Religia – în lumina reflectoarelor logoterapeutice în cartea Dumnezeul neștiut
Dimensiunile monolitice ale sensului prind contur în cartea lui Viktor Frankl despre religiozitate, numită „Dumnezeul neștiut”. Frankl opune logoterapia psihanalizei și insistă că în orice persoană, indiferent de ce susține aceasta, există religiozitate. Însă Frankl eșuează în a prezenta dovezi solide asupra tezei centrale a cărții sale. Cu toate că religiozitatea ar putea să joace un rol important în viața multora dintre noi și în menținerea integrității psihice, mascarea ei în cadrul logototerapiei sub formă de „căutare a unui țel ultim”s-ar putea dovedi a fi detrimentală reputației logoterapiei.
Cartea lui Viktor Frankl, publicată pentru prima dată în anul 1974 a fost publicată recent și în România, mai exact în decursul anului trecut, la editura Trei. Textele din carte sunt de fapt transcrieri ale unor conferințe pe care Frankl le-a ținut în SUA. Viktor Frankl este întemeietorul școlii de logoterapie, școală al cărui principiu de bază este că vindecarea psihicului se poate realiza prin trăirea unei vieți ghidate de sens. Totodată, Frankl nu discută despre orice sens, ci existența unui sens ultim. Dar despre acesta, puțin mai încolo.
Prima întâlnirea pe care am avut-o cu opera lui Frankl a fost în anul 2018, când am citit „Omul în căutarea sensului vieții”, o carte care mi s-a părut că avea anumite lacune de onestitate intelectuală – până la urmă, Frankl dorea să prezinte „obiectiv” această voință de sens, însă cartea în sine supura de religiozitate disimulată (nu foarte discret) în căutarea sensului vieții. Ciudată alegere, când sensul îți este oferit de la bun început! Cu toate acestea, Frankl face anumite concesii de bun augur. Astfel, aflăm că, cel puțin, „sensul trebuie găsit, nu trebuie zămislit”. Sensul poate fi căutat explică Frankl, dar mai degrabă se dezvăluie în mod spontan, ceea ce mă cu gândul duce direct la un misticism care ar fi trebuit să fie îngropat demult, deodată cu predicile plicitisitoare ale lui Eckhart. Cu toate acestea, un lucru îi apropie și le răscumpără câteva din păcate (sic) – atât Eckhart cât și Frankl credeau într-o religie personală care putea fi practicată dincolo de cutumele bisericești. Să nu uităm că Eckhart a fost declarat eretic, pentru că pe bună dreptate misticismul a fost privit cu pizmă de clericii vremi, mai ales cum era un mod de a atinge roba lui Dumnezeul fără a face vizite pe la biserică. Și tot legat de acest ultim aspect, Frankl se află în gravă eroare atunci când susține că își imaginează religia viitorului ca fiind una aproape lipsită de ritualuri – ce e religia fără ritualuri?? Religia fără ritualuri nu este religie. Arătați-mi o religie fără ritualuri și voi opri pâmântul în loc.
Dar, înainte ca lucrurile să înceapă astfel să sune prea bine ca să fie adevărate (spoiler alert: nu sunt), Frankl se ia la trântă cu Freud, luând la bani mărunți psihanaliza care pasămite e partea perdantă în meciul amuzant cu logoterapia. Ca orice bun creștin, reușește să salte propria concepție pe piscurile cele mai înalte, logoterapia fiind o psihologie a înălțimilor, iar psihanaliza o aruncă în mocirla abisului. Nici terapia comportamentală nu scapă nevătămată, dar de această mică îl putem absolvi, căci până la urmă, cine îl ia în serios pe Skinner (care toată viața a făcut experimente pe șobolani, dar a scris cărți despre și pentru oameni).
Frankl insistă și după acest ciudat tur de forță care nu poate pasiona decât specialiștii din domeniu și câteva suflete pierdute ale unor studenți de la psihologie, și ne arată o psihanaliză îmbrăcată în haine noi – de data aceasta nu sexualitatea e cea refulată, ci spiritualitatea. Îmbrăcat din nou e și inconștientul pulsional, adică libidoul, care de data aceasta devine inconștientul spiritual. În spatele celei mai mari fericiri nu se află chestiuni de natură sexuală (nu...întodeauna, am adăuga noi), anunță triumfător Frankl – dar asta știam și noi. Mai subțiri sunt însă dovezile asupra existenței inconștientului spiritual. Deși se bate cu pumnii in piept că trebuie să „nu ne pierdem de sub picioare pământul ferm al datelor empirice”, folosește cel mult interpretarea viselor prin metoda clasică a asociațiilor libere și... cam atât. Până la urmă nu este vorba despre vreun Beck, care și-a suflecat mânecile și a vrut să afle cu adevărat în ce mod se transpun anumite teorii psihanalitice în viața pacienților depresivi. Ca și psihanaliza, dacă privim logoterapia cu seriozitate, vom vedea că este acel tip de teorie care explică totul și...nimic. După cum spunea Beck: „De vreme ce teoria psihanalitică putea fi adaptată astfel încât să explice aproape orice fenomen, ea nu putea fi falsificată. Era posibil să răsucești modelul astfel încât să vii cu o altă explicație dacă o anumită formulare nu mergea. Există o asemenea diversitate și bogăție a explicațiilor încât oricând ceva putea fi extras pentru a explica o descoperire neașteptată. (Beck, n.d.)” Și până la urmă ce poate fi mai „transcedental” decât sensul ultim la vieții? Care nu este 42? Puțin curaj însă și să ne ferim totuși, după cum ne-a învățat și Popper, de teoriile nefalsificabile.
