What do you think?
Rate this book
In His Arms
An international bestseller translated into twelve languages and the winner of France’s prestigious Prix Femina
Our narrator, Camille, loves men. One might say she’s obsessed with them. The latest object of her affection is a psychiatrist, and what better way to seduce a psychiatrist than by laying bare the intricacies of her own mind? Camille becomes his patient, and slowly unveils her romantic, sexual, and psychological secrets by telling the story of her life through the men she has known: father, teacher, lover, letch; husband, brother, boss, and friend.
In His Arms was a phenomenon in France, where it became an obsessive topic of conversation among women of all ages. In the tradition of Marguerite Duras’s The Lover and Susan Minot’s Rapture, it is a stylish, sensual novel about love in all its guises—first love and married love; secret love; adulterous love; frenzied, embarrassed, speechless love—and the story of Camille’s last conquest, one made not by hiding or distorting who she is but by revealing everything.
Our narrator, Camille, loves men. One might say she’s obsessed with them. The latest object of her affection is a psychiatrist, and what better way to seduce a psychiatrist than by laying bare the intricacies of her own mind? Camille becomes his patient, and slowly unveils her romantic, sexual, and psychological secrets by telling the story of her life through the men she has known: father, teacher, lover, letch; husband, brother, boss, and friend.
In His Arms was a phenomenon in France, where it became an obsessive topic of conversation among women of all ages. In the tradition of Marguerite Duras’s The Lover and Susan Minot’s Rapture, it is a stylish, sensual novel about love in all its guises—first love and married love; secret love; adulterous love; frenzied, embarrassed, speechless love—and the story of Camille’s last conquest, one made not by hiding or distorting who she is but by revealing everything.
245 pages, Hardcover
First published August 25, 2000
21 people are currently reading
365 people want to read
About the author
Camille Laurens
34 books144 followersCamille Laurens sur les hommes qu'elle décrit dans son livre..
Elle ne va pas à leur rencontre, du moins pas comme on pourrait croire. Elle ne fond pas sur eux pour les capter, les saisir, leur parler. Elle les regarde. Elle se replit de leur iamge comme un lac du reflet d'un ciel. Elle les maintient d'abord dans cette distance qui permet de les réfléchir. Les hommes restent donc là longtemps, en face d'elle. Elle les regarde, elle les observe, elle les contemple. Elle les voit toujours comme ces voyageurs assis vis-à-vis d'elle dans les trains maintenant rares où cette disposition existe encore : non pas à côté d'elle, dans le même sens, mais en face, de l'autre côté de la tablette où gît le livre qu'elle écrit. Ils se tiennent là. C'est le sexe opposé.
Elle ne va pas à leur rencontre, du moins pas comme on pourrait croire. Elle ne fond pas sur eux pour les capter, les saisir, leur parler. Elle les regarde. Elle se replit de leur iamge comme un lac du reflet d'un ciel. Elle les maintient d'abord dans cette distance qui permet de les réfléchir. Les hommes restent donc là longtemps, en face d'elle. Elle les regarde, elle les observe, elle les contemple. Elle les voit toujours comme ces voyageurs assis vis-à-vis d'elle dans les trains maintenant rares où cette disposition existe encore : non pas à côté d'elle, dans le même sens, mais en face, de l'autre côté de la tablette où gît le livre qu'elle écrit. Ils se tiennent là. C'est le sexe opposé.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 51 reviews
January 31, 2025
3,5*
O amor não é uma relação social. O amor não se diz, são coisas que não se dizem. O amor só se traduz no silêncio ou no grito, na solidão do corpo, e nunca conheceu lei nenhuma.
Se não tivesse lido “Menina, Nome Feminino”, talvez não tivesse gostado nada desta obra de Camille Laurens que lhe granjeou o prémio Femina em 2000. É uma obra irónica que agasta um bocadinho se perdermos o tom de vista…
Sei o que vão dizer: e as mulheres? As outras mulheres? (…) Não contam? Não contariam. Não nesta história. (…) É assim. É um defeito, se quiserem. Uma falta de atenção, uma carência de espírito. Ela olha par ao homens desde sempre e nada mais. Nem para as paisagens nem para os animais nem para os objectos (…) As mulheres, quando elas falam dos homens. Todas as outras conversas a aborrecem e a fazem perder tempo.
…mas ao abordar situações e personagens que viríamos a conhecer na sua obra mais recente, percebemos que há pontos de contacto que permitem inferir o fundo autobiográfico na escrita desta autora, que é o aspecto que mais me agrada nela.
“Naqueles Braços” é uma divagação sobre os homens, toda a categoria de homens que se cruzam com a narradora, de forma mais fugaz ou duradoura, como um carnê de baile: o pai, o marido, o editor, o namorado, o professor, o avô, o psiquiatra, o amante, o médico. Quem já leu “Menina, Nome Feminino” há-de reconhecer este pai, este amante da mãe, este avó, o javardo do tio-avô e, claro, o filho.
O filho ali não-ali, que vai e vem como a bobina que rola e depois volta.
Tal como nessa obra, “Nos seus braços” lida com as questões mal resolvidas com o pai, barreiras que enquanto criança não entende, e que analisadas em adulta têm o seu quê de freudiano.
Depois compreende: o segredo do pai é a sua linguagem – uma linguagem crua, piadas de caserna, expressões de carroceiro (…) Uma linguagem de homem. O pai fala-lhe assim, na infância, para que ela a aprenda e dela se impregne. Só teve filhas, mas fala-lhes como se fossem rapazes. (…) É um calão, uma linguagem que os tem no sítio.
