Indemn la simplitate reia un text publicat in 1941. Este o culegere de mici reflectii pe teme morale si filosofice, rod al anilor de meditatie in singuratate sau recluziune. Pentru cititorul zilelor noastre, aceste insemnari deschid o fereastra catre un mod de gandire de o puritate astazi in mare parte pierduta.
"Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta; ea este o floare a spiritului. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine.
Omul cinstit supără pentru că sfarâmă urâtul din preajma lui; omul cinstit incomodează pentru că prezența lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii și falsității.
Fii tare și îndrumă-te singur. Ești cel mai aproape de tine însuți."
Inca sunt sub influenta acestei carti tulburatoare, care mi -a dovedit inca o data veridicitatea afirmatiei: esentele tari stau in sticlute mici! In cca. 90 de pagini, Ernest Bernea reuseste sa brodeze adevaruri pline sensuri, la care fiecare dintre noi s-ar putea intoarce, atunci cand se simte stingher in propria-i viata sau cand greutatile coplesesc. Ce este libertatea, spre exemplu? Ce este trufia? Cum definim minciuna? Care sunt cele doua forme distincte ale rasului si cum isi pun ele amprenta asupra celui care rade sau de care se rade? Acestea sunt doar cateva dintre intrebarile al caror raspuns se desprinde dintre copertele acestei carti. Imi pare rau ca am asteptat atat de multi ani pana sa descopar aceasta carte.... Avand -o in biblioteca, stiu ca voi simti adesea nevoia sa recitesc anumite teme filosofice, sa culeg nectarul intelepciunii simple si profunde. Se pare ca acest iulie mi-a rezervat cateva carti de exceptie, iar "Indemn la simplitate" este una dintre ele. O carte de căpătâi!
Cărțile pe care le citesc și care-mi plac, preponderent, trimit la angoasa existențială, la incertitudini. Volumul lui Ernest Bernea este totalmente opus, autorul încercând să contureze ideea propusă de Rousseau, fiecare om se naște bun. Omul, pentru sociologul român, devine un hibrid între diavolesc și angelic, între bun și rău, având mereu disponibilitatea de a se desăvârși pe sine. Idee cel puțin interesantă, dar des întâlnită, precum toate pseudo-definițiile sau încercările de a impune anumite efecte ale acțiunii societății asupra individului fără a încerca să concretizeze o cauză. Nu voi judeca misoginismul autorului, dat fiind că lucrarea este scrisă în 1941, însă majoritatea cvasi-eseurilor sunt construite pe conștiința biblică și se observă clar că autorul nu încearcă să analizeze tagma creștină, ci doar încearcă să o răspândească. "Îndemn la simplitate" se transformă, în unele locuri, într-un îndemn la sfințenie, volumul căpătând astfel un aspect de cărticică de învățături "de-a gata", care nu permit cititorilor dreptul la opinie. In nuce, mai bine citiți Noica!
Cuvintele aparent simple, ascund ideile complexe asupra stângăciei firii umane. Cum putem scăpa de această schizofrenie? Doar renunţând la surplusul egocentrist, artificial si trăind simplu in comuniune cu noi înşine.
Sensul vieții nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăiește cu ochii în distanțele mari ale lumii.
Nedreptatea vine din substratul negativ al ființei noastre. Dreptatea vine din frântura de cer pusă în plămada originară a omului.
Cine vorbește mult greșește des atât față de oameni, cât și față de Dumnezeu.
Adevărata viață interioară naște și se întreține prin faptă.
Dragostea este cheia clipei și a veșniciei.
Credința în Dumnezeu este o mare experiență a omului; cea mai mare. Ea cere toată ființa și toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a ființei noastre interioare.
Credința dă stabilitate și sens vieții lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun și bogat. Când trece peste el o încercare a vieții, nu se năruie, ci crește. Omul credincios se aseamănă copiilor; râde cu lacrimi pe obraz.
Este mai puternic omul care se înfrânează decât acela care, cu toată tăria sa aparentă, se lasă purtat de elementele inferioare ale ființei sale morale. Este mai puternic omul care se stăpânește pe sine, decât acela care stăpânește pe alții.
