Wszystko płynie

by Vasily Grossman, Bieńkowska Wiera (translator)

W lutym 1961 roku, po całodziennej rewizji w mieszkaniu Grossmana, kagebiści skonfiskowali wszystkie kopie Życia i losu - nawet bruliony i kalkę z maszyny do pisania. Jakimś cudem zostawili jednak w spokoju maszynopisy kolejnej, kto wie, czy nie bardziej nieprawomyślnej, powieści Wszystko płynie.

ZSRR, niedługo po śmierci Stalina. Iwan Grigoriewicz odzyskuje wolność po trzydziestu latach łagrów. Odwiedza stryjecznego brata, robiącego karierę naukową w Moskwie, jedzie do Leningradu, gdzie spotyka się z kolegą ze studiów, o którym nie wie, że niegdyś na niego doniósł, znajduje pracę jako ślusarz. W opis wydarzeń związanych z powrotem Iwana wplecione są jego wspomnienia z więzienia i obozów, refleksje na temat wolności, zniewolenia i mechanizmów działania władzy oraz historie ludzi - współlokatorki Iwana, która była świadkiem głodu na Ukrainie, ukraińskiej rodziny Karpienków, starego bolszewika, który padł ofiarą wielkiej czystki, żony wroga ludu aresztowanej i wywiezionej do łagru. Wszystko płynie to nie tylko niepospolite dzieło literackie i głęboki traktat historiozoficzny, ale także autentyczna opowieść o ludzkich losach, której nie można czytać
bez głębokiego wzruszenia

Genres: Fiction, Russia, Russian Literature, Historical Fiction, Classics, Literature, Novels

240 pages, Hardcover

First published January 1, 1972

About the author

Born Iosif Solomonovich Grossman into an emancipated Jewish family, he did not receive a traditional Jewish education. A Russian nanny turned his name Yossya into Russian Vasya (a diminutive of Vasily), which was accepted by the whole family. His father had social-democratic convictions and joined the Mensheviks. Young Vasily Grossman idealistically supported the Russian Revolution of 1917.

When the Great Patriotic War broke out in 1941, Grossman's mother was trapped in Berdychiv by the invading German army, and eventually murdered together with 20,000 to 30,000 other Jews who did not evacuate Berdychiv. Grossman was exempt from military service, but volunteered for the front, where he spent more than 1,000 days. He became a war reporter for the popular Red Army newspaper Krasnaya Zvezda (Red Star). As the war raged on, he covered its major events, including the Battle of Moscow, the Battle of Stalingrad, the Battle of Kursk, and the Battle of Berlin. In addition to war journalism, his novels (such as The People are Immortal (Народ бессмертен) were being published in newspapers and he came to be regarded as a legendary war hero. The novel Stalingrad (1950), later renamed For a Just Cause (За правое дело), is based on his own experiences during the siege.

Grossman's descriptions of ethnic cleansing in Ukraine and Poland, and the liberation of the Treblinka and Majdanek extermination camps, were some of the first eyewitness accounts —as early as 1943—of what later became known as 'The Holocaust'. His article The Hell of Treblinka (1944) was disseminated at the Nuremberg War Crimes Tribunal as evidence for the prosecution.

Grossman died of stomach cancer in 1964, not knowing whether his novels would ever be read by the public.

Reviews

[Vit Babenco · Rating 5 out of 5]

Everything Flows is an accusation of the state in the crimes committed against its innocent citizens. 
Passengers of the train arriving at the capital city… They all are quite different… And they all are full of life… And among them there is a taciturn old man…

As for the fourth passenger, it seemed that he seldom traveled in a carriage with reserved seats. Most of the time he just sat there, his palms on his knees, as if wanting to hide the darns on his trousers. The sleeves of his black sateen shirt ended somewhere between his elbows and his wrists, and the white buttons on the collar and the chest made it look like the shirt of a child. There is something absurd and touching about the combination of white, childish buttons and the gray temples and exhausted eyes of an old man.

The old man – a prisoner for thirty years – is breathing the air of freedom now… Stalin is dead…

And the many millions confined in the camps rejoiced.
Columns of prisoners were marching to work in deep darkness. The barking of guard dogs drowned out their voices. And suddenly, as if the northern lights had flashed the words through their ranks: “Stalin has died.” As they marched on under guard, tens of thousands of prisoners passed the news on in a whisper: “He’s croaked… he’s croaked…” Repeated by thousand upon thousand of people, this whisper was like a wind. Over the polar lands it was still black night. But the ice in the Arctic Ocean had broken; you could now hear the roar of an ocean of voices.

He returned… But his time was frozen in the past… He couldn’t recognise anything… He was a stranger…

The evening with his cousin had filled him with bitterness, and Moscow had seemed crushing and deafening. The vast tall buildings, the heavy traffic, the traffic lights, the crowds walking along the sidewalks – everything had seemed strange and alien. The whole city had seemed like a single great mechanism, schooled to freeze on the red light and to start moving again on the green…

He was set free… His life goes on… He works… He looks around and sees that even outside the prison there is no freedom…

I used to think that freedom was freedom of speech, freedom of the press, freedom of conscience. But freedom needs to include all of the lives of all of the people. Freedom is the right to sow what you want. It’s the right to make boots or shoes, it’s the right to bake bread from the grain you’ve sown and to sell it or not sell it as you choose. It’s the same whether you’re a locksmith or a steelworker or an artist – freedom is the right to live and work as you wish and not as you’re ordered to. But there’s no freedom for anyone – whether you write books, whether you sow grain, or whether you make boots.

If there is no freedom to choose there is no freedom at all.

[BlackOxford · Rating 5 out of 5]

The Experience of Exile

Homer got it wrong in the Odyssey, at least for modern folk. The real suffering and trauma of exile occurs not in the time away from one’s homeland but upon return. Living with fixed memories, no matter how accurate, means disappointment in proportion to the time away, for both the traveller and the keepers of the hearth. Stay away long enough, say thirty years or so, and whatever commonality that existed is dissipated by the winds of unshared experience. No energy remains in old relationships. What does remain is a designation empty of any real meaning - countryman, neighbour, friend, relative have no pragmatic import.

Thus whatever it was that ‘kept one going’ in the trials of exile, voluntary or not, is a self-preserving fiction. It may be necessary for psychic survival but it becomes more false by the day. The quantum of change is too small to be noticed on a trip away from home to the shops or the daily commute to work; but the effect emerges into the macro-world when things seem different at home upon returning from holiday or visiting from university. The rooms seem smaller, the conversations less interesting, the family squabbles more annoying. These are not inaccurate sensations. They are the result of becoming incrementally more objective about life. The rooms are small, the conversations banal, and the family insufferable, just as the returning prodigal appears alien and incomprehensible.

The trauma of return is therefore not just experiential, it is existential. Exile may threaten one’s life; return compromises one’s identity. Survival is likely to be a matter of physical endurance; psychic integrity is more likely to depend on entirely unrecognised and unused aspects of character. The home-comer is a threat to those he returns to because they imagine how they appear to him; they thereby become marginally more objective about themselves. This is never flattering. Weaknesses ignored, guilt denied, knowledge of betrayals suppressed, all bubble into consciousness.

The returning exile can also see what others can’t, the lost potential of not just the people he knows but of an entire society. Unknown even to him, he has been creating expectations, extrapolating improvements. None of these have materialised. His insight about lost opportunities causes everyone pain. He therefore must be kept in exile even at home. This is something Odysseus apparently never was forced to endure. Grossman’s Ivan, that is to say Grossman himself, is the truly tragic modern figure of those for whom home has disappeared entirely.

[Anastasia Fitzgerald-Beaumont · Rating 5 out of 5]

Vasily Grossman was a writer of unique genius, a great war correspondent and an even greater novelist. Earlier this year I read Life and Fate, a panoramic novel set in the Second World War. I don’t think I’ve ever been as overwhelmed by a work of fiction, at least not since I read Dostoevsky’s Crime and Punishment. It’s an astonishing tour de force, a description of people and places and events delivered with freshness and stunning insight. Even before I finished I offered the following comment;

As a novel it is also intensely honest, making no allowances for the ideological shibboleths of his day, so honest that the book was ‘arrested’, yes, arrested by the KGB in the early 1960s. Grossman was subsequently summoned to the office of Mikhail Suslov, the chief ideologue of the Khrushchev and Brezhnev years, who told him that the book could not be published for another two or three hundred years, an act of extreme censorship coupled with a paradoxical recognition of its lasting importance. Fortunately, a copy of the manuscript was smuggled out to the West, where it was published and hailed as a work of genius.

Sadly Grossman was unable to enjoy his literary triumph: he died of stomach cancer in Moscow in 1964. At the point of his death he had no reason to suppose that Suslov’s prediction was not true, that it would take two centuries for his great work to emerge from the ideological shadows. But he was already working on another novel, a novel that could not have been published in the old Soviet Union in two millennia, never mind two centuries. This is Everything Flows, which I finished today in one feverish sitting, stopping only to top up my tea from the samovar.

Yes, Everything Flows is a novel, unfinished at the time of the author’s death, but it’s also a kind of testament, a political and philosophical indictment not just of the moral corruption of communism but of Russia itself, of that dark place in the Russian soul that forever eschews freedom in favour of slavery.

The criticism is trenchant. Life and Fate could be taken in large part as a demolition of Stalinism, an altogether more honest testament that Khrushchev’s Secret Speech. But Everything Flows goes deeper; it goes so far as Lenin, still sleeping away in Red Square, the supreme icon of national servitude. For a moment, for the briefest of seasons in the spring of 1917, Russia scented freedom. The path lay open. Russia chose Lenin, who came not to liberate the country but to refine and amplify the most regressive features of its history;

And so it was that Lenin’s obsession with revolution, his fanatical faith in the truth of Marxism and the absolute intolerance of any dissent, all led him to advance hugely the development of the Russia he hated with all of his fanatical soul…Did Lenin ever imagine the true consequences of his revolution? Did he ever imagine that it would not simply be a matter of Russia now leading the way – rather than, as had been predicted, following behind a socialist Europe? Did he ever imagine that what his revolution would liberate was Russian slavery itself – that his revolution would enable Russian slavery to spread beyond the confines of Russia, to become a torch lighting a new path for humanity?