Mas como tudo não passa de um artifício de escrita, há afinal lugar para as mulheres da sua vida, a mãe, a irmã e, claro, as filhas, para quais reserva as passagens mais sentidas.
As minhas filhas: quando as aperto nos braços, desde a infância, desde pequeninas, sei que este calor me abandonará, que estes corpos que eu acaricio com todo o meu amor me deixarão e que não saberei sequer onde os encontrar, sei que elas se irão, conheço desde o início esta ausência alojada no abraço mais terno, esta solidão em que o outro nos deixa, ainda que nos ame, onde acaba por nos deixar, ainda que volte, esta solidão que é também a sua, a sua diferença irredutível.
Apenas, 3,5* porque sabendo do que Camille Laurens seria capaz 20 anos depois, este sabe a pouco.
"Terapia familiar". Devem ousar ou não?
Julgam que um casal se trata? "Sou casada, estou a tratar-me", é isso?
O amor não é uma relação social. O amor não se diz, são coisas que não se dizem. O amor só se traduz no silêncio ou no grito, na solidão do corpo, e nunca conheceu lei nenhuma.
Se não tivesse lido “Menina, Nome Feminino”, talvez não tivesse gostado nada desta obra de Camille Laurens que lhe granjeou o prémio Femina em 2000. É uma obra irónica que agasta um bocadinho se perdermos o tom de vista…
Sei o que vão dizer: e as mulheres? As outras mulheres? (…) Não contam? Não contariam. Não nesta história. (…) É assim. É um defeito, se quiserem. Uma falta de atenção, uma carência de espírito. Ela olha par ao homens desde sempre e nada mais. Nem para as paisagens nem para os animais nem para os objectos (…) As mulheres, quando elas falam dos homens. Todas as outras conversas a aborrecem e a fazem perder tempo.
…mas ao abordar situações e personagens que viríamos a conhecer na sua obra mais recente, percebemos que há pontos de contacto que permitem inferir o fundo autobiográfico na escrita desta autora, que é o aspecto que mais me agrada nela.
“Naqueles Braços” é uma divagação sobre os homens, toda a categoria de homens que se cruzam com a narradora, de forma mais fugaz ou duradoura, como um carnê de baile: o pai, o marido, o editor, o namorado, o professor, o avô, o psiquiatra, o amante, o médico. Quem já leu “Menina, Nome Feminino” há-de reconhecer este pai, este amante da mãe, este avó, o javardo do tio-avô e, claro, o filho.
O filho ali não-ali, que vai e vem como a bobina que rola e depois volta.
Tal como nessa obra, “Nos seus braços” lida com as questões mal resolvidas com o pai, barreiras que enquanto criança não entende, e que analisadas em adulta têm o seu quê de freudiano.
Depois compreende: o segredo do pai é a sua linguagem – uma linguagem crua, piadas de caserna, expressões de carroceiro (…) Uma linguagem de homem. O pai fala-lhe assim, na infância, para que ela a aprenda e dela se impregne. Só teve filhas, mas fala-lhes como se fossem rapazes. (…) É um calão, uma linguagem que os tem no sítio.
Mas como tudo não passa de um artifício de escrita, há afinal lugar para as mulheres da sua vida, a mãe, a irmã e, claro, as filhas, para quais reserva as passagens mais sentidas.
As minhas filhas: quando as aperto nos braços, desde a infância, desde pequeninas, sei que este calor me abandonará, que estes corpos que eu acaricio com todo o meu amor me deixarão e que não saberei sequer onde os encontrar, sei que elas se irão, conheço desde o início esta ausência alojada no abraço mais terno, esta solidão em que o outro nos deixa, ainda que nos ame, onde acaba por nos deixar, ainda que volte, esta solidão que é também a sua, a sua diferença irredutível.
Apenas, 3,5* porque sabendo do que Camille Laurens seria capaz 20 anos depois, este sabe a pouco.
"Terapia familiar". Devem ousar ou não?
Julgam que um casal se trata? "Sou casada, estou a tratar-me", é isso?
August 21, 2009
I read it because a critic said something like, "this book is written by a woman about men and it seems at first written for women, but you will eventually realize that it's actually written "for men." It gives a very stimulating feminine insight about men, which is often raw and realistic. It felt realistic and I liked it.
September 23, 2014
Túto knihu som prvýkrát prečítala pred dobrými desiatimi rokmi a odvtedy ju v sebe nosím, pamätám si z nej prekvapujúco veľa citátov, formulácií a najmä ten pocit, ktorý som mala pri jej čítaní... po prečítaní sa mi na roky stratila z dohľadu a až teraz som ju konečne zohnala v jednom pražskom antikvariáte. Začala som ju opäť čítať s obavami, či moje očakávania spred rokov nebudú sklamané, či o niečo neprídem, či spomienka na prečítané nie je silnejšia ako kniha samotná... ale nie, je to ona, kniha zo mňa, tá, ktorú za mňa napísal niekto iný a spravil to dobre. V mojom osobnom rebríčku má táto kniha špeciálne miesto, z nejakého dôvodu k nej mám vyslovene osobný vzťah.
May 5, 2012
To be frank at first I had a hard time understanding the narrator- she had what I would have chalked up as a dangerous ‘stalker/obsession’ with any man she seemed to cross paths with. However, as I continued to read I discovered that the narrator speaks through the reader.
It flirts between the very real fascination with men and the desire to capture something that is so like- yet unlike us.
Now this book is my favorite. I take it where ever I go. Love it and recommend it to anyone.
It flirts between the very real fascination with men and the desire to capture something that is so like- yet unlike us.
Now this book is my favorite. I take it where ever I go. Love it and recommend it to anyone.