Bunătatea și dragostea inundă întreaga noastră ființă. Sufletul este atunci ca o fereastră deschisă către luminile binefăcătoare ale soarelui.
Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Ești mare și puternic prin ceea ce poți dărui altora, nu prin ceea ce poți lua de la ei. Ești câtă putere putere de depășire, câtă putere de jertfă ai. Numai cel ce dă dovedește că este cu adevărat bogat.
Cât de rodnic și mângâietor este să trăiești lipsa altuia, să-i trăiești foamea, durerea, plânsul, să-i trăiești ritmul pasului și al inimii, truda setei de mai bine.
Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus.
Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.
În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzație de căldură și mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei și rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea, în calmul ei, nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de protivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.
Omul bun modelează viața după frumusețea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima ființei sale.
De aceea bunătatea este un centru luminos de raze. Omul bun răspândește în preajma sa o atmosferă de bucurie și îndemn, o atmosferă de pace.
Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.
Copilul este o făptură a vieții neîntinate, este o floare deschisă luminii, este un îndemn la simplitate și frumusețe. În el vorbește făptura de cer dată omului odată cu începutul.
zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu.
Când întrebările bat la porțile gândului tău împovărat și cer dezlegare, când umbrele amintirilor alunecă pe pereții sufletului și cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii.
sfântul este cel mai mare înnoitor de suflete și vremuri.
Sfințenia fixează un punct luminos, cel mai înalt pe cerul spiritualității noastre, prin care prețul vieții de aici se mărește. Apropierea de el ne face să încercăm cele mai bogate experiențe și mai pure frumuseți.
Să luptăm și să fim sinceri: vălul urât dispare și bucuriile mari nasc. Viața merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiție însă: să nu o trăim periferic; să o trăim în adâncime, în esență.
Viața este continuitate, val infinit. De aceea, numai acela o poate cunoaște care îi simte întregul. Adevăratul om este o ființă cosmică; experiența lui trebuie să aibă această dimensiune. Tendința omului este de a se regăsi, adică de a se situa just și a se întregi. Aceasta înseamnă năzuința spre desăvârșire.
Omul de azi confundă complexitatea cu complicaţia; acesta este numele adevărat al stării sale interioare şi sociale. De aceea este atât de greu de satisfăcut, de aceea este atât de nefericit. Omul despre care vorbim este mereu nemulţumit, mereu ridicat împotriva condiţiilor existente şi a vieţii însăşi. În setea sa de progres şi civilizaţie materială omul s’a descentrat şi risipit; dând o deosebită atenţie unor condiţii şi aspiraţii situate la periferia naturii şi destinului său, acest om s’a supus de bună voe unor condiţii care şi dacă existau nu-i aparţineau în mod esenţial şi definitoriu; el s’a construit înfruntând legile fiinţei sale morale şi spirituale. Sufletul său orgolios s’a împodobit nefiresc, a făcut operă de ornamentaţie şi într’un efort disperat a luptat să iasă din făgaşul destinului propriu, de om. Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe la poziţia materialistă în faţa lumii şi vieţii, să înlăture podoabele iluzorii ale modernismului pentru a-şi putea regăsi echilibrul şi fructifica datele originare esenţiale făpturii sale. Nu poate fi vorba de o renunţare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” a unui Jean Jaques Rousseau, ci de o considerare şi valorificare a ceea ce constitue fundamental şi plural condiţia noastră de oameni. Ce anume înseamnă pentru noi o întoarcere? Înseamnă renunţare la deruta materialistă care dezumanizează, renunţare la tot ceea ce duce la resentiment şi negaţie. Ce înseamnă progres? Înseamnă dezvoltare, înseamnă creştere din sâmburele generator al fiinţei, înseamnă, în limita superioară, înflorire; aceasta înseamnă a fi om adevărat şi întreg, a fi distins şi civilizat: înflorire. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa, aceasta este scopul superiorităţii tale de om. Nu întoarcere, deci, şi nici oprire, ci creştere deplină şi firească.
Back in 1941 this volume was a cry for help from a very scared man. A man who wanted to comfort and pleasure the Industrial Revolution can provide, but who would like the others to go back to defecating by the side of the the dirt road as a sign of grand spirituality.
In 2017 it becomes an interesting read on the long roots of conservatism and primitivism.