Adevărul că dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire. Atunci am înţeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea şi credinţa umană trebuie să ne-o împărtăşească: izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. Am înţeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuşi să cunoască fericirea, chiar şi dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită.
Pe figurile oamenilor se răsfrângea plenitudinea zilei, netezind ridurile şi cutele pe care le săpaseră sărăcia, munca şi viaţa. Suferinţa şi trecutul se destrămaseră în vis şi amăgire. Seara liniştită acoperea cu mâinile ei blânde asperităţile vieţii cotidiene, umplând golurile trecutului şi spunând cu o voce molcomă: Bucură-te de primăvară! Bucură-te de primăvara care te învăluie! Iar vântul de mai adia şopotind: Lasă gândurile, nu-ţi mai bate capul, viaţa este frumoasă, frumoasă...
Cea mai profundă nostalgie a noastră vizează totdeauna ceva lipsit de nume.
Mai degrabă: mi-am trăit viaţa, am avut parte de tot ceea ce a putut şi a dorit să-mi ofere viaţa. Doar că totul a venit şi a trecut prea repede. Iată de ce mă situez, poate înaintea altora, în conul de umbră, în afara cercului luminos. Îşi are şi asta farmecul său. Actorul s-a transformat în spectator.
Se simţea cutremurată de fiorii marii enigme a vieţii iar pulsul ei zvâcnea ca un memento: deşertăciune, deşertăciune.
- Permiteţi-mi să vă fiu alături; aş vrea să vă ajut, aş vrea să mă ajutaţi, viaţa este de multe ori atât de ciudată, şi trebuie să ai pe cineva pe care să te poţi baza.
Şi asta înseamnă a lucra. A lucra nu înseamnă totdeauna a crea. Câtuşi de puţin. Mult mai mult loc ocupă înregistrarea impresiilor: o fază la fel de importantă. Pe lângă munca activă există şi una pasivă.
„Adevărata fericire este mulţumirea." Poate că, în medie, aşa şi este. Dar pentru noi, cei cu un sistem nervos mai fragil, mai diversificat, aş putea spune: Adevărata fericire o găseşti în pacea interioară! Este aproape acelaşi lucru şi totuşi nu este. Mulţumirea poate exista oricum, fără efort, fără luptă. Chiar există de cele mai multe ori. Dar pacea interioară o cucereşti totdeauna prin luptă, după multe rătăciri. Un eu purificat, înţeles...
Mulţi confundă euforia simţurilor cu iubirea. Iubirea este în primul rând sufletească, psihică. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să rămână platonică, palidă, neîmplinită. Totuşi, armonia fizică trebuie să fie o intensificare sau declanşare a contactului sufletesc. *Iubirea este o beţie. Nu a simţurilor, ci a sufletelor.* Nu sunt un făţarnic; dispreţuiesc însă iubirea exclusiv carnală. O legătură spiritual-sufletească de maximă intensitate, concretizată fizic — iată ce înseamnă iubirea...
- Izbăvire şi pace pentru enigmele eterne ale vieţii. Am spus izbăvire, nu soluţionare. Nu există o soluţie, doar izbăvire!
Atelierul era învăluit în umbrele înserării. Perdelele uşoare, albastre, cădeau în falduri moi de o parte şi de alta a ferestrei. În mijloc era pianul de culoare închisă; două lumânări ardeau în sfeşnicele cu luciu auriu, împrăştiind o lumină difuză în încăpere. Pe pian o vază mare plină cu trandafiri parfumaţi. De-a lungul pereţilor, în întuneric, taburete, un divan, câteva fotolii adânci. Fritz spuse foarte serios:
— Ne vom mulţumi cu această lumină. Am aranjat locurile de şezut în aşa fel încât fiecare să poată fi singur cu sine însuşi, pe întuneric. Noi, oamenii, suntem o seminţie ciudată. Ne este ruşine să ne arătăm sentimentele, chiar dacă ne cunoaştem bine unii pe alţii; ba de multe ori ne este ruşine să le exteriorizăm chiar faţă de noi înşine. De aceea, să fie fiecare singur, atât de singur încât să nici nu poată distinge figura celuilalt în întuneric. Ernst se aşeză într-un fotoliu, ceilalţi îi urmară exemplul.
— Să tăcem puţin, se rugă Fritz. Trandafirii, lumânările, seara de vară... toate acestea înseamnă tăcere.
Iubirea înseamnă contopirea supremă, egoismul maxim în dăruirea cea mai profundă a sinelui şi a tot ce ai.
Lumea este confuză şi ciudată, dar cea mai confuză şi ciudată este inima omului.