Russian history, paradoxically, went into reverse. Stalin quickened the process, taking it as far as it would go, substituting freedom with the most abject forms of state worship, something that had not been seen since the days of Ivan the Terrible. By the 1930s, the time of collectivisation, the time of the Terror Famine, the time when the state deliberately starved millions of its own citizens to death, the Russian peasantry was more completely enslaved than it ever had been under the Tsars. It’s almost as if Alexander II, the Liberator, the man who ended serfdom, had never lived. That was the legacy of the Revolution.

There is a witness here, a man who filters these thoughts through his head. He is Ivan Grigoryevich. His freedom died earlier than most. Sent to the camps as a young man, he returns thirty years later, a ghost from the past, a husk of a ruined life. Stalin is dead but there has been no proper reckoning; there never will be a reckoning. Such reckoning as there is comes only as an act of moral and historical reflection.

There are those that Grigorivich left behind, like his cousin Nikolay, a mediocrity who prospered in a time of mediocrity and bad faith. This ghost is not entirely welcome, neither by Nikolay nor by his wife, both of whom remained ‘free’ insofar as freedom involved all sorts of shabby compromises. This is a theme, this guilt come resentment, that Solzhenitsyn was to take up in Cancer Ward. These are the little people, the beetle people, who prospered at the expense of those far more talented, who died or disappeared.

The novel ranges over some of the tragedy, looked at in simple human as well as grand historical terms. There is the tragedy of the Terror Famine, told by Anna Sergeyevna, Grigorivich’s lover, full of guilt for the part she played;

How the kulaks suffered. In order to kill them, it was necessary to declare that the kulaks are not human beings. Just as the Germans said that the Yids are not human beings. That’s what Lenin and Stalin said too: The kulaks are not human beings. But that’s a lie. They are people. I can see now that we are all human beings.

There is the tragedy of Vasily Timofeyvich, Ganna, his beloved wife, and Grishenka, their infant son, explored in a brief and incredibly poignant chapter, killed by starvation, lying in their hut over the winter, not separated even by death.

There is the tragedy of Masha, arrested in 1937 at the height of the Great Terror, madness within madness, simply for being married to a man that the state had declared guilty. Separated from her husband and her child, she was sent to the gulags, convinced that it was all a mistake, that her sentence would be revoked, that they would all meet again never to be separated. In the end hope died;

A year later Masha left the camp. Before returning to freedom, she lay for a while on some pine planks in a freezing hut. No one tried to hurry her out to work, and no one abused her. The medical orderlies placed Masha Lyubimova in a rectangular box made from boards that the timber inspectors had rejected for any other use. This was the last time anyone looked on her face. On it was a sweet, childish expression of delight and confusion, the same look as when she had stood by the timber store and listened to the merry music, first with joy then with the realisation that all hope had vanished.

This could have been an angry book, a bitter one; the anger caused by so much betrayal, the anger of history, the anger of an author whose life’s work had been frustrated. But it’s not; it’s a bold, moving and scrupulously honest book, a story told on a number of narrative levels, a story told with simplicity, insight and tremendous clarity. It stands as a noble testament. If you love Russia, if you love the past, if you love the truth, if you love freedom I urge you to read this. If you can do so without descending at points into tears then you have far greater powers of emotional control than I have, than I will ever have. Everything Flows is a great work of literature. It is an even greater tribute to the human spirit.

[William2 · Rating 5 out of 5]

Superb. A note to page 99 by Robert Chandler, the translator, emphasizes the novelty of this text, which the author last revised in 1964.

"Grossman wrote Everything Flows at a time when there was almost no reliable published information on such topics as the Gulag, Collectivization, and the Terror Famine [Holodomor]. Given his dependence [solely] on oral sources, it is remarkable how little he has got wrong."

So the book is a feat of reportage as much as it is one of fictional narrative. It's part harrowing novel and part shattering exposé. The argument about how Lenin had to preserve the old system of slavery in Russia in order to advance the Revolution is fascinating.

"It is, indeed, tragic that a man who so sincerely loved Tolstoy and Beethoven should have furthered a new enslavement of the peasants and workers, that he should have played a central role in reducing to the status of lackeys — State lackeys — such outstanding figures of Russian culture as the writer Aleksey Tolstoy, the physical chemist Nikolay Semyonov, and the composer Dmitry Shostakovich. ¶ The debate begun by the supporters of Russian freedom was finally resolved. Once again, Russian slavery proved invincible." (p. 182)

And later:
"Stalin united within him all the most ruthless traits of slave Russia." (p. 191)

Be sure to read Life and Fate, too, Grossman's great Tolstoyan masterpiece.

[[P] · Rating 4 out of 5]

It was with trepidation that I picked this up. Vasily Grossman’s Life & Fate is the only book I have ever snapped shut, not out of boredom or irritation or a desire to read something else, but out of fear, a fear of what I would be exposed to and how it would affect me. More than once – as I carried it around with me during the day, fitting in a few pages here and there – I made a fool of myself in public, especially at work, during breaks, sitting there damp about the eyes, with a pained expression on my face, and a lower lip starting to tremble. I had visions, as I came to read Everything Flows, of being solemnly escorted out of the building, a broken man, my head resting on the ample bosom of a stout motherly woman…’what’s wrong with him?’ my colleagues will ask her. ‘I have no idea! He was just reading a book.’

As one would expect of a book that only just breaches 200 pages, Everything Flows is much narrower in focus [in terms of its basic storyline], and less epic and panoramic, than Grossman’s masterpiece; it was, moreover, unfinished at the time of the author’s death, which perhaps accounts for how episodic it is. The man tying these episodes together is Ivan Grigoryevich, who has just been released from prison [after a total of 29 years] following the death of Joseph Stalin. The passing of Uncle Joe is significant, because it led to the overturning of many unsound convictions – including, in this instance, Ivan’s – and this, this acceptance by the State that people had been locked up, and murdered, on trumped up charges, meant that ordinary Russians had some uncomfortable truths to confront, not only about how their government had behaved but in terms of their own guilt or culpability also.

“The sea was not freedom; it was a likeness of freedom, a symbol of freedom…How splendid freedom must be if a mere likeness of it, a mere reminder of it, is enough to fill a man with happiness.”

What is most striking about Ivan is that, although he is so central to the plot, he is, as a character, almost non-existent. He is described as a once sensitive, timid and shy child, and, despite his experiences in labour camps, he has maintained a reserved bearing, calmness and politeness, so much so that other characters think him odd, or naïve, or simply stupid. Much like Prince Myshkin, in Dostoevsky’s The Idiot, it is through this meek man, through their interactions with him, that others reveal their baser tendencies, or weaknesses or flaws. Take his cousin, Nikolay, a scientist who Ivan first visits upon his release. Nikolay has a guilty conscience, for he had not been denounced or arrested; he had, in fact, prospered under Stalin. He could not be said to have been entirely in favour of what went down, in fact he was much troubled by what happened to Jews and other prominent intellectuals, but he didn’t openly oppose it either; he didn’t speak out when they were relieved of their posts, when they were ostracised, etc.


[Workers in a Soviet Gulag]

Throughout the opening stages of the book Grossman explores complicity in its different forms. He suggests that Nikolay was complicit in his inaction, in his reluctance to question the Party line, but most of all in his attempts to justify himself, or lie to himself, in order to have some peace of mind. It is a familiar story that those caught up in such large-scale abuses of power find it difficult to believe, or accept, what is actually happening; they doubt what they see or make excuses for it, because the truth is so awful, and, if accepted, the truth of things – that entirely innocent people are being systematically brutalised and murdered – necessitates action – because only a bad person could do nothing in the face of such horror – which is the last thing that most people want; they do not want to have to fight or oppose.

If challenged, those guilty of the complicity of inaction are likely to argue that they are but one man, so what can or could they do or have done? They also abdicate responsibility to the State or to authority. ‘It was not I, it was them; I trusted them to do the right thing…and so when they told me that such-and-such was guilty of a crime I believed them.’ I see this kind of passivity, this passing on of responsibility in the face of disgraceful authoritarian action, this moral weakness, all the time. How many times have you heard the phrase ‘there’s no smoke without fire’ applied to criminal cases? The idea is that if someone is accused of something there must be a reason for it, even if we cannot see it ourselves. It isn’t that people really believe the State is infallible, it is simply that it is easier to think so, to tell yourself so.

‘The criminals had, after all, confessed during the trials[…]they had been questioned in public by a man with a university degree[…]there had been no doubt about their guilt, not a shadow of a doubt.’

After leaving Nikolay’s house, Ivan crosses paths with Pinegin, who is the man responsible for denouncing him. Pinegin worries that Ivan knows that it was him, but assures himself that he is imagining it. Here the emphasis is not on what people will allow to happen, what they passively sanction, but what ordinary human beings are actually capable of. I wrote in my review of Tadeusz Borowski’s This Way for the Gas, Ladies & Gentlemen that we comfort ourselves with the thought that we would never actively participate in mass oppression but normal people did and do. Grossman explores in detail why that is the case. Why do ordinary people condemn or murder for their governments? Are they evil? No, unfortunately not. Evil as a concept is, I’m afraid, simply another comfort blanket.

Some participate in order to get ahead, in order to prosper. If you help to oppress another group, not only can you take what is theirs, but there is less competition for what is not, for jobs, etc. There is also the pleasant feeling of being useful to the State, of being valued by the State. People like to be praised, they like to think that they are important or necessary. In Russia at the time, people wanted to serve Stalin, they admired him, loved him even. In terms of Pinegin, he denounced Ivan not because he hated him, but because that is what the State asked of him; he was, Grossman suggests, simply following orders or doing his duty. It isn’t, one could argue, for the common man to make these kinds of decisions, about what is right and wrong and fair or unfair, that is the responsibility of the State. For me, there is an interesting subtext to all this, which is that morality is changeable, is malleable, and so if a State or an authority decide that someone is guilty, then they become guilty. It does not matter if another authority would declare them innocent. Therefore, those who participated in the functioning and application of that authority were also innocent, were in fact in the right, because they were behaving in accordance with the laws, rules and culture of their society.