Ca persoană care a suferit de depresie clinică și a urmat un tratament cu antidepresive, nu vreau să omit nici faptul că Frankl îți bagă sensul pe gât, vrei nu vrei, astfel nici măcar bieții sinucigași nu au voie să trăiască un vid existențial autentic pentru că, ei bine, dacă „nu ar mai crede cu adevărat în sens, n-ar mai fi capabili să miște nici măcar un deget și, de aceea, nu ar avea nici determinarea să se sinucidă.(pp. 99)” Să nu uităm un alt episod al istoriei care s-a întins pe o perioadă suficient de lungă astfel încât memoria lui să fie încă vie și astăzi, când persoanelor cu dizabilități intelectuale le era luat dreptul de a se autoguverna - non compos mentis, sicut quidam sunt per lucida intervalla, întocmai precum Frankl neagă faptul că anumite persoane și-ar putea trăi (culmea!) propria realitate. Ce poate fi mai egoist decât să îi refuzi unei persoane dreptul la propriul destin și corp? Iată motivul pentru care atât de multe persoane cu boli în stadiu terminal mor în condiții în care nicio persoană zdravănă la cap nu ar lăsa să sfârșească un câine.
Masele au fost educate să ia de bun orice argument al autorității, astfel că prea puține voci se ridică împotriva secului dumnezeu neștiut al lui Frankl. Poate și pentru că logoterapia suscită prea puțin interes. Ceea ce de data asta nu doar insinuează, ci spune de-a dreptul Frankl de-a lungul acestui volum este că și noi, cei nereligioși, suntem totuși religioși. Frankl susține totodată că religiozitatea și logoterapia trebuie separate, însă granițele dintre cele două sunt sever estompate atunci când se raportează teleologic la sensul ultim al vieții. Ceea ce pot însă concede este că religiozitatea poate juca un rol important în viața multor persoane aflate într-o situație de criză și astfel în menținerea integrității psihice (și chiar a celei fizice (Zimmer et al., 2019). Mai puțin clar, după lecturarea acestui set de conferințe, este în ce fel religiozitatea ar trebui abordată în logoterapie de către un terapeut care nu are nevoie să apeleze la astfel de cârje spirituale și cum se poate raporta acesta cel
mai bine la realitate pacientului său, realitate cu care până la urmă fiecare terapeut trebuie să lucreze. Alt lucru binevenit în logoterapie este orientarea individului către un țel (deși Frankl admite că acest lucru ține de voliția individului).
În cele din urmă, lui Frankl ar putea să nu îi cadă bine faptul că pentru mulți dintre noi, apa nu mai încetează să fie udă atunci când aflăm că e un compus format din hidrogen și oxigen. Exemplul absolut odios al unei maimuțe care primește o injecție dureroasă spre binele mai mare al tuturor este unul grăitor - al modului în care religia murdărește spiritul uman, un spirit pe care marii gânditori, de la Diderot încoace ne-au arătat că trebuie să fie unul liber și secular, nu unul poluat de teodicee grotești și încorsetat de reguli stupide și nevolnice. Doar pentru că Frankl a fost un supraviețuitor al Holocaustului, el nu trebuie să rămână în niciun fel un autor de necontestat. În cele din urmă, Frankl greșește nu pentru că vorbește de religie, ci pentru că o face în numele altora. Cât despre sensul ultim, să sperăm că acesta nu constă în incantații ciudate și gimnastică mentală dedicată unei instanțe care, dacă există, nu ar avea nevoie de niciunul dintre aceste giumbușlucuri. Nu aflăm de ce trebuie musai să existe un sens ultim (de parcă ar exista o competiție între sensuri), și de cenu putem avea mai multe sensuri la care să ne raportăm. Dar dacă este să aleg, după cum
vrea cu dinadinsul Frankl, un sens al sensurilor, îmi amintesc că un psihoterapeut a spus odată: „Sensul vieții înseamnă să înveți să iubești.”, iar acesta este unul destul de bun pentru
mine.