Mi-a plăcut, dar... cam atât.
Spartacus și camarazii săi fură galera lui Cezar și caută adăpost în satul galilor nesupuși. Acolo, însă, Obelix încalcă regula de a nu bea din poțiunea magică și consumă întregul conținut al cazanului, ceea ce duce la împietrirea lui în primă fază și, apoi, la transformarea în copil.
După o serie de albume bune și foarte bune, de data asta mi s-a părut că lui Uderzon nu prea i-a ieșit. Sunt multe idei cu care se joacă, unele dintre ele foarte interesante. De exemplu, ce s-ar întâmpla dacă Obelix ar bea poțiune, deși nu are voie, fiindcă a căzut în cazan când era mic. Există un episod în care a luat o gură de poțiune magică - în „Asterix și Cleopatra” - dar totul fusese făcut cu mare precauție. De asemenea, introducerea în poveste a lui Spartacus (cu celebra bărbie a lui Kirk Douglas), apoi călătoria spre miticul tărâm al atlanților, precum și încercarea lui Cezar de a-și recupera galera sunt toate elemente capabile să ducă la o poveste savuroasă.
Din păcate, tocmai de aici mi se pare că i se trag ponoasele acestui album. Este un fel de șaorma cu de toate, bună să-ți astâmpere foamea, dar căreia nu-ți dai seama ce îi dă cu adevărat savoare. Îi lipsește o direcție clară. Da, povestea galerei furate pare să fie firul principal, pe care se țes celelalte, dar este unul destul de subțire. Povestea lui Obelix fură atenția, însă este destul de haotică. Ideea de a vedea un copil mic în locul imensului Obelix, incapabil să mai bată pe cineva, frustrat că nu mai poate mânca decât un mistreț, conduce la episoade amuzante, dar, per total, desfășurarea evenimentelor în ceea ce o privește n-a fost „wow!”. În plus, deznodământul a părut genul care scade miza în loc s-o crească. Potențialul apariției duetului Cezar-Cleopatra (care a pus în mișcare superbul album „Asterix și Cleopatra”) nu este exploatat, rămânând la nivel de decor. Nici Atlantida nu mi s-a părut altceva decât o pată exotică (un pic cam stranie pe gustul meu), dar fără prea mare importanță față de potențialul introducerii ei în poveste.
Există și elemente bune în acest album, episoade reușite, umor spumos pe alocuri, planșe menite să-ți taie răsuflarea, dar, în ansamblu, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost de proiect prea ambițios față de ceea ce a reușit să pună în scenă artistul. Poate cu o miză mai mică, dar exploatată la maxim, rezultatul ar fi fost mult mai bun.