December 29, 2024
Chiant comme la pluie
Une suite de vignettes sur des liaisons amoureuses, vagues, peu inspirées et peu inspirantes
Autofiction qui manquait de concret pour moi
Il n'y a pas d'amour dans ce livre, juste un désir de singer l'amour
Une suite de vignettes sur des liaisons amoureuses, vagues, peu inspirées et peu inspirantes
Autofiction qui manquait de concret pour moi
Il n'y a pas d'amour dans ce livre, juste un désir de singer l'amour
February 25, 2015
"When she meets a man she finds attractive, she never wonders -- and never asks -- if he's alone.
All men are alone by definition." (page 105, the opening of a chapter titled "Men")
I have a weakness for ponderous French prose. It goes back to my high-school days of straining my linguistic understanding while reading literature from the public library: poetry (female troubadours!), brief artsy prose (Andre Breton "Amour fou"!), and confessional feminist 1960s novels (Francoise Sagan!). What these works had in common was dramatic emotion and an odd kind of confidence that is over the top yet pretending to be cool.
"In His Arms" was hugely acclaimed by the French literary press upon its publication in 2000, and it is one of many beloved novels by Camille Laurens, whose biography on the cover is minimal: "A librarian, she lives in France."
"In His Arms" is pretentious meta-fiction about a woman who says that she loves men and is only interested in men, whether that love is fleeting, fantastic, fraternal, paternal, marital, or extramarital. Each mini chapter bustles between reflections on different men, identified only as "father, grandfather, son, brother, friend, lover, husband, boss, colleague", strangers, waiters, psychologists, etc. The disconnected chapters are not sexy. They are, however, full of hand-wringing over whether the author is also her protagonist, whether her reader is pursuing or pursued, and other tropes that were very comforting to me. I recognized a uniquely French rhetorical subgenre that has no name but is exemplified in passages like this one:
"It would be a book about men, about the love of men: as loved objects and loving subjects. They would be the book's object and subject. Men in general, all of them -- those who are quite simply present, and all we can know about them is their gender, they're men and that's all there is to it --; and a few men in particular."
All men are alone by definition." (page 105, the opening of a chapter titled "Men")
I have a weakness for ponderous French prose. It goes back to my high-school days of straining my linguistic understanding while reading literature from the public library: poetry (female troubadours!), brief artsy prose (Andre Breton "Amour fou"!), and confessional feminist 1960s novels (Francoise Sagan!). What these works had in common was dramatic emotion and an odd kind of confidence that is over the top yet pretending to be cool.
"In His Arms" was hugely acclaimed by the French literary press upon its publication in 2000, and it is one of many beloved novels by Camille Laurens, whose biography on the cover is minimal: "A librarian, she lives in France."
"In His Arms" is pretentious meta-fiction about a woman who says that she loves men and is only interested in men, whether that love is fleeting, fantastic, fraternal, paternal, marital, or extramarital. Each mini chapter bustles between reflections on different men, identified only as "father, grandfather, son, brother, friend, lover, husband, boss, colleague", strangers, waiters, psychologists, etc. The disconnected chapters are not sexy. They are, however, full of hand-wringing over whether the author is also her protagonist, whether her reader is pursuing or pursued, and other tropes that were very comforting to me. I recognized a uniquely French rhetorical subgenre that has no name but is exemplified in passages like this one:
"It would be a book about men, about the love of men: as loved objects and loving subjects. They would be the book's object and subject. Men in general, all of them -- those who are quite simply present, and all we can know about them is their gender, they're men and that's all there is to it --; and a few men in particular."
April 15, 2020
Extroardinary and rigorously executed. Feels immediately new even reading it for the first time 20 years after its publication.
January 7, 2022
Une magnifique réflexion sur les hommes écrite par la femme, pour la femme, mais qui s’adresse à l’homme. C’est un récit qui incarne la passion, le désir, la violence et la solitude. C’est une rare histoire où je me suis sentie autant près de la protagoniste, même plus de 20 ans après la publication. Incroyable lecture!
December 4, 2018
Quel délicat écrin relationnel que ce petit bouquin... un récit fluide, poétique, parfois violent dans ce qu'il donne à entrevoir, et nous ramène à cette curieuse attirance pour l'autre.
Je m'y suis sentie comme dans ces bras-là.
Je m'y suis sentie comme dans ces bras-là.
May 19, 2024
Ce livre est à la limite pour moi. Un peu plus, et je ne le supporterais pas. Trop honnête peut-être, ou trop sous un autre angle de vue. J’apprends tout de même la poésie des mots et le regard partagé sincèrement. Le livre m’a offert plusieurs matinées de réflexion.
May 7, 2021
تبدأ الرواية بشكل مثير ومشوق ، سرعان ما تتفكك الأحداث لتحصر القارىء في زاوية من الحيرة والأحداث المبهمة .
مجموعة من الشخصيات والأحداث التي لا يربط ما بينها رابط وحتى وإن كان هناك رابط فهو غير واضح .
مجموعة من الشخصيات والأحداث التي لا يربط ما بينها رابط وحتى وإن كان هناك رابط فهو غير واضح .
December 31, 2024
życie kobiety opisane przez pryzmat mężczyzn, których spotkała na swojej drodze. jakie to było dobre
January 21, 2025
ça parle trop d’hommes vas-y
(c’est littéralement écrit dans le résumé)
(c’est littéralement écrit dans le résumé)
September 5, 2025
J’ai trouvé ce livre par hasard et l’ai ouvert sans attentes particulières. J’aime les romans féministes et engagés mais n’avait jamais lu de roman aussi vulnérable, sincère et poétique. On a beau lutter, s’efforcer d’être femme indépendante. À la fin, on est toutes (hétérosexuelles en tout cas) soumises au regard de l’homme, ce désir d’être vue entière et d’être aimée d’une façon ou d’une autre. C’est comme un conditionnement auquel on n’échappe pas. On les haït de nous détruire, de nous blesser, de nous violer à travers l’histoire, mais on veut qu’ils nous aime. C’est le paradoxe d’être une femme.