Most of what I have discussed so far is found in the first fifty or so pages. For me, this was the strongest section of the book. Beyond those first fifty pages the storyline disappears somewhat, and Ivan gets lost among a series of [admittedly, very engaging] essays, ranging from the nature of freedom and hope, to collectivisation and a number of chapters dedicated to understanding Lenin and his role in what followed him. Therefore, as a novel, as a work of fiction, Everything Flows is a bit of a mess, is, in all honesty, not successful at all. Life & Fate also includes philosophical essays but they ride alongside a well-crafted narrative, are fully integrated into the text. This is not, however, too serious a criticism, especially when one remembers that the book was unfinished at the time of Grossman’s death; one assumes that, if he had had more time, he might have developed Ivan’s story so that it would not simply trail-off.

More of an issue is that Grossman’s treatment of the Russian peasantry and the oppressed is romanticised, so that it has almost a propagandistic flavour; indeed, I felt as though I, as the reader, was being manipulated somewhat. For example, during the chapter on collectivisation – which is, I might add, possibly the most harrowing and upsetting thing I have ever read – Grossman writes about one mother reading fairy-tales to her starving, dying children in an effort to distract them from their pain. All the oppressed people throughout the book are so lovingly described, they are all so gentle, so noble, so kind and patient and forbearing in their suffering that it just does not ring true. They are, like Ivan, like Prince Myshkin, Christ-like, they are representations of The Russian Soul. For the record, I want to point out that my sympathy is entirely with them, with the ill-treated, with the genuine, real victims of Stalinism; in fact, there is a certain level of guilt accompanying my words here, but I am trying to approach the book as literature; and, as such, Everything Flows is a failure. But, then, I guess that a believable, successful novel was never really Grossman’s aim; what he wanted to do was try to understand what had happened to his beautiful country, his beautiful people, and so one can overlook, even admire, a touch of sentimentality.

♥♥♥

For a book that had such a powerful emotional and intellectual hold on me, I do not want to end on a criticism. I said to someone the other day that Vasily Grossman had a simple, direct way of getting to the heart of everything, that I find very moving. And on that note I’ll finish up with something from the text, something simple and direct, and pretty fucking devastating…

[Katia N · Rating 5 out of 5]

This is a different beast compared to Life and Fate. It is even more polemical, angry and sad. It goes deeper into the roots of totalitarism in Russia with its thousand years of subjugating to slavery its own population. In a shorter term, Grossman sees Lenin, not Stalin and the cause of all ruthless evil that happened in 50 years after the Bolsheviks seized power in Russia. It is the only novel I've read from that period which describes Holodomor in Ukraine in shocking details. I believe the novel was unfinished when Grossman died. It potentially could be tighter than it is, but it does not spare the reader in its raw power.

Unexpectedly, I was thinking of Rachel Cusk with her so called "Annihilation trilogy". The main role of her protagonist was to listen to her interlocutors and to project their views through herself. It is very similar here. The novel is centred on a man newly released after spending almost all his adult life in the gulag. But he hardly speaks, at least until the last episode of the novel. He listens to different people he meets in the society he was excluded from. It is a great way to convey the destiny of that society and the powerful ideas such as freedom and individual responsibility.

[Emilio Gonzalez · Rating 4 out of 5]

Un libro durísimo pero crucial para comprender una etapa que marcó un punto de inflexión no solo para Rusia sino para el mundo entero como lo fue la Revolución rusa y lo que vino aparejado con la llegada al poder de hombres como Lenin y Stalin.
A pesar de tener la estructura general de una novela, el libro en realidad es mas ensayo que novela, sobre todo en la segunda mitad, donde el trabajo de Grossman es mas analítico que descriptivo.

La novela cuenta la historia de Ivan, quien -con la muerte de Stalin en 1953 y como sucedió con muchos otros presos políticos- logra recuperar su libertad luego de estar 30 años en prisión por un delito que no cometió, y tiene que reinsertarse en una sociedad arrasada por el totalitarismo.
Grossman utiliza entonces la historia de Ivan para hacer una crónica de lo que era la vida del hombre común en Rusia durante la época Estalinista: delaciones, persecuciones, presos políticos, torturas, expropiación de tierras, hambrunas, y principalmente, la pérdida de la libertad. La pérdida de la libertad es claramente el alma del libro, y Grossman aborda este tema desde distintos ángulos; por un lado hace un minucioso análisis de las personalidades de Lenin y Stalin y su forma de detentar el poder, y por otro analiza en profundidad a la sociedad rusa en su historia, marcando lo que pare él ya es un inquebrantable carácter de exclavitud que vive en el alma rusa.

Es un libro que expone clara y visceralmente las miserias que conllevan los totalitarismos. Muy recomendable.


“Le daré una respuesta -dijo Iván Grigórievich-. Antes creía que la libertad era libertad de palabra, de prensa, de conciencia. Pero la libertad se extiende a la vida de todos los hombres. La libertad es el derecho a sembrar lo que uno quiera, a confeccionar zapatos y abrigos, a hacer pan con el grano que uno ha sembrado, y a venderlo o no venderlo, lo que uno quiera. Y tanto si uno es cerrajero como fundidor de acero o artista, la libertad es el derecho a vivir y trabajar como uno prefiera y no como le ordenen.”

[E. G. · Rating 5 out of 5]

Introduction

--Everything Flows

Notes
Chronology
A Note on Collectivisation and the Terror Famine
People, Places and Organisations
Biographical Note
Further Reading
Acknowledgements
An Afterword by Yekaterina Korotkova-Grossman

[Virginia Cornelia · Rating 4 out of 5]

"Rusia nu a fost niciodata o tara libera"
Profitand de un personaj principal denuntat-intemnitat 25 de ani in lagar Grossman zugraveste imaginea sinistra a sovietelor in timpul si post Stalin.
Mi au placut in mod deosebit reflectiile si observatiile scriitorului atat in ceea ce priveste natura umana, cat si ideologia comunismului.
Este foarte interesanta psihologia denuntatorului si motivatia lui.

O carte buna, dar in care m am simtit permanent ca merg, cu o pereche de bocanci scalciati , prin nesfarsit noroi.

"

[Emiliya Bozhilova · Rating 5 out of 5]

19.02.2022:
Това не е роман. Това е присъда. Памет за жертвите на геноцид.

Първоначално ревю:
„Душата на хирурга е в ножа му."

Душата на Василий Гросман е вложена без остатък в кратката и напълно неизвестна за мен повест „Всичко тече“. Повестта е писана само „за чекмеджето“, в последните години от живота на Гросман (1955 – 1963 г.), след като е получил поредица от откази да бъде публикувана в СССР с аргумента „Защо към атомните бомби на враговете да добавяме и Вашата книга?“.

“Всичко тече“ е нож, диагноза, присъда и епитафия.

Нож, който реже с прецизни, елегантни, компетентни движения. Разкрива слой след слой с безжалостна яснота.

Диагноза на общество, управлявано от разумната необходимост да се избият и изселят милиони, за да дойде един по-добър свят.

Присъда над всеки разум и идеология, опрадаващи такъв геноцид. Издадена присъда над Сталин - без право на обжалване, точно по любимия член 58.

Епитафия на самия Гросман. Свидетелство, че поне един човек е съумял да остане човек, че и с последния си дъх продължава да предава последния си репортаж, както когато е бил и кореспондент на фронта. Епитафия за лагерниците до полярния кръг - меншевики и болшевики, червеноармейци (там са и героите от “Как се каляваше стоманата” и “Небе на войната”, та дори и от “17 мига от пролетта”), белогвардейци, евреи, поляци и бесарабски българи, мъже и жени, майки и бащи, партийни апаратчици и селяни. Епитафия за жертвите на Гладомора - майки, деца, бащи, кротичкото малко семейство на Василий Тимофеевич - мъченици на ужасяващо неадекватни икономически решения и грабеж. Епитафия за оцелелите в тесните рамки на позволеното, с цената ма собствените им души.

И се редят въпроси, въпроси, въпроси...

1. Каква е тайната на руската душа?
„...руската душа е хилядолетна робиня. Какво ще даде на света една хилядолетна робиня, дори да е всесилна?“

Kакво е Русия? Има и може ли да има такова нещо като "свободна Русия". Цялото и минало се крепи на несвободата и нейните ползи. Цялото и настояще в периода 1955 – 1963 г. се крепи на тази несвобода.
“Бездната била в това, че развитието на Запада се оплождало от растежа на свободата, а развитието на Русия се оплождало от развитието на робството.”
„Нациите и държавите могат да се развиват в името на силата и напук на свободата! Това не беше храна за здрави, това бе наркотикът на неуспяващите, болните и слабите, изостаналите и битите.“

2. Защо революцията убива децата си и се изражда точно в тиранията, срещу която се е борила? Защо, веднъж победила, се крепи на институционализираното, безлично, бюрократизирано зло?
„На новата държава не и трябваха свети апостоли, екстатични строители, вярващи последователи. Новата държава нямаше нужда дори от слуги - само от служещи. И тревогата на държавата идваше от това, че нейните служещи се оказваха понякога прекалено дребно, при това лъжливо и крадливо племе.“

И все пак, революция е възможна, просто трябва да е правилната:
“Само онези, които посягат на основите на стара Русия - нейната робска душа - са революционери.”

Един от най-интересните портрети на Ленин е част от размислите и теразнията на Иван Григориевич/ Василий Гросман. Ленин – любителят на „Апасионата“. Ленин – който в спора търси само победата, но не и истината. Ленин – скромният. Ленин – безжалостният, който в името на бъдещата свобода избира да унищожи всички настоящи свободи.

3. Как човек да остане човек?
“Лагерните хора помагаха на Иван Григориевич да разбира хората от свободата. ... Еднакви бяха хората. Беше му жал за тях.”
„За човека да живее, значи да бъде свободен.“

Взе пак досега никоя система не е успяла да победи живота - и това е утешително.

