, insa il foloseste si este cel mai searbad lecturat pana astazi.
Nu credeam că o să pun o astfel de notă cărții lui Liiceanu vreodată. Dar, drăcie... nu puteam să mai citesc cum bate apa-n piuă, scriind multe și puține cu adevărat valoroase în stilul în care îl știu că poate să scrie. O parte din scrieri sunt bune, majoritatea însă, de parcă ar fi un text "chinuit " sau scris în grabă pentru a publica o eventuală carte. DEZAMĂGIT.
RO: Cartea reprezintă o adunătură de scrieri despre viață, moarte și oameni în general. Din păcate nu am găsit nimic îndeajuns de profund iar o mare parte din scrieri sunt mai mult de umplutură. Ca o aluzie la citatul “odată cu cărțile ar trebui să ni se vândă și timpul pentru a le citi”, cartea această audio sigur nu a venit la pachet cu timpul necesar pentru a o asculta în întregime.
Pasaje care mi-au dat de gandit, pasaje care m-au intristat, pasaje care m-au inveselit, pasaje care m-au facut sa cred intr-o lume mai buna sau care au evidentiat rautatea si lipsa de inteligenta a oamenilor. O carte completa pe care nu as fi vrut sa o termin.
Întâlnirea mea cu spaima în forma ei pură a avut loc la vârsta de patru ani. Locuiam în Cotroceni, pe strada Dr. Tomescu, a doua casă de la colţul cu Dr. Poloni. într-o după-amiază de toamnă, am ieşit, aşa cum ies uneori din casă copiii, fără un rost anume, cu gândul să-mi găsesc ceva de joacă. M-am trezit în curte, unde se pare că nu era nimic interesant de făcut, apoi am deschis precaut poarta şi am păşit pe trotuar. Mi-am luat inima în dinţi – pesemne că nu mă aventurasem niciodată atât de departe – şi am făcut câţiva paşi prin dreptul casei de alături, pomenindu-mă în colţul străzii vecine. M-am oprit, odată trecut de gardul rotunjit, şi mi-am aruncat ochii de-a lungul străzii. Şi atunci am văzut ceva care mai întâi mi-a luat respiraţia, apoi, când mi-am recăpătat-o, m-a făcut să urlu. Prin mijlocul străzii, la câteva zeci de metri, se apropiau, nefiind cu mult mai mari decât mine, nişte fiinţe care îşi agitau braţele, când împungând cu ele aerul din faţa lor, când ridicându-le în sus şi zbierând. Numai că în locul feţei omeneşti aveau altceva, ceva ce nu mai văzusem niciodată, o expresie a chipului care rămânea împietrită, mereu aceeaşi, indiferent de mişcările corpului. Mă întâlneam pentru prima oară în viaţa mea cu o mască. Colegii surorii mele, cu patru-cinci ani mai mari decât mine, ieşind de la şcoală, îşi puseseră măşti şi mergeau, scălâmbăindu-se, pe stradă. De ce m-a îngrozit în asemenea hal întâlnirea cu ei? Nu ştiam nimic, repet, de existenţa în sine a măştii. Atunci am luat, aşadar, cunoştinţă de ea nu ca obiect separat, ci aplicată direct pe chipul cuiva şi înlocuindu-l. Ceea ce se obţinuse în felul acesta şi provocase în mine groaza fusese o rupere a trupului în două: sus, în regiunea capului, domneau rigidul, mineralitatea şi moartea; restul trupului avea viaţă, era dinamicul, organicul şi schimbarea. Cuplarea celor două era înspăimântătoare. Misterul măştii nu apare decât atâta vreme cât ştii că masca ascunde. Or, eu nu ştiam acest lucru. Pentru mine ea era chipul, iar acesta îşi pierduse mobilitatea, se desprinsese de trup, era mort. Trupul mobil purta, prin intermediul măştii, moartea pe umeri. De atunci am resimţit o teribilă repulsie în faţa oricărei măşti; în mod instinctiv, o asociez cu moartea şi cu împietrirea pe care aceasta o aduce cu sine.
Sunt aproape 10 ani de când am scris recenzia asta - după ce am scris-o, a apărut concurs de recenzii pe Librariile Humanitas. And, guess what! - recenzia mea a câștigat locul întâi :)) //
”Asta e: cel mai greu lucru e să devii paznicul propriei tale vieţi. Să-i dai numai ce-i face ei bine, să o conduci cu mâna uşoară, să nu o laşi să se împotmolească în toate smârcurile, să fie mânată de alţii în direcţiile în care vor ei, hăituită de ocazii de tot soiul. Să spui ”nu” când nu ai nimic de dat şi nimic de primit. Viaţa mea ! Acum, când o văd împuţănându-se, o strâng bine la piept şi o apăr de toţi cei care, plini de bune intenţii, vor să mi-o ia.” Cel mai important este sa devii stăpânul propriei tale vieţi. (..) Să nu te laşi dus de "impulsul execuţiei" sau de ”impulsul stresului”. (..) Sa nu laşi Eul 1, cel prin care ceilalti se inghesuie in viata ta, sa te conduca, să te micşoreze. (..) Să dai întâietate Eului 2, cel prin care se manifestă darurile tale înnăscute, cel care este şansa ta de a-ţi creşte viaţa. Pentru că este viaţa ta. (Jocul interior, Tim Gallwey) Da. Nimic nu se întâmplă fără rost - fără a-ţi spune ceva. Am citit cartea domnului Liiceanu în perioada în care traduceam două cărţi din celebra serie a lui Tim Gallwey, The Inner Game. Şi iată că am dat peste acest ”studiu de caz”. Ce joc, ce ghem disecat secvenţă cu secvenţă! // mai departe, aici: http://coaching2success.blogspot.com/...
Mai mult ca sigur, această carte n-a ajuns la mine în momentul oportun. Am perceput-o mai mult ca o adunătură de texte (unele mai bune ca altele) și pe alocuri, fragmente ce merită întipărite în minte sau dimpotrivă, sărite cu totul peste. Probabil peste câțiva ani va avea cu totul alt impact.
"Odată cu cărțile ar trebui să ni se vândă și timpul pentru a le citi."
"În orice suflet există o încăpere cu ușa închisă."
*audiobook* Prima întâlnire cu o carte de tipul ăsta. Nu sunt tocmai obișnuită cu genul de cărți care să nu urmărească un subiect anume, ci pur și simplu să fie plină de idei și întrebări. Mi-a făcut plăcere să o ascult, iar unele idei sunt chiar interesante, te pune pe gânduri.