February 25, 2024
Am citit ediția în limba română, tradusă în 2003 la Editura Pandora-M sub numele total imbecil „Carnet de bal”. Am descoperit că zăcea de 20 de ani în bibliotecă, necitită.
Editura a menționat premiul Fémina, dar nu și premiul Renaudot al liceenilor. Pe coperta patru mai dă citate din două recenzii, din Le Monde și La Croix, citate un pic aproximative.
Oricum, Camille Laurens, care ajunsese în juriul premiilor Fémina (tiens, quelle coïncidence), a fost primită în 2020 în Academia Goncourt, pe locul lăsat liber prin demisie de Virginie Despentes. Que des putes...
Nu pricep recenziile de 4-5 stele pe care le-am citit aici și în alte părți. Apropo de liceenii ăia: au votat băieții cărora li s-a sculat (bander c'est tout à fait normal à leur âge), sau fetele care au visat la o viață plină de pule?
Căci cartea, fără a fi autobiografică, e scrisă din perspectiva unei femei care și-ar povesti relația ei cu bărbații din viața ei. Scrisă de o femeie, deci presupunem că o astfel de poveste ar putea fi reală. Ca bărbat, am fost circumspect cu privire la unele cărți scrise de bărbați despre sexualitatea pasională pe care o pot avea femeile, chiar dacă acei bărbați erau de pildă un Henri Troyat. Dar cu autor femeie, nimic nu poate fi prea exagerat, mai ales că e încununat cu premiul Fémina.
Nu m-a deranjat diareea verbală, verbiajul în exces. Nu m-a deranjat stilul. Nici personajul în sine. Cu toții am cunoscut (am avut iubite, amante) astfel de femei năuce, captivate de bărbați cărora, adesea, nu le pot ceda. Căci bărbații, cum zice personajul din carte, sunt mereu liberi. Iar o femeie obsedată de bărbați, nu întotdeauna sexual, dar totuși o femeie care iubește bărbații care iubesc femeile, n-are cum să fie fidelă. N-are cum.
Dar toate aceste experiențe într-o singură femeie, e prea mult. Nu mai e frivolitate, nici infidelitate. Nu mai contează modelul deja clișeic și mic-burghez al cuplului francez în care fiecare are și alt partener sexual, dar nici unul nu are nimic împotrivă. Nu mai este vorba nici de complexitatea sentimentelor. Repet, am cunoscut, știu că așa ceva se poate simți și trăi. Dar nu în halul ăsta. Asta deja e o curvă proastă, dacă e să spun exact ce gândesc. O femeie slabă, cum să nu. Fără a fi nimfomană, dar totuși obsedată. Și fără nici urmă de tărie de caracter, de onestitate. Orice spune ea că ar fi apreciat la bărbați, umerii, alte alea, ecuația e simplă: o pizdă vrea o pulă, iar pula nu zice nu. Să se mai spună că bărbații ar fi așa și pe dincolo.
„Mi-a fost întotdeauna greu să stau mult timp singură cu cineva pe care nu-l doresc și care nu mă dorește: cu o femeie, de exemplu, sau cu un homosexual, sau cu un bărbat care nu iese din postura pe care i-o impune funcția sa, rolul său social sau profesional, și care-ți vorbește despre un loc exterior propriului său corp și străin de corpul tău.” Restul capitolașului detaliază de ce trupul, dorința, sexul. (Mult mai târziu, va spune că e mai bine că nu a avut nici un frate. A scăpat de nevoia de a face abstracție de trupul acestuia. O tâmpită obsedată.)
Ah, pentru personajul feminin, un bărbat „este mort” de îndată ce devine plictisitor. Eu așa am înțeles. Deși (vai, ce surpriză) fostele iubiri nu rămân neapărat neinteresante. Doar că sunt în trecut, iar întâlnirea cu „foștii” nu se întâmplă prea des. Băi, frate, să o spun clar: cu toată abureala și vrăjeala, tipa este ahtiată după bărbați. Să juri că are nu doar uter, ci și coaie.
Repet, ce dracu e de apreciat la această carte? În alte vremuri s-ar fi putut descrie măcar o demi-duzină de femei cu materialul de aici. În sfârșit, păcat că totuși stilul, așa cum este el, nu e rău în sine.
Dar îmi pare rău, o astfel de carte te scârbește, te face să le crezi pe toate femeile curve, pizde proaste. Sau măcar pe franțuzoaice.