Как би постъпил всеки от нас, ако беше там и тогава? Този отговор може би е по-добре да не знаем.

[R.f.k · Rating 4 out of 5]

هل فكرنا يوما ما في هولاء اللذين يعيشون الحروب لحظه بلحظة ,
هل فكرنا يوما ما بالذين يضطرون للهروب واللجوء في دول غير اوطانهم ك مشردين
أو باولئك ضحية أنظمة قمعية أو ثورات بسبب مواقفهم الادبية الكتابية رميوا خلف السجون لعقوود , املهم الوحيد بالخروج من هذا السجن الذي ضاع فيه زهرة عمرهم وشبابهم ان يحدث انقلاب اخر او ثورة !!
إيفان غريغوريفيتش في روسيا الستالينية يسجن لمدة ثلاثين عاما , بعد خروجة من السجن ارعبتة عزلة المدن الشاسعة وبرودتها ,يشعر بالرغبة الرجوع للمعتقل الحرية بدأت لة مرعبة , يذهب لزيارة أقاربة الشباب الان مسنين جداً ويذهب للوقف خارج بيت حبيتة التي قابلها و أحبها قبل ثلاثين عاما, لانة تعود على سمفونيات شخير المعتقلين و قرقعة الحارس الليلي وصرير عجلات القطار الذي يحمل المزيد من المعتقلين وجد صعوبة في التأقلم مع هدوء الليل.
هل ماتت الحياة بداخل أيفان , لم يستطع أيفان التاقلم خارج المعتقل لانة يرى أن نور الحرية قوة لأرواح المعتقلين في غبار السجن وظلمتة كانت هي الحرية الخالدة.
أنها رواية خالدة عظيمة مؤلمة عن هولاء الذين لايهتم بهم المؤرخون ويعتبرونهم مجرد أرقام لايهتمون الا بالانتصارات السياسية ليسجلوها, اما عن هولاء ضحايا الثورات الذين لم يناضلوا الا بقلم وورقة وقضوا عمرهم بالسجون لايكتب عنهم سوى ادباء انسانيون مثل دستويفسكي و فاسيلي هنا .

أنها رواية للحرية والانسانية وللانسان .
أتمنى ان أجد بالادب العربي روايات ثوثق المرحلة التارخية التي نعيش بها الان اللتي متمثله للاسف في السقوط الاخلاقي , لايهم الان من يعتقل او يهرب ك لاجي او مقتول ضحية حروب عبثية يسال اولآ: عن ولائه هل هو مع النظام او معارض عن طائفتة مذهبة عن موقفة السياسي ومن ثم يقرر هل نتعاطف معه او لا ....للاسف سقوط اخلاقي جماعي عن مستوى المجتمعات العربية

[Dobre Cosmin · Rating 4 out of 5]

Un roman ca o sentință.

Panta rhei e o sintagmă atribuită lui Heraclit, având sensul "totul curge".
"Pe cei care coboară în aceleași râuri îi scaldă mereu alte și alte unde".

Ivan Grigorievici, eliberat recent din Gulag, după o ispășire care a acumulat trei decenii, găsește Moscova transformată față de cum o cunoștea. Îl izbește realitatea timpului trecut. Nu mai poate înțelege orașul, așa că simte nevoia să iasă cât mai repede din el. Îl împresoară și sugrumă siajul amintirilor. În cei 30 de ani cât a stat în lagăr timpul nu l-a iertat nici pe el sau, aș putea spune, mai ales pe el.

"Și omul, care timp de trei lungi decenii nu se gândise nici o singură dată că mai existau pe lumea asta și tufe de liliac, și panseluțe, și cărări presărate cu nisip prin grădini, și tonete cu apă gazoasă, oftă, convingându-se încă o dată, dar într-un alt fel, că viața a mers înainte, că ea și-a continuat drumul și în lipsa lui"

În tinerețe lui Ivan i se prefigura o carieră strălucită de savant și trăia o iubire împărtășită. Cum s-ar spune în societate, părea că o să fie un om împlinit. Dar discursurile sale în cercurile literare, declamate în sprijinul libertății, împotriva materialismului dialectic, i-au adus nenorocirea. A trecut mult de atunci. Acum e gârbovit de atâția ani de muncă grea, are riduri adânci, e pătruns de bătrânețe, cu visurile sfărâmate de povara anilor și neatinse poate doar în nucleul amintirii timpurilor când o iubea pe Ania. Acum se gândește la vărul său, Nikolai Andreievici, la întâlnirea dintre ei, dar mai ales la întrebarea pe care o are de pus: și tu ai iscălit scrisoarea care-i condamna pe medicii evrei?


Ce viață diferită, însă, i-a separat. Diferențele de caracter, dar și decizile luate, l-au făcut pe Ivan să cadă, iar pe Nikolai să se ridice pe muntele de denunțuri până în fruntea Consiliului Științific Superior, cu referințe laudative tocmai de la cunoscutul impostor Lîsenko.
O viață bună, am putea spune; artificială, căznită, cu adevăruri nerecunoscute și multe justificări pentru a-și calma conștiința ce tinde uneori să nu mai accepte pârghiile minciunii, dar totuși o viață bună, încununată cu mese din care nu lipsește caviarul, dar mai ales respectul celor din jur. Asemenea lui sunt mulți care au contribuit cu delațiuni, constrânși de ideologia pe care o slujeau sau chiar din dorința de a parveni au devenit părtași la suferință și moarte.

Conștiința lui Nikolai Andreievici ne e prezentată în prima parte prin vorbele adresate de către soția lui, Maria Pavlovna, care-i spune ceea ce el gândea deja.
Și anume că deși știe că îl iubește pe Ivan, Nikolai va trebui să îi obțină viză pentru Moscova, ceea ce îl va face să piardă aniversarea de 50 de ani a unui coleg de Academie, iar veștile că Ivan s-a întors i-ar putea periclita avansarea. Are totuși luciditatea acestui gând și se rușinează de el. Anii l-au dus pe Nikolai, prin deriva lor ideologică, la consecințele alegerilor făcute în tinerețe și pe care a continuat să le facă de-a lungul vieții, compensând lipsa de valoare cu cea a fidelității față de partid și de stat.

Ce anume face ca acest om prezentat ca "cinstit, principial și străin de fățărnicia celor care se agață de posturi " să devină totuși ființa plină de contradicții ciocnite de o stâncă ce-i acoperă propria sa conștiință?
În glumă, la dineuri, răspunde parțial chiar soția lui, Maria Pavlovna, o spune însă cu condescendență:

- Dacă ați sta voi cu el sub același acoperiș, l-ați cunoaște mai bine pe minunatul Kolenka: un despot, un psihopat, un egoist cum nu-i altul pe lume.


În studenție îl rodea în interior lipsa de validare a celorlalți. Era stimat, prețuit pentru caracterul său, dar departe de a fi recunoscut ca savant. Avea invidii, nesiguranțe profesionale, însă nu dorea răul altora. Ba chiar, în ultimii ani ai lui Stalin, în cea de-a treia perioadă de teroare, când s-au pornit "demascările" medicilor evrei, în foiletoanele vremii, presupuși criminali în ochii statului, a privit totul cu neîncredere și cu mirare faptul că ele sunt convingătoare, mai ales pentru mințile educate.

Când primii academicieni, medici și profesori evrei fuseseră acuzați de otrăvire conștiința lui Nikolai se disociază între două tipare de gândire. Cunoaște pe mulți dintre acei oameni eminenți și crede că nu ar fi capabili de așa crime.
Dar latura infectată cu dezinformare și ură îi spune că și-au recunoscut crimele, iar dacă ei au recunoscut fără să fie vinovați, atunci ar însemna să recunoști ce era de nerecunoscut, anume că vinovații sunt conducătorii, că însuși Stalin e criminalul.
Isteria creată e generală, paranoia se instalează în societate. Pacienții refuză de frica otrăvirii să mai fie consultați de medici evrei. Munca lor devine imposibilă și chiar pasibilă cu condamnarea la primul denunț. Nikolai privește toate evenimentele cu dispreț, le consideră reprobabile și, deși îl dezaprobă pe Rîșkov când îi condamnă pe evrei, nu-i displac laudele aduse acum lui, când, prin eliminarea unor savanți renumiți, devine în ochii societății un mare savant rus. Dar nu e îndeajuns, statul îi cere fidelitate totală. Nikolai Andreievici va trebui să cuvânteze împotriva medicilor "asasini", va trebui să îi înfiereze și să fie unul din semnatarii acelei scrisori infame, într-o diluare colectivă a conștiinței unor fapte criminale. "Toți pe lume sunt vinovați, pe lume nu-i nici unul vinovat".



Cel mai adânc punct în care țintește Vasili Grossman e latura subiacentă a minții umane, și anume subconștientul. Cât de complicat e să fii om, să ai gânduri și să le analizezi lucid, rațional, dar mai ales să îți reglezi comportamentul și faptele în concordanță cu principiile și procesele coordonatoare ale gândirii conștiente.
Ce anume e analizabil aici? Câte cărți nu s-au scris despre seducția maselor într-un sistem totalitar. Recunoaștem iluzia care acoperă orice alveolă morală și care suprimă abaterea de la normă prin ochii vigilenți ai celorlați. Cele câteva decenii de "menticid", acest mecanism de suprimare a gândirii raționale și de infantilizare a marii pături sociale, au dus la un sistem de diluare al acestor procese mentale complexe. Hannah Arendt numea totalitarismul ca pe o transformare a însăși naturii umane. Statul a preluat frâiele gândirii fiecărui om, le-a dăruit mântuirea față de faptele lor și i-a ușurat de procesele conștiinței. Printre cei pe care sistemul nu a reușit să-i mancurtizeze, a reușit să-i supună prin subtila lor cameleonizare, iar pe indezirabili i-a extirpat din societate.
Avem isteria maselor care acceptă condamnarea la moarte a medicilor evrei acuzați de otrăvirea pacienților. Se vor aduce acuzații tot mai ridicole, iar ele vor fi crezute. Dorința de a crede tot ce le debitează Partidul și liderul său cu mustață stufoasă e la fel de mare precum sunt minciunile. Acel lider pe care Grossman îl construiește imaginativ mai credibil decât tablourile în care pozează în semizeu: "Stăpânul zeificat își dezvaluia pe neașteptate trupul bătrân și neputincios ".