Să treci de la eu la tu: iată marele drum al omenirii. Urmăreşti mereu acest obiectiv dar nu-l atingi aproape niciodată. Şi cu toate acestea! De la eu la tu. La marele tu! Iar după aceea, de la tu la universal. La transpunerea în universal. La marele ceva.
Suntem prea dependenţi de noi înşine. Egoismul este un mare defect. Nimeni nu vrea să fie egoist şi, cu toate acestea, toţi sunt egoişti. Eul! Fiecare îşi caută propria sa melodie, propriul său ton, propria sa modalitate de manifestare. Urmezi multe căi şi trebuie să cunoşti mulţi oameni înainte de a găsi drumul spre tine însuţi. Nici un drum nu este atât de dificil ca cel care duce la tine însuţi. Trebuie să depăşeşti o doză mare de vanitate, de supraapreciere, de înfumurare. Şi nu este uşor. Să treci de la eu la tu: iată marele drum al omenirii. Urmăreşti mereu acest obiectiv dar nu-l atingi aproape niciodată. Şi cu toate acestea! De la eu la tu. La marele tu! Iar după aceea, de la tu la universal. La transpunerea în universal. La marele ceva. Dar ce înseamnă numele? Sunete şi fum. Simţirea înseamnă totul. Simţirea lipsită de cuvinte şi imagine, liniştea
*Nu, totul este bine! Chiar şi faptul că un om a putut ajunge la concluzia că: Totul este bine! reprezintă o dovadă concludentă. Totul curge, se echilibrează, este corect, în pofida a tot ce nu este corect; şi totul este bine. Binele şi răul: ceea ce pentru tine este bine poate fi rău pentru mine. Ceea ce este bine pentru individ poate fi rău pentru specie. Ceea ce privit de jos, din vale, pare înalt, poate părea scund dacă privim de pe deal. Ceea ce pare rău de la înălţimea spiritului, poate fi bun din punctul de vedere al unui for superior; în schimb iarăşi rău din cel al unui for mai îndepărtat; şi, în fine, indiferent din perspectiva cea mai îndepărtată. Aceasta este infinita şi eterna compensare. Noi, oamenii, ne-am făurit prea multe valori proprii. Acestea se volatilizează rapid. Universul este o pădure uriaşă, în care raţiunea noastră nu reprezintă decât un centimetru, în lungime, lăţime şi înălţime. Cum să o putem măsura în cazul acesta? Ce criterii valorice să aplicăm? Ce nebunie! Să fim fericiţi dacă o adiere va aduce marele ceva şi în sfera măruntă a sentimentelor noastre: Totul este bine! Şi, în fond, ce rost are să spunem că totul este confuz, lipsit de sens; sau că viaţa este un tobogan, o scară din coteţul găinilor? Admit că aparenţele pledează pentru asta, dar oare chiar aşa să şi fie? Stupidă întrebare. În realitate, nu avem de-a face decât cu aparenţele. Ce sens are pesimismul? Nici unul! Prin urmare, de ce să frângem, cu sfâşieri, forma vieţii? Aproape că îmi vine să spun: Pentru omul pur totul este pur; pentru un porc totul pare porcos. Şi, în mod analog: pentru cel bun totul este bun, iar pentru cel rău totul este rău. Dar nu-mi place să argumentez cu ajutorul unor proverbe sau analogii. Toate şchioapătă. Totul este bine! Omul este bun, viaţa este bună, lumea este bună. Bun înseamnă frumuseţe interioară. Deci: Totul este frumos! Priveşte lumea care te înconjoară, stelele, norii, râmele şi soarele. Totul este frumos! Şi priveşte omul! De câte ori nu m-am gândit în timp ce pictam un nud: „Ce frumos şi cast este un om gol!". Îmbrăcămintea este o profanare. Odată cu îmbrăcămintea omul şi-a însuşit şi poftele ordinare. Acestea se aneantizează la vederea castităţii. Un desfrânat mi-a spus la un moment dat: „Dacă aveţi de-a face cu o fată, să nu-i permiteţi să dea jos toate hainele. Starea de euforie ar dispărea în acest caz." Îţi dai seama de aici cât este de cast şi de frumos nudul. Omul este bun. În ultimă instanţă: Totul este bine!
— Dar nu-ţi poţi schimba sufletul şi convingerile aşa cum îţi schimbi o haină; nu poţi crede într-un lucru pe care până acum l-ai blestemat.
— Nu ar fi pentru prima dată.*
— Visurile sunt doar pentru oamenii slabi, continuă Ernst dus pe gânduri. Importante sunt evenimentele, faptele. Şi cu toate acestea... visurile... Este frumos şi să visezi. Visurile.”