Ce-i mai rău este că m-a enervat traducerea Irinei Mavrodin. În ultima vreme îmi put toate traducerile, că sunt din engleză, franceză, italiană. Sunt proaste.
p.16: decroșează. Noi am spune „ridică receptorul din furcă”.
p.27: badinaj. Fugi, mă, cu franțuzismul de aici.
p.23: cazanierul, apoi bărbatul sur-booke (așa scria). Fă, este bărbatul de casă și bărbatul super-ocupat (le surbooké).
p.27: menuul. În română zicem meniul.
p.28: solitudinea corpurilor. În limba română, solitudinea este o prețiozitate utilizată când e ceva de accentuat. Traducerea uzuală, normală, este: singurătatea.
p.30: spirit și Sfântul Spirit. Inculto, este duh și Sfântul Duh (Saint-Esprit).
p.34: mașina 404. Dacă tot ai pus „mașina” când în original scria „la 404”, puteai preciza: Peugeot. Că poate românii nu știu ce e aia 404.
p.42: institutor. La noi i se zice învățător în mod curent.
p.42: Chaban-Delmas. Francezii știu cine a fost, alții nu. Chiar și admițând că în 2003 Internetul nu era ce este azi, orice Larousse ți-ar fi spus că a fost un gaullist, membru al Rezistenței, de trei ori președinte al Adunării Naționale, și prim-ministru.
p.49: godmișeuri. Des godemichés, adică dildouri. Vibratoare care nu vibrează, gen.
p.55: poșeta discurilor. Adică buzunarul de carton în care stă un disc de vinil. Nu știu cum le zice la noi, dar nu poșetă.
p.61: frâna mobiletei. Mobileta e motoretă, madam!
p.64: juisanța. De ce acest franțuzism? Parcă era vorba că traduci. În fine, orgasm e prea oficial, extaz sau climax nu erau în text...
p.68: față simiescă. Cum adică? De maimuță, de cimpanzeu? Adaptează un pic și tu.
p.73: 4L. Adică Renault 4, nu neapărat Renault 4L, dar i se zicea „Quatrelle” (predecesorul fusese 4CV). Mă mir că în text nu scria R4.
p.74: Solex. Vehicul sus-menționat.
p.74: Leonard Gohen, apoi repetat Gohen. Sper că traducerea a fost făcută de mână, ca să pot da vina pe Mariana Briceag, de la procesare text, și pe Victoria Mateescu, corectură. Prea multe chizde proaste pe lume...
p.76: pe platină. Vrei să zici pick-up sau picup. Mai devreme găsiseși pick-up, dar platine, électrophone, tourne-disque, phono, sunt fix același lucru.
p.79: călătorie de nuntă. Tembelo, voyage de noces se zice la noi, fix ca și lune de miel, lună de miere. Nu avem alt termen.
p.83: medicul IVG. Interruption volontaire de grossesse (IVG). Puteai pune o notă de subsol.
p.95: proiecteză să plece (Ils font le projet de partir). Plănuiesc, fă, nu proiectează!
p.96: scolopendri. Pluralul românesc e scolopendre. Și în franceză e tot feminin.
p.99: bărbații sunt „angajați”, de patru ori. Madam, „des hommes pris” vrea să zică „luați”, chiar dacă nu cu acte. Sau „ocupați”, ca un scaun la cinema. Angajați pe dracu, de unde ai scos asta?
p.107: my tailor is rich and my wife is crazy. Well, „my tailor is rich” este o frază celebră cu care începe metoda de engleză „L’Anglais sans peine Assimil” din 1929 până spre anii 60. Apare și în „Le gendarme à New York”.
p.122: cei 145 kilometri pe oră cronometrați pe cornișă (les 145 km/heure chronométrés sur la corniche). Măsurați, madam, căci nimeni nu cronometrează, dar așa se zice la ei. Ba, când nu trebuie specificat gen unde anume („sur la corniche”), se zice și scrie doar „145 km/heure chrono”, ceea ce de obicei s-ar traduce „145 km/oră” sau „fix 145 km/oră”, „145 km/oră pe ceas”, „145 km/oră pe măsuratelea”, adică nu din burtă.
p.136: rămânem aici. Văleu, nu știi să traduci „Nous allons en rester là.” Adică: o lăsăm așa, lăsăm lucrurile așa, ajunge atât, să nu mai vorbim despre asta, s-o lăsăm baltă, etc., după caz. În context, găseai tu ceva, dar nu poți traduce literal!
p.171: au totul (ils ont tout). Noi am spune: au de toate. (E vorba de o farmacie și de o rețetă.)
p.181: colegiul din ZEP. Adică liceul dintr-o zonă defavorizată. Zonele de Educație Prioritară în Franța sunt exact cartierele cu delincvență maximă. Politicile începute în 1981-1982 ar fi trebuit să-i favorizeze pozitiv pe acești elevi, dar, cum era de așteptat, nu au avut nici un efect notabil.
p.182: note de pressing. Cucoanăăăă! Pressingul ăsta e călcarea rufelor cu abur la spălătorie! Note de la călcat, aș fi zis.
p.185: Palais Brongniart. Adică sediul Bursei din Paris. Se cerea notă de subsol.
p.196: ciorapii ajurați. În original: mes bas résille. Ciorapii mei de plasă, imbecilo!
p.224: pianotează pe tastatura noului său ordinator. În original: qui pianote sur le clavier de son ordinateur. De unde și până unde „noului”? Bate la tastatura calculatorului. Clămpăne, dacă vreți.
Mă jur că nu mai citesc absolut nici o carte franțuzească decât în original.
Editura a menționat premiul Fémina, dar nu și premiul Renaudot al liceenilor. Pe coperta patru mai dă citate din două recenzii, din Le Monde și La Croix, citate un pic aproximative.
Oricum, Camille Laurens, care ajunsese în juriul premiilor Fémina (tiens, quelle coïncidence), a fost primită în 2020 în Academia Goncourt, pe locul lăsat liber prin demisie de Virginie Despentes. Que des putes...
Nu pricep recenziile de 4-5 stele pe care le-am citit aici și în alte părți. Apropo de liceenii ăia: au votat băieții cărora li s-a sculat (bander c'est tout à fait normal à leur âge), sau fetele care au visat la o viață plină de pule?