Însă totul curge și în navala timpului nimic nu poate răzbate veșnic.
Când stalinismul a pierit, Hrușciov, el însuși un cameleon în tirania stalinistă, a criticat și devoalat crimele odiosului mustăcios, iar atunci pelicula orbirii a fost îndepărtată și fiecare om în parte a fost nevoit să își vadă faptele și consecințele lor. Mântuirea era de fapt o butaforie, o potemkinadă ridicată în locul unei împărății utopice. Când delatorul își întâlnește victima infamiei sale, el nu se mai poate minți pe sine, numai el e vinovatul. Statul doar i-a garantat vremelnic fapta, dar mârșăvia sa și traumele provocate sunt permanente și lasă urme prin timp. După moartea lui Stalin s-au deschis și ochii lui Nikolai Andreievici. Atunci când a aflat că medicii evrei erau nevinovați, torturați în timpul anchetelor, un sentiment nou se deschidea în mintea lui, și anume, toate amintirile vechi ale denunțurilor și condamnărilor peste care anii se așezaseră prăfuiți, memorii tenebroase ca niște pivnițe în care îi fusese teamă să mai intre. Se nasc acum întrebări noi.

"Trăise el oare așa cum se cuvine? Era el într-adevăr așa cum îl considerau cei din jur, un om cinstit?"

Aici Grossman are un pasaj demn de un cunoscător fin al minții umane, care îmi aduce aminte de minciuna ontologică, pe care Alain Besançon a descris-o în Sfânta Rusie: "El, care se obișnuise atât de bine, cu atâta abilitate, să se prefacă față de sine însuși, încât nimeni, dar absolut nimeni, și nici chiar el însuși, să nu remarce prefăcătoria. Și era sincer mândru de credința și puritatea lui".

Se prefăcuse atâta timp că toate acțiunile sale fuseseră justificate încât și-a alterat însăși realitatea în care trăia.
Abia acum avea confirmarea statului că oamenii la a căror condamnare la moarte contribuise și votul său erau nevinovați. Statul rus îi arată acum omului sufletul în oglindă. Nu-l condamnă, însă oglinda îi arată că el, mujicul, nacealnicul, comsomolistul, omul sovietic nu e mai bun decât statul care l-a creat, nu se pot condamna unul pe altul, așa că trebuie să conviețuiească în complicitate.

În acest tumult sufletesc se mai pot găsi noi justificări? Pot unele raționalizări să împartă vina în altele mai mici, tolerabile și mai puțin apăsătoare? Aproape întotdeauna mintea umană are resurse justificatoare, iar atunci când sunt epuizate și adevărul lovește direct în față survin suferința și apăsările interioare, remușcările sincere ale unei traume colective la care însuși colectivul a fost forțat să participe.


Dar ce se mai poate spune acum despre Ivan, care atunci când se trezește în noua viață își simte singurătatea atât de apăsătoare încât crede că "nici o ființă pământeană nu-i poate supraviețui".
Părăsind Moscova și pășind în Leningrad, orașul studenției sale, dar și al marii lui iubiri, al Aniei Zamkovskaia, e pătruns de de senzația că nu doar orașul s-a schimbat, ci că el însuși nu mai e același. În chiar acest oraș și-a trăit fericirile și nefericirile. Și atunci îi revin amintirile din lagăr, discuțiile cu bătrânii generali din vechea lume a țarilor, apusă, decăzuți până la nivelul de jos, care își evocau acolo, pe prici, memoriile strălucirii unor vremuri pierdute și întâlnirile lor cu marile personalități. Da, ei nici nu au mai vrut să plece din lagăr, nu îi mai așteaptă nimic afară. Și ar fi vrut să le spună bătrânilor aceia, de lângă godinul cald, că e groaznic și frig în libertate, că nu știe pe unde s-o apuce și, că asemeni multora, ar vrea uneori să se întoarcă la rămășițele vieții familiare. Dar știe în sinea lui că e mai bine să mori în libertate, "măcar la zece metri de blestemata sârmă ghimpată".
Ivan va trebui să răzbată în această lume nouă, creatoare a omului nou, o lume în care victimele eliberate se întâlnesc uneori cu complicii fără a avea habar de infamia celor din urmă. Dar cititorul va afla din roman desfășurarea vieții sale, cu amintirile care îl urmează ca niște clești ce rup bucăți din carnea și sufletul său, povești atât de brutale, care frustrează și duc la indignare tocmai pentru că e un roman al suferinței unei ființe umane într-un regim profund inuman.
Pe schița vieții acestui nefericit Vasili Grossman construiește un rechizitoriu cumplit și disecă regimul și istoria din care își trage seva identitară.

[Veeral · Rating 5 out of 5]

This is not a novel but as another reviewer has quite rightly pointed out, a verdict. Nor is it complete, Vasily Grossman began it in 1955 and was still revising it during his last days in the hospital in September 1964. Grossman was also one of the first witnesses of the consequences of the Holocaust. He published 'The Hell of Treblinka' in Russia, the first journalistic account of a German death-camp in any language.

He even published a non-fictional account of World War II called A Writer at War: Vasily Grossman with the Red Army from the Russian point of view.

But his masterpiece, undeniably, is Life and Fate which was completed in 1960. “Life and Fate” (eventually, after its publication) was termed as “War and Peace” of this century, the most complete portrait of Stalinist Russia we are ever likely to have. The manuscript of “Life And Fate” was confiscated by the KGB in 1961. Not even one scrap of paper was spared during confiscation. But as luck would have it, Vladimir Voinovich, a well known Russian satirist, obtained a copy of the manuscript somehow, copied it on a microfilm and smuggled it out of Russia to the West.

*********************************************************

“Everything Flows” loosely follows a character named Ivan Grigoryevich who was sent to the Gulags at the height of Stalinist purges. 30 years later, after the death of Stalin, most of the prisoners were released citing the detached reason that they were all wrongfully imprisoned. Ivan’s journey to rediscover his lost years in the “free” state is very disturbing. Grossman dwells more on submission to state terror by its people than on Ivan’s journey though. The reasons put forth are very disconcerting and actually makes one think about the possibility of something like this happening again in any corner of the modern world.

I am not much into making people read what I feel is great, but in this case, I would urge every book lover to read the much under-appreciated works of Vasily Grossman. These are truly life changing books. Please read them.

[Jorge · Rating 4 out of 5]

Después de la majestuosa literatura zarista de la Rusia del siglo XIX, surge una pléyade de escritores soviéticos cuyo talento no le va mucho a la saga al de aquellos escritores que produjo el siglo XIX. Uno de ellos es Vasili Grossman (1905-1964), cuya obra “Vida y Destino” es un logro literario asombroso y que ahora nos regala con esta novela sobre la Rusia estalinista.

Este texto es una de tantas obras que relatan y a la vez tratan de revelar todas las atrocidades del régimen de Stalin (1878-1953); el diseño, construcción y desarrollo de ese régimen; sus motivos y todas las barbaridades que encerró esta construcción del estado soviético. Cada vez me convenzo más de que ese Stalin fue un ente de difícil definición y más difícil aún aceptar su existencia.

El libro es una especie de lo que en música sería una Suite (serie de danzas unidas por un rasgo o motivo común) que, trasladando el concepto a la Literatura, diríamos que esta obra es una especie de relatos cohesionados por un tema principal: la ausencia de libertad y la destrucción de la dignidad humana.

El autor crea un personaje llamado Iván Grigórievich quien tras pasar casi 30 años confinado en campos de concentración estalinistas, regresa a Moscú para encontrar un nuevo mundo. La obra mezcla un tanto el relato, a través de las vivencias de este personaje, con elementos de lo que podría ser un ensayo, ya que Grossman expone sus ideas sobre cómo se pudo construir esa barbarie llamada estado soviético, el cual se edificó sobre el sufrimiento milenario del pueblo ruso, mismo que ha visto y experimentado todo, excepto la libertad.

También nos habla de cómo el sistema de vida bajo Stalin privilegió una sola cosa: el Estado en detrimento de las personas, causando con esto aún más sufrimiento a los ciudadanos rusos, ausencia de libertad, la arbitrariedad como ley, miedo crónico, depravación espiritual, destino trágico. Un infierno sobre la Tierra.

Una obra que confirma la gran altura literaria de este escritor ruso.

[Gary · Rating 5 out of 5]

A very moving account of the horrors of Bolshevism and Stalinism in Russia.The chapter that touched me the most was the story of a young mother who was taken away from her mother and child to Siberia where she eventually dies of disease and despair No decent human being could fail to be moved by this account of a nightmare that really happened It is told in the rich literary style that can only come from a Russian writer-bringing to life the horrors of Communist tyranny and the beauty of Russian life that survived it

[merixien · Rating 5 out of 5]

Elimdeki -ve sanırım dilimize çevrilmiş- Vasili Grossman’ın son kitabını da bitirdim.

Ben normalde bir yazarın seri olmayan kitaplarını belli bir sırayla okumaya dikkat etmem, pek önemli olduğunu da düşünmem açıkcası. Ancak Vasili Grossman bu konuda bir istisna oldu benim için. Yaşam ve Yazgı’yı okuduktan sonra Taşlar Ülkesine Yolculuk ve son olarak da - ki kendisinin de yazdığı hatta tamamlanmamış olarak yayınlanmak zorunda kalınan son kitabı- Her Şey Geçip Gider’i okumak yazarı ve yaşadıklarını tam olarak kavrayabilmek adına çok doğru bir yol.