Căci cartea, fără a fi autobiografică, e scrisă din perspectiva unei femei care și-ar povesti relația ei cu bărbații din viața ei. Scrisă de o femeie, deci presupunem că o astfel de poveste ar putea fi reală. Ca bărbat, am fost circumspect cu privire la unele cărți scrise de bărbați despre sexualitatea pasională pe care o pot avea femeile, chiar dacă acei bărbați erau de pildă un Henri Troyat. Dar cu autor femeie, nimic nu poate fi prea exagerat, mai ales că e încununat cu premiul Fémina.
Nu m-a deranjat diareea verbală, verbiajul în exces. Nu m-a deranjat stilul. Nici personajul în sine. Cu toții am cunoscut (am avut iubite, amante) astfel de femei năuce, captivate de bărbați cărora, adesea, nu le pot ceda. Căci bărbații, cum zice personajul din carte, sunt mereu liberi. Iar o femeie obsedată de bărbați, nu întotdeauna sexual, dar totuși o femeie care iubește bărbații care iubesc femeile, n-are cum să fie fidelă. N-are cum.
Dar toate aceste experiențe într-o singură femeie, e prea mult. Nu mai e frivolitate, nici infidelitate. Nu mai contează modelul deja clișeic și mic-burghez al cuplului francez în care fiecare are și alt partener sexual, dar nici unul nu are nimic împotrivă. Nu mai este vorba nici de complexitatea sentimentelor. Repet, am cunoscut, știu că așa ceva se poate simți și trăi. Dar nu în halul ăsta. Asta deja e o curvă proastă, dacă e să spun exact ce gândesc. O femeie slabă, cum să nu. Fără a fi nimfomană, dar totuși obsedată. Și fără nici urmă de tărie de caracter, de onestitate. Orice spune ea că ar fi apreciat la bărbați, umerii, alte alea, ecuația e simplă: o pizdă vrea o pulă, iar pula nu zice nu. Să se mai spună că bărbații ar fi așa și pe dincolo.
„Mi-a fost întotdeauna greu să stau mult timp singură cu cineva pe care nu-l doresc și care nu mă dorește: cu o femeie, de exemplu, sau cu un homosexual, sau cu un bărbat care nu iese din postura pe care i-o impune funcția sa, rolul său social sau profesional, și care-ți vorbește despre un loc exterior propriului său corp și străin de corpul tău.” Restul capitolașului detaliază de ce trupul, dorința, sexul. (Mult mai târziu, va spune că e mai bine că nu a avut nici un frate. A scăpat de nevoia de a face abstracție de trupul acestuia. O tâmpită obsedată.)
Ah, pentru personajul feminin, un bărbat „este mort” de îndată ce devine plictisitor. Eu așa am înțeles. Deși (vai, ce surpriză) fostele iubiri nu rămân neapărat neinteresante. Doar că sunt în trecut, iar întâlnirea cu „foștii” nu se întâmplă prea des. Băi, frate, să o spun clar: cu toată abureala și vrăjeala, tipa este ahtiată după bărbați. Să juri că are nu doar uter, ci și coaie.
Repet, ce dracu e de apreciat la această carte? În alte vremuri s-ar fi putut descrie măcar o demi-duzină de femei cu materialul de aici. În sfârșit, păcat că totuși stilul, așa cum este el, nu e rău în sine.
Dar îmi pare rău, o astfel de carte te scârbește, te face să le crezi pe toate femeile curve, pizde proaste. Sau măcar pe franțuzoaice.
Ce-i mai rău este că m-a enervat traducerea Irinei Mavrodin. În ultima vreme îmi put toate traducerile, că sunt din engleză, franceză, italiană. Sunt proaste.
p.16: decroșează. Noi am spune „ridică receptorul din furcă”.
p.27: badinaj. Fugi, mă, cu franțuzismul de aici.
p.23: cazanierul, apoi bărbatul sur-booke (așa scria). Fă, este bărbatul de casă și bărbatul super-ocupat (le surbooké).
p.27: menuul. În română zicem meniul.
p.28: solitudinea corpurilor. În limba română, solitudinea este o prețiozitate utilizată când e ceva de accentuat. Traducerea uzuală, normală, este: singurătatea.
p.30: spirit și Sfântul Spirit. Inculto, este duh și Sfântul Duh (Saint-Esprit).
p.34: mașina 404. Dacă tot ai pus „mașina” când în original scria „la 404”, puteai preciza: Peugeot. Că poate românii nu știu ce e aia 404.
p.42: institutor. La noi i se zice învățător în mod curent.
p.42: Chaban-Delmas. Francezii știu cine a fost, alții nu. Chiar și admițând că în 2003 Internetul nu era ce este azi, orice Larousse ți-ar fi spus că a fost un gaullist, membru al Rezistenței, de trei ori președinte al Adunării Naționale, și prim-ministru.
p.49: godmișeuri. Des godemichés, adică dildouri. Vibratoare care nu vibrează, gen.
p.55: poșeta discurilor. Adică buzunarul de carton în care stă un disc de vinil. Nu știu cum le zice la noi, dar nu poșetă.
p.61: frâna mobiletei. Mobileta e motoretă, madam!
p.64: juisanța. De ce acest franțuzism? Parcă era vorba că traduci. În fine, orgasm e prea oficial, extaz sau climax nu erau în text...
p.68: față simiescă. Cum adică? De maimuță, de cimpanzeu? Adaptează un pic și tu.
p.73: 4L. Adică Renault 4, nu neapărat Renault 4L, dar i se zicea „Quatrelle” (predecesorul fusese 4CV). Mă mir că în text nu scria R4.
p.74: Solex. Vehicul sus-menționat.
p.74: Leonard Gohen, apoi repetat Gohen. Sper că traducerea a fost făcută de mână, ca să pot da vina pe Mariana Briceag, de la procesare text, și pe Victoria Mateescu, corectură. Prea multe chizde proaste pe lume...
p.76: pe platină. Vrei să zici pick-up sau picup. Mai devreme găsiseși pick-up, dar platine, électrophone, tourne-disque, phono, sunt fix același lucru.
p.79: călătorie de nuntă. Tembelo, voyage de noces se zice la noi, fix ca și lune de miel, lună de miere. Nu avem alt termen.
p.83: medicul IVG. Interruption volontaire de grossesse (IVG). Puteai pune o notă de subsol.
p.95: proiecteză să plece (Ils font le projet de partir). Plănuiesc, fă, nu proiectează!
p.96: scolopendri. Pluralul românesc e scolopendre. Și în franceză e tot feminin.
p.99: bărbații sunt „angajați”, de patru ori. Madam, „des hommes pris” vrea să zică „luați”, chiar dacă nu cu acte. Sau „ocupați”, ca un scaun la cinema. Angajați pe dracu, de unde ai scos asta?
p.107: my tailor is rich and my wife is crazy. Well, „my tailor is rich” este o frază celebră cu care începe metoda de engleză „L’Anglais sans peine Assimil” din 1929 până spre anii 60. Apare și în „Le gendarme à New York”.
p.122: cei 145 kilometri pe oră cronometrați pe cornișă (les 145 km/heure chronométrés sur la corniche). Măsurați, madam, căci nimeni nu cronometrează, dar așa se zice la ei. Ba, când nu trebuie specificat gen unde anume („sur la corniche”), se zice și scrie doar „145 km/heure chrono”, ceea ce de obicei s-ar traduce „145 km/oră” sau „fix 145 km/oră”, „145 km/oră pe ceas”, „145 km/oră pe măsuratelea”, adică nu din burtă.
p.136: rămânem aici. Văleu, nu știi să traduci „Nous allons en rester là.” Adică: o lăsăm așa, lăsăm lucrurile așa, ajunge atât, să nu mai vorbim despre asta, s-o lăsăm baltă, etc., după caz. În context, găseai tu ceva, dar nu poți traduce literal!
p.171: au totul (ils ont tout). Noi am spune: au de toate. (E vorba de o farmacie și de o rețetă.)
p.181: colegiul din ZEP. Adică liceul dintr-o zonă defavorizată. Zonele de Educație Prioritară în Franța sunt exact cartierele cu delincvență maximă. Politicile începute în 1981-1982 ar fi trebuit să-i favorizeze pozitiv pe acești elevi, dar, cum era de așteptat, nu au avut nici un efect notabil.
p.182: note de pressing. Cucoanăăăă! Pressingul ăsta e călcarea rufelor cu abur la spălătorie! Note de la călcat, aș fi zis.
p.185: Palais Brongniart. Adică sediul Bursei din Paris. Se cerea notă de subsol.
p.196: ciorapii ajurați. În original: mes bas résille. Ciorapii mei de plasă, imbecilo!
p.224: pianotează pe tastatura noului său ordinator. În original: qui pianote sur le clavier de son ordinateur. De unde și până unde „noului”? Bate la tastatura calculatorului. Clămpăne, dacă vreți.
Mă jur că nu mai citesc absolut nici o carte franțuzească decât în original.
December 29, 2020
Une auto-fiction, c'est-à-dire que l'auteur se raconte de façon déguisée. J'ai trouvé cela ennuyeux mais je me raccrochais aux prix de lecture décernés pour persévérer... C'est également peu clair par moment comme si l'auteur écrivait son journal intime sans souci du lecteur. Certains jeux de mots sont intéressants. On y trouve principalement une obsession des corps et du sexe. En effet, ça parle de l'homme du point de vue de l'auteur mais quand même. C'est répétitif. Peu entraînant. Perché souvent.
October 18, 2008
Whew 5 stars. This was an extraordinary book that was such a phenomenon in France and I loved it. Camille loves men and when she turns her interest to the psychiatrist, she becomes his patient and tells all the stories connected to the men in her life, both past and present. It is a sensual read and a rich tapestry of anecdotes and encounters. Very clever.
January 22, 2010
Life doesn't have to be this complicated. Make better choices to start with and you'll have fewer problems later, lady.
January 29, 2023
C’était bien mais en même temps bof, et jsp comment l’expliquer mais ça se voyait que c’était une vielle femme blanche qui écrivait
May 22, 2025
Je n'ai pas aimé l'idée, ni la structure de ce livre. Comme un carnet de portraits, elle voulait écrire sur chaque homme dans l'ordre qu'ils sont entrés et sortis de sa vie. Malheureusement, le récit s'éparpillait trop à mes yeux. De plus, les chapitres courts avait des phrases à rallonge avec toutes les questions internes qu'elle se posait où avec tous les adjectifs qui lui venaient à l'esprit. C'est très impressionist plutôt qu'une histoire linéaire. À la fin, il n'y a pas non plus une grande leçon.
Étant donné que j'ai lu "ta promesse"; j'ai découvert quelques thèmes récurrents, notamment les prénoms bien réfléchis et certaines phrases complètes comme "je ne cherche pas des lecteurs, je préfère qu'ils lisent dans mes yeux" ou encore "je suis un mort qui jouit" et "il n'y a pas d'amour, il n'y a que des preuves d'amour".