Zira Yaşam ve Yazgı’da İkinci Dünya Savaşı, Stalin’in yarattığı totaliter rejim ve antisemitizmin yükselişine odaklanıyor ve bu sürecin eleştirisini veriyor. Hatta Stalin’in ölümünün ardından bu kitabın da SSCB’de yayınlanabileceğine duyduğu inancın sebebi de budur belki de. Ancak Yaşam ve Yazgı’ya gizli servisin el koyması, hatta bir şekilde SSCB dışında yayınlanması durumunda bunun bedelini ödeyecek olması ve yazdıklarına uygulanan sansür -baskı ile yavaş yavaş sistemin dışına atılması Vasili Grossman’da hem çok büyük bir çöküşe hem de inandığı Sovyet ideali ve tarihine dair pek çok şeyi sorgulamaya başlamasına sebep oluyor. Taşlar Ülkesine Yolculuk’ta Ermenistan’da gördüğü farklılıklarla başlayan soru işaretleri Her Şey Geçip Gider’de muazzam bir yüzleşmeye dönüşüyor. Açıkcası ben bu kitap için bir kurgu eser demekte zorlanıyorum. Kitap öğrenciliğinde bir ihbar sonucu kamplara gönderilen yine de sosyalizme inancını hiç kaybetmeyen ve yirmi dokuz yılın ardından yeniden özgürlüğüne kavuştuğunda karşılaştığı sosyalizmi tanıyamayıp yabancı kalan Ivan Grigoryeviç’in hikayesini anlatıyor. Parlak bir bilim adamı olan ancak bu alanda ilerleyebilmek için nice tavizler veren kuzeniyle karşılaşmasıyla başlayan hikaye, aşık olduğu kadının ihaneti ve sonrasında ihbarcısıyla karşılaşmasının ardından yazarın okuruna Stalin dönemi Yahuda’larının jüriliğini yaptırmaya başladığı noktada kurgudan git gide sıyrılmaya başlıyor. Hatta ilerledikçe öyle bir noktaya geliyorsunuz ki yazar ile karakter git gide bütünleşiyor. Ki burada bahsettiğim durum Yaşam ve Yazgı’daki Ştrum ile gördüğümüz yansıtmanın çok ötesinde. Zira artık yazar ile Ivan’ı birbirinden ayıramıyorsunuz. Robert Chandler’ın önsözünde “Eser yapı olarak dengeli değildir ve taşıdığı tarih yükü o kadar büyüktür ki, ağırlığıyla birçok romanı ezer.” ibaresi bu durumu çok güzel özetliyor aslında. Zira 250 sayfalık bu kitapta, Grossman’ın 1200 sayfalık Yaşam ve Yazgı’da dile getirdiğinden çok daha yoğun ve karanlık bir Sovyet Rusya tarihi bulunuyor. Toplum ve yönetim eleştirisi Stalin çemberinden çıkıp Lenin’e kadar uzanıyor ve Ukrayna’da açlıkla uygulanan ve maalesef -özellikle de edebiyatta- çok az değinilen Ukrayna’daki soykırıma, Grossman’ın da imza attığı ve sonrasında en büyük pişmanlıklarından birisi olan Yahudi tasviyelerine öncülük eden “Katil Doktorlar” mektubuna kadar üzeri kapatılmış pek çok toplumsal konuyu ortaya döküyor. Aslında özetle; amaç ve ideoloji ne olursa olsun toplum mühendisliğinin ve tek elde toplanan gücün toplumu özgürleştirme başlığı altında nasıl ulusal kölelikler yarattığını, bir yandan da devletin her insanın bilincinin iplerini ele geçirerek yurttaşlarını nasıl vicdan yükünden kurtarıp yaptıkları muhbirliklerin ve verdikleri desteklerin altından nasıl kalktıklarını muazzam ve çok sert bir dille anlatıyor.

Bu arada Sovyet tarihinin kara lekesi olarak görülen ve SSCB’nin dağılma sürecine girmesine sebep olduğu düşünülen diğer yandan ise Stalin tiranlığında boyun eğenlerden olup pek çok idam kararında da imzası bulunan Nikita Kruşçev’in SSCB tarihindeki en hayırlı hareketi muhtemelen Stalin’in yaratmak için yıllarını ve halkını harcadığı “yarı tanrı” imajının üzerindeki perdeyi kaldırıp, suçlarını ifşa etmesi, bunu yaparken de herkesi kendi yaptıklarıyla yüzleşmeye zorlamasıdır sanırım. Tabii ki kendisini bu yüzleşmenin büyük bir bölümünün dışında tutmuştur. Ancak bu kitapla ilgili olan kısmı Sovyet tarihiyle ilgili bu güçlü yüzleşmenin; muhbirin kurbanıyla karşılamasının zeminini hazırlaması sayılabilir belki. Ayrıca bu kitabı yalnızca bir kendi yakın tarihiyle ve ve Sovyet sistemiyle yüzleşme seviyesinde görmek büyük bir hata olur elbette. Zira diğer kitaplarında olduğu gibi yine gerek çevreyi- doğayı gerekse insanlık durumlarını size anlatmaktan öte yaşatan bir kitap bu da. Ukrayna’daki Açlık Terörü’nü anlattığı bölümleri midenizde bir yumru hissetmeden, fiziksel bir rahatsızlık olmadan okumanız mümkün değil. Şimdiye kadar açlığı en iyi Knut Hamsun’un anlattığını düşünüyordum ama bu kitaptan sonra bu konuda hiçbir şey bilmiyormuşum dedim açıkcası.


Vasili Grossman benim bu kadar geç tanıştığıma pişman olduğum ancak bir yandan da iyi ki bazı şeyleri okuyup anladıktan ya da bazı önyargıları aştıktan sonra gerçek anlamıyla kendisiyle tanışabildiğime memnun olduğum; kırılganlıklarını, pişmanlıklarını ve hatalarını asla çekinmeden ortaya koyabilen ancak bunun yanında bu dünyanın gördüğü en acı dönemler hakkında da asla geri durmadan yazabilen çok güçlü bir yazar. Sovyet rejiminin açlığa, korkuya, karanlığa ve özgür topluma yönelik derin nefretine dayanan korkunç yüzünü gösteren, baskıcı siyasi sistemlerin zalimliğini anlatan ve bu sistemlerin altında ezilen halkın yasını tutturan oldukça zor bir okuma. Ama köleleştirilmiş bir toplumun dehşetini son derece çarpıcı ve edebi açıdan büyüleyici bir şekilde görmek adına; keşke diğer metinlerini de türkçe de görebilsek ve bütün zorluğuna rağmen keşke herkes okusa.


Bu arada Vasili Grossman hem bu kitapta hem de Yaşam ve Yazgı’da birkaç kez Çehov’un Piskopos öyküsüne atıfta bulunuyor. Eğer öyküyü okursanız neden kendisini ağlattığını ve satır aralarında yazarın annesiyle olan ilişkisine ve pişmanlıklarına dair daha fazla şey bulabilirsiniz.

-----

“Devlet patron olmuştu, ulusal olan şekil olmaktan çıkmış içerik ve öz olmuş, sosyalist olanı dışarı atmış, süslü bir söz, bir kabuk, bir dış biçim haline sokmuştu. Yaşamın kutsal yasası trajik bir açıklıkla belirlenmiştir: İnsanın özgürlüğü her şeyin üstündedir; dünyada uğruna insan özgürlüğünün feda edilebileceği tek bir amaç yoktur.”


“Açlığı ilaçla iyileştiremezsiniz. Köy yapayalnız kalmıştı, etraf boştu ve evlerde aç insanlar vardır. Kentten türlü türlü temsilciler de gelmekten vazgeçmişlerdi artık, ne için geleceklerdi zaten. Aç insanların elinden alacak bir şey yoktu, dolayısıyla gelmelerine gerek de yoktu. Devlet bir insandan hiçbir şey alamadığı zaman o insan yararsız biri olur. Onu ne diye okutsun, tedavi etsin ki?”

“Evet her şey geçip gider, her şey değişir, aynı katara iki kez binmek olanaksızdır.”

“Rus toprağı kendi Platonlarını da, keskin zekalı Newtonlarını da cömertçe doğurur, ama kendi çocuklarını korkunç bir şekilde, büyük bir basitlikle yer.”

[Fionnuala]

This is a brave and thoughtful account of the Stalin years. Admittedly, Grossman wrote this documentary style fiction well after Stalin's death when it had become more possible to acknowledge that mistakes had been made. However, he knew from his experience of trying to get his previous book past the censor that the freedom to write the truth was still far from possible in tightly controlled, KGB run, soviet Russia. This book, unpublished in his lifetime, provides an insight into the psychology of the soviet citizen, seemingly willing to obey the most illogical of orders without question and to take punishment even when not guilty, all in the name of the greater good. Grossman analyses the culture of denunciation of neighbours, colleagues and even friends who were then shipped off to the camps for decades. He highlights the ease with which people find justifications for their actions and examines with huge sensitivity such diverse themes as man's propensity for violence as well as his unremitting quest for freedom.

[Paula Fialho Silva · Rating 5 out of 5]

Foi o meu primeiro contacto com este autor e fiquei cheia de vontade de ler "Vida e Destino".
Este livro é sobre a era pós-stalinista e conta a história de um ex-preso político que foi libertado depois de 30 anos de trabalhos forçados na Sibéria.
A alma russa está bem presente, e há muitas referências a personalidades russas.
Fiquei, também, com imensa vontade de ler "Almas Mortas" de Gógol porque há algumas citações do livro.

[Phillip Fuller · Rating 5 out of 5]

Everything Flows is both a novel about a dissident returning from the gulags and a condemnation of a State that puts itself above human life. Ivan Gigoryevich is released from the gulag after thirty years for speaking out against Soviet repression of freedom to a world that has become new and alien to him. Much of the book goes into detail about how the State crushed individual freedom through informants, collectivization, mass starvation, and the vast system of labor camps called gulags. All of the arbitrary arrests and the false accusations are all part of the State to crush freedom through fear. The text of the book read like great literature as the author depicts characters who lived under Stalin's totalitarian State founded by Lenin. Vasily Grossman was a writer that pulled no punches in revealing the truth about Stalinist Russia.

[Massimiliano · Rating 4 out of 5]

Benché lo faccia tramite un romanzo che ben presto finisce per essere un saggio storico e politico, Vasilij Grossman riesce nell’impresa di descrivere le fondamenta dell’animo russo nell’arco di sole duecento pagine.