En revanche; elle a joliment formulé son intention:
"j'ai renoncé à vous saisir, mais pas au geste de vous saisir. L’écriture est ce geste; j'écris vers vous. C'est comme la main qu'on agite quand le train est parti : inutile, sans être vain. Autrefois, sans doute, j'attendais une réponse, que vous m'expliquiez, que vous me disiez." (p.309)
Étant donné que j'ai lu "ta promesse"; j'ai découvert quelques thèmes récurrents, notamment les prénoms bien réfléchis et certaines phrases complètes comme "je ne cherche pas des lecteurs, je préfère qu'ils lisent dans mes yeux" ou encore "je suis un mort qui jouit" et "il n'y a pas d'amour, il n'y a que des preuves d'amour".
En revanche; elle a joliment formulé son intention:
"j'ai renoncé à vous saisir, mais pas au geste de vous saisir. L’écriture est ce geste; j'écris vers vous. C'est comme la main qu'on agite quand le train est parti : inutile, sans être vain. Autrefois, sans doute, j'attendais une réponse, que vous m'expliquiez, que vous me disiez." (p.309)
April 25, 2023
"il y a l'homme — les hommes. elle cherche, pour les comprendre, à voir ce qui les différencie des femmes. mais le secret échappe. elle cherche ce qui fait d'eux des hommes, elle tourne autour de ce point : ils font des choses qu'aucune femme ne fait, ou ils le font différemment d'une femme. mais elle se désole de ne pas parvenir à dépasser ce lieu commun : leur violence, la brutalité de leur façon d'être au monde, leur passion de dominer — sinon en le conjuguant à ce qui semble faussement son contraire : l'enfance en eux, fragile, attardée, immense, qui est peut-être le vrai nœud de leur sauvagerie — et quelquefois elle se réjouit de n'avoir pas de fils, parce qu'en parcourant l'espace qui sépare la rage de vaincre du désarroi enfantin pour y trouver ce point d'équilibre où se tiendrait l'homme idéal, cet acrobate, elle est bien obligée de l'admettre, malgré son amour : quand il lui arrive d'apercevoir non loin ce point flottant — harmonie funambule entre la force et la faiblesse — et d'y rencontrer quelqu'un, c'est toujours une femme."
January 24, 2025
Comment se dire en disant l’autre ? Comment dresser un portrait de soi en regardant l’autre ? L’autre, l’autre genre, l’homme, comme l’appelle Camille Laurens : entre les lignes de cette description flottante, la narratrice se fait « création réciproque » taillée par l’écrire et le lire, par les deux pôles du livre qui font écho aux deux pôles du sexe. Le texte se prête à une belle interprétation metalittéraire, mais pose aussi (peut être surtout) la question du « je » dans l’autofiction contemporaine (pléonasme ?) et son rapport au lecteur. « Qui êtes-vous ? Je l’ignore. Je ne vous connaît pas. » Méconnaissance, mépris du lecteur… la centralité du « je » dans l’écriture autofictionnelle doit-elle rejeter le pôle opposé, ne plus lui laisser de place ? doit-elle tout lui dire, lui mettre devant les yeux pour qu’il n’ait qu’à lire, béat, ce « je » qui tergiverse sur lui-même ? Alors Sartre se verrait enterré car lire ne serait plus écrire, car le livre serait un objet fini dès que l’encre aura quitté le papier.
July 18, 2022
''Man nepatīk amerikāņu stila darba attiecības, tā saucamā vienlīdzīgā izturēšanās pret otru kā kolēģi, biedru, partneri, brāli vai māsu - šī liekuļotā citādības nezināšana, kas visu padara neciešami vienveidīgu un neīsti brīvu. Es vēlos otram būt nepazīstama zeme, ko viņš sapņo nevis iekarot un pakļaut vai uz mūžiem nodedzināt, bet gan izpētīt, lūk, vismaz nedaudz atklāt. Es mīlu atklājējus, vīriešus, kuri interesējas par sievietēm un tādējādi paši par sevi, par to daļu, kas mājo otrā,- neizprotama, tumša un iekārojama. ''
March 3, 2025
Camille Laurens lowkey la pick-me final boss… (enfin plutôt men-obsessed en vérité). mon daron m’a offert le quarto de son œuvre sobrement intitulé « inventer le désir » lol. la lecture de sa biblio est complètement dépaysante pcq elle me fait réaliser que je pourrai absolument jamais donner l’heure / penser aux mecs à ce point; y aurait-il un curseur ds l’hétérosexualité? Ou peut-être que je suis biaisée car bi? jsp, much to think about
January 10, 2024
I think the concept here was interesting, and there's a few very poignant pieces of writing in this book too. Unfortunately, In His Arms gets so caught up in its stylized narration that the story itself becomes hard to follow at times. It also doesn't help that most of the characters are really not interesting enough for me to stay invested.
November 7, 2017
I liked her book "Who you think I am" quite a bit, but this one had no plot and was just boring. I'm sure there were very insightful things in it, but I missed them because it was a chore to read. I persevered waiting for it all to come together, but it never did (in my opinion).
January 2, 2025
Poetic and mostly well written, but for a work of autofiction most chapters felt strangely impersonal. I just couldn’t empathize with the narrator, especially given that I feel like a lot of her points of view are quite outdated now.
August 25, 2025
Je n’ai pas accroché au début mais j’ai fini par me laisser prendre par l’écriture et par tout ce qu’elle écrit sur les différents hommes rencontrés dans sa vie. C’est un livre bien singulier, impossible à résumer, un peu comme un poème.
April 13, 2018
3.5
I liked the theme of the book and think it was beautifully written. I am feeling though, that there's just something off with her writing skills.
I liked the theme of the book and think it was beautifully written. I am feeling though, that there's just something off with her writing skills.
July 11, 2018
Leitura indispensável pra pensar sobre amor e relações de dominação entre os sexos.
Displaying 1 - 30 of 51 reviews