Mai come in questo periodo - la guerra in Ucraina - questo libro si rivela utile per comprendere cosa vi sia dietro la mentalità del popolo russo (senza assolutamente giustificarli comunque).

La - poca - trama dedicata al protagonista, Ivan Grigorevic, di recente liberato dai gulag e “tornato alla vita”, si alterna a capitoli al limite con la saggistica che parlano della storia russa, della rivoluzione, dell’Holodomor (un breve capitolo risulterà ai più agghiacciante) e per finire della non-libertà dei russi.

Un piccolo libro estremamente denso.

[Siti · Rating 5 out of 5]

Ivan Grigor’evič, quasi trent’anni in un lager sovietico, alla morte di Stalin viene liberato e torna al cospetto dei vivi, di coloro che erano rimasti nelle loro città, nelle loro case. Senza accusare nessuno, fa vacillare le loro coscienze, sigillate nell’idea di essere stati giusti, opportuni, bravi uomini insomma, invece le coscienze tremano, riprendono le loro tortuose vie nei meandri dell’abisso, quelli della verità corrosiva, spaventevole, orrida. Ivan non recrimina niente, basta la sua presenza a generare l’orrore del loro operato, mentre anch’egli si stupisce, perso nel paradosso della libertà: “effettivamente si sta proprio male nella libertà!”.
Com’è la sua patria dopo tutto? Dopo Pietro il Grande, dopo Caterina, dopo la rivoluzione, dopo Lenin, dopo Stalin? Non resta che considerare che la Russia ha raggiunto il progresso a discapito della libertà del suo popolo, rinnovandone e alimentandone la schiavitù; perseguendo l’utopia di rinnegare lo sviluppo capitalistico ha mantenuto schiavi i suoi cittadini, cambiando solo il padrone: lo Stato che perdendo di vista l’obiettivo, ha sacrificato la libertà individuale. L’analisi del protagonista è lucida, una condanna sicura dell’utopia comunista con l’individuazione di precisi errori storici più nella persona di Lenin che in quella di Stalin.
Il romanzo è strutturato in modo tale da permettere, attraverso il susseguirsi degli incontri che porteranno lentamente Ivan a reintegrarsi nella società, la conoscenza delle diverse prospettive che furono coinvolte nell’annientamento dell’uomo. Si può percepire la debolezza del delatore, la paura dell’accusatore, la rettitudine della moglie che non può accusare il marito di una colpa inesistente, la quotidianità macchiata di codardia di chi ha scampato ogni pericolo facendolo subire ad un suo prossimo, il timore dell’ebreo, la fame dell’ Ucraina…Ci sono pagine talmente vivide nel loro realismo da provocare inquietudine e malessere, la fame in particolare è descritta così pungente che si arriva a un vero e proprio processo di immedesimazione , tale da far percepire sensazioni al limite del reale. Oltremodo sono pungenti le considerazioni politiche e storiche, portano ad un’ennesima riflessione sulla piccolezza dell’essere umano che dimentica la sua natura umana, doveroso allora non accettare l’irrazionale perché, a dispetto di Hegel, “…non tutto ciò che è reale è razionale. Tutto ciò che è disumano è assurdo e inutile.”
Intanto Ivan, terminate le sue peregrinazioni, giace sconfitto in una landa desolata, eppure egli è immutabile e immutato perché è riuscito, nonostante tutto, a rimanere un uomo.
Che ne sarà della Russia?
“Dov’è il tempo dell’anima russa libera e umana? Quando mai verrà quel giorno?”
Per Ivan- Grossman la risposta non può che essere questa: “Chissà, forse non verrà mai, mai spunterà.”
Ricordiamolo: anche il manoscritto di “Tutto scorre” fu sequestrato insieme a quello di “Vita e destino”, per fortuna l’autore ne scrisse un’altra copia che fu poi pubblicata alla sua morte.
Comprensibile l’amarezza della sua risposta.

[Pavel · Rating 5 out of 5]

This is very powerfull and frightfull text. It's actually more a verdict then a novel. A verdict to the Stalin's regime.
Stalin dies, old broken bald man is freed from one of the Stalin's labour camps and "Forever flowing" is his thoughts while he stumbles across this Moscow and Leningrad world of not-imprisoned people, which he did not see for 20 years. He meets the man who sold him, he meets his old love who forgot him, he meets his brother who found a way to succeed inside Stalin regime, he learns the way they live and he remembers all turtures he and other people at the camp had to go through and he tries to understand how all this happened, how it became possible to kill and torture mililons of people and he sees in front of him all thousand year history of slavery and lack of freedom in Russia,he sees Lenin and Stalin's role in it and he predicts that Soviet regime will collapse very soon and freedom will win.
The book was written shortly after Stalin's death when Grossman himself was released from a labour camp. Soviets confiscated manuscript of "Forever flowing", Grossman tried to get it back but failed. Soviet prime-minister Suslov gave him an audiende and told him about another his book ("Life and fate") that it can be published only in 200-300 years, not earlier. Grossman wrote "Forever flowing" for a second time and it was distrubuted through underground press, it became an impulse for Andrey Tarkovsky to film his main masterpiece "Mirror" and in the end, Grossman as we know now was right - regime collapsed much faster then 200 years.

[Argos · Rating 5 out of 5]

Vasili Grossman’ın bu iç yakıcı kitabı hakkında iki kitap kurdu sevgili “merixien” ve sevgili “evdiyebiryer” o kadar güzel yorumlar yazmışlar ki onlardan sonra bir şeyler yazmak anlamsız olur. Bu iki yorumun linkini aşağıya koyuyorum.

Önerim bu kitabı 1000 sayfalık “Yaşam ve Yazgı” isimli kült eserden sonra okuyun ki, Vasili’nin haklı öfkesini öyle değerlendirin.

Bu kitaba düşük puan verenlerin ideolojik olarak puanlama yaptıklarını düşünüyorum. Ben de sosyalist dünya görüşüne sahibim ama “büyük tasfiyeyi”, “holodomor”u, antisemitizm ve “doktorlar olayı”nı nasıl yok sayabilirim ? İnsanın özgürlüğü ve onuru en yüce değerdir !

https://www.goodreads.com/review/show...

https://www.goodreads.com/review/show...

[Margarita Garova · Rating 5 out of 5]

„…особеностите на руската душа са родени от несвободата…“
„…единствено хилядогодишното робство е създало мистиката на руската душа.“
„Историята на човека е история на неговата свобода.“
„Победата на Ленин стана негово поражение. Но трагедията на Ленин не бе само руска трагедия, тя стана световна.“
„В тази държава няма общество – нали обществото се основава на свободната близост и свободния антагонизъм между хората, а в държава без свобода свободните близост и вражда са немислими.“
„Само едно не беше видяла русия за хиляда години: свобода.“

Вероятно типична сцена малко след смъртта на Сталин. Влак на път за Москва, един от пътниците, побелял и окъсан, подпрял ръце на главата си, (само)изолиран от останалите спътници. Връща се след тридесет години в лагер, ще види родните места, приятели и близки, ако са останали такива…а защо не и предатели, те често надживяват предадените.

Съдбата на Иван Григориевич не е с нищо по-специална, с нищо по-различна от тази на милиони други, чийто живот е прекършен по лагери и затвори. Погълнати от свръхдържавата, те завинаги изчезват като личности, дори да оцелеят физически. Истинското завръщане в света на живите отвъд телената ограда рядко е възможно; оставеният от тяхното дългогодишно отсъствие вакуум се запълва бързо от гъсти атмосфери страх и конформизъм. Нищо няма да е както преди, нищо не може да е както преди. Един вид несвобода се заменя с друг, а завърналият се носи отсъствието си като мокро одеяло.

Все повече се убеждавам, че историята на Русия е присъда. Над нейния народ и не само. И тази повест от малко над двеста страници свръхконцентрира голямата драма, всъщност епическата трагедия, която представлява руската история – не само като хронология на случилото се след 1917 г., но и като метафизика, фатализъм, циклична обреченост. Всичко тече, сменят се епохи, царе и диктатори, само робията става по-страшна. Свободата е и въпрос на практика, почти физическо упражнение. Закърнелите инстинкти са като атрофиралите мускули, а душата, също като тялото, има памет и съхранява всички прегрешения спрямо нея.

„Всичко тече“ е един от най-добрите ключове към това, което се случва в Русия и днес, голямата малка книга, цялата направена от болка и истина.

[Ray · Rating 3 out of 5]

A man returns home after thirty years in the gulag. He is prematurely aged and unfamiliar with the modern world. How will he fit in after such a long time away, time spent in a dehumanizing hell hole. He meets up with his cousin and bumps into an old friend in the street. Both have built succesful lives for themselves whilst Ivan has been in the camps, and they feel embarassed and guilty at their relative good fortune, the "friend" doubly so as, unbeknownst to Ivan, it was he who had denounced him.

Ivan looks for his sweetheart from the time before his arrest but finds out that she had married and moved away.

Ivan finds a job which gives his life some focus and purpose, and he finds love with his landlady. Even that is snafches away from him.

Grossman uses the book to show us other lives affected by Stalin's repression, the callous arbitrary nature of the clampdown and the layers of complicity and betrayal inherent in an often random quota system based on the whims of the dictator.

We also get forays into essays on the nature of the Soviet system. A bit strange to see in a novel but somehow it works.

In the end Ivan finds peace and acceptance.

An excellent portrayal of the human cost of the Georgian monstrr.

[Giovanna · Rating 4 out of 5]

Ideale prosecuzione di Vita e destino, questo romanzo ne è anche la logica conseguenza. Se Vita e destino, infatti, era ambientato in pieno stalinismo, Tutto scorre... prende avvio dopo la morte di Stalin, e fa i conti con tutto quello che lo stalinismo è stato, dai gulag alla collettivizzazione forzata, dal Terrore del '37 all'attacco postbellico contro il cosmopolitismo. Il ritorno dal gulag di Ivan Grigor'evič, infatti, costringe lui stesso e i personaggi che gli si muovono attorno a riflettere su quello che è stato.

Grandioso Grossman, che fugge la tentazione di semplificare, mostrando invece quanto i fenomeni postrivoluzionari debbano essere guardati con gli occhiali della complessità: lo si vede soprattutto nella parte finale del romanzo, che tende a diventare quasi un trattato di storia sovietica in cui Grossman spiega con incredibile lucidità (scrive tra il 1955 e il 1963!) le dinamiche del leninismo prima e dello stalinismo poi. È una spiegazione che si trasforma in un inno alla libertà, parola ripetuta innumerevoli volte nei capitoli finali:

«La storia dell'umanità è la storia della sua libertà. La crescita della potenza dell'uomo si esprime innanzitutto nella crescita della libertà. La libertà non è la necessità diventata coscienza, come pensava Engels. La libertà è diametralmente opposta alla necessità, la libertà è la necessità superata. Il progresso è essenzialmente progresso della libertà umana. Giacché la vita stessa è libertà, l'evoluzione della vita è evoluzione della libertà.» o ancora «La non-libertà trionfava incontrastata dall'Oceano Pacifico al Mar Nero. Essa era ovunque e in ogni cosa. E ovunque e in ogni cosa la libertà è stata uccisa. Fu un'offensiva vittoriosa che fu possibile attuare solo versando molto sangue: ché la libertà è vita, e sconfiggendo la libertà Stalin uccideva la vita.», tanto per fare un paio di esempi.

Strazianti le pagine sulla collettivizzazione in Ucraina. L'ho già detto parlando di Vita e destino, ma mi ripeto: Grossman è un uomo che non teme la verità, anche quando è complessa o difficile da affrontare. Dopo anni di arresti arbitrari e timore di essere denunciati, in questo libro si considerano con grande cautela perfino le azioni dei delatori, dei “quattro Giuda” così facili da condannare. È una lucidità, quella di , che non porta né al cinismo né all'esasperazione della razionalità. Porta, invece, a una certezza: “tutto ciò che è disumano è assurdo e inutile”. E porta anche a una speranza, che va nutrita ancora oggi: un giorno “la libertà sarà tutt'uno con la Russia”.

Sono ancora una volta grata a Vasilij Grossman, uomo e scrittore di grande coraggio, che in tempi difficili ha predicato la libertà, condizione essenziale perché l'esistenza umana sia davvero vita.

[Cristians. Sirb · Rating 5 out of 5]

Ce nu înțeleg eu este cum de au mai fost posibile - chiar și o singură zi - Rusia și “sufletul rus” după apariția acestei cutremurătoare cărți! Ori poate că, de fapt, Rusia și “sufletul rus” demult nu mai există și tot spațiul acela nesfârșit e bântuit de o armată de fantome. Victime și călăi, neodihnindu-se laolaltă.

O carte care ar fi trebuit să oprească lumea în loc. Lumea așa cum o știm ai fi zis că nu poate continua, odată ce i-au fost azvârlite în obraz ororile staliniste.

Din cauză că este mult mai “cool” să fii de stânga și să admiri de la distanța unui MacBook regimuri totalitare, altele decât cele fasciste, regimul criminal comunist încă este perceput prin lentila imbecilă: — “o idee generoasă, prost aplicată”. Totuși, ca și nazismul, comunismul conține în însăși esența sa Genocidul, Teroarea.

Dar încearcă să spui asta celor născuți după '89. Încearcă să le-o spui bătrânilor sau nostalgicilor…

[Justo Martiañez · Rating 5 out of 5]

Obra maestra. Imprescindible para entender desde dentro la URSS en la época estalinista.

[L Fleisig · Rating 5 out of 5]

"Not under foreign skies, Nor under foreign wings protected
I shared all this with my own people
There, where misfortune had abandoned us."
Anna Akhmatova's Requiem

If Life and Fate (New York Review Books Classics) may rightfully be seen as Vasily Grossman's masterpiece, his Everything Flows may rightfully be seen as his testament, a requiem if you will not only for his own life but for the lives of those who lived in his time and place.

"Everything Flows" tells a simple, yet emotionally deep and politically nuanced tale. The story begins with the 1957 return to Moscow of Ivan Grigoryevich after 30 years of forced labor in the Gulag. 1957 marked the year, following Khrushchev's denunciation of the excesses of Stalin, in which the tide of prisoners returning from the Gulag reached its peak. He arrives at the Moscow flat of his cousin Nikolay. Nikolay, a scientist with less than stellar skills, has reached some measure of success at the laboratory through dint of being a survivor. The meeting in the flat is entirely unsatisfactory for both parties. Grossman paints a vivid picture of Nikolay, more than a bit jealous that Ivan's light had always shone brighter than his own prior to Ivan's arrest. Nikolay suffers from the guilt of one who was not arrested and who is painfully aware of the choices he made to keep from being arrested. It seems clear that Ivan represents a mirror into which Nikolay can see only his own hollow reflection.

Ivan leaves Moscow for his old city of Leningrad, the place where he was first arrested in 1927. By chance, he runs into the person, Pinegin, whose denunciation placed him in jail in the first place. Once again, Ivan is a mirror and Pinegin is horrified at what he is faced with, what he has buried for thirty years. Ironically, and to great effect, we see Pinegin's horror recede once he settles down to a sumptuous lunch at a restaurant reserved for foreigners and party officials. Ivan does not know about the denunciation and Grossman here embarks on a discourse on the different types and forms of denunciation available to the Soviet citizen. It is a remarkable discourse that shows how many different ways there are to participate in a purge and how many ways there are to legitimize ones participation and/or acquiescence.

From Leningrad Ivan travels to a southern industrial city where he finds work and eventually finds a deep and satisfying love in the person of his landlady Anna. The centerpiece of that relationship is the brutal honesty involved; Anna spends a night detailing her role in the pointless, needless famine that swept the Ukraine in 1932-1933. It is an account made even more chilling by the straightforward, confessional nature of its telling. But it is also redemptive and shines a light on what might be called Grossman's vision that love and freedom are two goals, not mutually exclusive, that an honest accounting of our lives forms the essence of our shared humanity.

The above summary does not do justice to the power of Grossman's prose or to the literary and political importance of the work. Since the death of Stalin, the Soviet line had remained relatively firm - Stalin's excesses were the product of a disturbed mind that represented a horrible deviation from the theory and principles of Leninism. The USSR's best path was the one that returned it to the path created by Lenin. Khrushchev first enunciated this line. Even Gorbachev's perestroika was based on the theory that a return to first-principles, i.e. Leninism, would save the USSR from destruction.

Grossman, prophetically, did not buy into this line and Everything Flows'last chapters are notable for a remarkable attack not only on Stalin but on Lenin and Lenin's anti-democratic tendencies that had more in common with Ivan the Terrible than the principles of revolutionary democracy. "All the triumphs of Party and State were bound up with the name of Lenin. But all the cruelty inflicted on the nation also lay - tragically - on Lenin's shoulders." Grossman may have been the first to make this leap and he paid the price for making that leap. (This involves the suppression of his Life & Fate and Everything Flows.) Grossman's explicit claim that Stalin was not a deviationist from Leninism but its natural-born progeny was profoundly subversive and there is no doubt in my mind that it was this difference that explains why, under Khruschev's 'thaw', that One Day in the Life of Ivan Denisovich was publishe while Life and Fate and Everything Flows was banned.

Despite the horrors set out, quietly and without excess rhetoric, Grossman returns to a somewhat optimistic vision of mans search for freedom: "No matter how mighty the empire, all this is only mist and fog and, as such, will be blown away. Only one true force remains; only one true force continues to evolve and live; and this force is liberty. To a man, to live means to be free."

Robert Chandler's translation of Everything Flows is exquisite. He brings the same clarity and emotional investment in Grossman's work that he brought to his prize-winning translations of Platonov and Hamid Ismailov's The Railway. In short, Everything Flows is a treasure and I cannot recommend this book highly enough.

[Ajeje Brazov · Rating 5 out of 5]

La libertà... questa sconosciuta!

La libertà e la repressione sono i due argomenti principali di questo libro, che si è rivelato di una intensità, di una passione, di una emozionalità tale da commuovermi, da rendermi fiducioso nel futuro, ma anche di avermi disgustato in modo indescrivibile.
Libertà e repressione: due parole che più distanti non possono essere, eppure la storia dell'umanità ci ha raccontato che reprimendo si dava libertà (vedi qui la repressione dei kulaki o dei dissidenti del partito, per fini di "libertà", spacciata per vera libertà), assurdo!! Un po' come dire che l'acqua non sia fonte di vita...
Il protagonista (una sorta di alter-ego dello scrittore) reduce dei lager sovietici, da sempre sostenitore della libertà, vera e pura (senza se e senza ma), dopo decine di anni passate in prigionia, torna nella sua città natale e tra flashback, sogni e storie di vita vissuta, ci racconta cos'è stato e cosa ancora è il "sogno" rivoluzionario socialista sovietico, iniziato con Lenin, proseguito con Stalin, con ampi spunti di riflessione sociale-politica-filosofica.
Un capolavoro!

"Allora Ivan prese la parola nell'auditorio contro la dittatura: dichiarò che la libertà è un bene equivalente alla vita, che una sua limitazione mutila l'uomo come un colpo d'ascia che faccia saltar via dita e orecchie; abolire poi la libertà, equivaleva a un assassinio."
"Ivan Grigor'evic immaginò se stesso seduto in una poltrona della dacia mentre, sorseggiando del buon vinello, avrebbe cominciato a raccontare della gente scomparsa nel buio eterno. La sorte di alcuni di loro era d'una tristezza così lancinante che persino la più tenera, la più leggera ed affettuosa parola su di loro sarebbe stata come il ruvido contatto di rozze mani su un lacero cuore messo a nudo."
"Stupidello mio, che vita difficile avrai, con un cuore così sensibile, così vulnerabile."
"Quante cose aveva visto la Russia nei mille anni della sua storia. Negli anni sovietici poi, aveva veduto formidabili vittorie militari, grandiosi cantieri, nuove città, dighe che sbarravano il corso del Dnepr e della Volga, un canale che univa i mari, e possenti trattori, e grattacieli... Una cosa sola la Russia non aveva visto in mille anni: la libertà."