What do you think?
Rate this book
Romanzi brevi
Nell'ambito dell'edizione I Meridiani delle opere di Thomas Mann, il volume contenente nove romanzi brevi è curato da Roberto Fertonani e si avvale delle traduzioni di autorevoli specialisti come Castellani, Mazzucchetti, Zampa, Pocar e Merlini.
Comprende:
· Tristano
· La morte a Venezia
· Cane e padrone
· Le teste scambiate
· La legge
· L' inganno
· Disordine e dolore precoce
· Mario e il mago
· Tonio Kroger
Comprende:
· Tristano
· La morte a Venezia
· Cane e padrone
· Le teste scambiate
· La legge
· L' inganno
· Disordine e dolore precoce
· Mario e il mago
· Tonio Kroger
765 pages, Hardcover
First published January 1, 1956
78 people are currently reading
782 people want to read
About the author
Thomas Mann
1,901 books5,258 followersLibrarian Note: There is more than one author in the GoodReads database with this name. See this thread for more information.
See also:
Serbian: Tomas Man
Thomas Mann was a German novelist, short story writer, social critic, philanthropist, essayist, and Nobel Prize laureate in 1929, known for his series of highly symbolic and ironic epic novels and novellas, noted for their insight into the psychology of the artist and the intellectual. His analysis and critique of the European and German soul used modernized German and Biblical stories, as well as the ideas of Goethe, Nietzsche, and Schopenhauer. His older brother was the radical writer Heinrich Mann, and three of his six children, Erika Mann, Klaus Mann and Golo Mann, also became important German writers. When Hitler came to power in 1933, Mann fled to Switzerland. When World War II broke out in 1939, he emigrated to the United States, from where he returned to Switzerland in 1952. Thomas Mann is one of the best-known exponents of the so-called Exilliteratur.
See also:
Serbian: Tomas Man
Thomas Mann was a German novelist, short story writer, social critic, philanthropist, essayist, and Nobel Prize laureate in 1929, known for his series of highly symbolic and ironic epic novels and novellas, noted for their insight into the psychology of the artist and the intellectual. His analysis and critique of the European and German soul used modernized German and Biblical stories, as well as the ideas of Goethe, Nietzsche, and Schopenhauer. His older brother was the radical writer Heinrich Mann, and three of his six children, Erika Mann, Klaus Mann and Golo Mann, also became important German writers. When Hitler came to power in 1933, Mann fled to Switzerland. When World War II broke out in 1939, he emigrated to the United States, from where he returned to Switzerland in 1952. Thomas Mann is one of the best-known exponents of the so-called Exilliteratur.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 36 reviews
September 18, 2020
Em termos de conteúdo, os contos de Thomas Mann não diferem muito das suas narrativas mais longas, e poderão servir como porta de entrada para quem quiser aventurar-se neste autor “bicho papão”. Numa história “de nadas” escrita em dez páginas, consegue agrupar camadas que, uma vez exploradas uma a uma, abordam temas já clássicos nos seus escritos, e irão exigir muita arte de adivinhação aos seus leitores (esta leitora googlou e serviu-se descaradamente dos trabalhos alheios para não perder o tino). A escrita é sumptuosa e as temáticas vão da filosofia às artes, com destaque para a relação obra/artista, evidenciando sempre as complexas interações humanas, num enquadramento social onde prevalecem as linhagens burguesas, sóbrias e altivas.
São construções complexas, altamente codificadas, que nos podem conduzir a conclusões imediatas e desfavoráveis.
Então, se tu aí queres ler Thomas Mann e não tens a erudição de uma enciclopédia, prepara-te para trabalhinho paralelo. Árduo! E depois, desfruta e aclama o mestre.
São construções complexas, altamente codificadas, que nos podem conduzir a conclusões imediatas e desfavoráveis.
Então, se tu aí queres ler Thomas Mann e não tens a erudição de uma enciclopédia, prepara-te para trabalhinho paralelo. Árduo! E depois, desfruta e aclama o mestre.
June 10, 2020
A massive and in all ways totally complete anthology of Thomas Mann's short fiction (or rather, one should likely say his shorter fiction, as especially some of the novellas are actually almost novel-length and novel-like in both thematics and scope), Die Erzählungen (first published by Fischer in 1956 and as such just one year after the author's death) ranks amongst my favourite tomes of both German literature and short stories as a genre in and of itself (for indeed, I do very much adore Thomas Mann's short stories and novellas and having them ALL appear together in one handy collection, is certainly greatly appreciated).
However and that all being said, I have NOT actually read Die Erzählungen in its entirety (and will likely also never do so). Instead, I usually tend choose one to three offerings that spark my fancy and interest; some are of course rereads of old favourites, whilst others, I am trying, I am perusing for the first (and depending on enjoyment and interest, perhaps even the only) time. And while I most definitely do neither enjoy nor appreciate Thomas Mann's short stories and novellas equally (and also find, like with most short story and novella collections I have read, a few inclusions that I really do not at all like, such as for example Tristan, where my erstwhile enjoyment and appreciation have now changed to utter disdain and anger), the featured stories, they certainly all do generally and evocatively demonstrate Thomas Mann's literary genius and his ability to create both exquisite and often exceedingly painful visions and musings on life, love, art, philosophy, humanity at both its most positive and most dangerously loathsome and decadent.
Now my personal favourites of Thomas Mann's short fiction thus far are Tonio Kröger, Mario und der Zauberer (Mario and the Magician), Der kleine Herr Friedemann (Little Mr. Friedemann) and with certain caveats and limitations Wälsungenblut (Blood of the Waelsungs). However, Thomas Mann's Der Tod in Venedig (Death in Venice) although undeniably brilliant, has actually never ever ranked amongst my favourites (too longwinded and tedious, too minutely and sometimes off topically descriptive, and well, I just do not appreciate Gustaf von Aschenbach's paedophelia) although I do well understand and appreciate that it is probably considered Thomas Mann's best and most famous novella, both in Germany and abroad. But really, truly, I strongly do tend to recommend Thomas Mann's shorter fiction, with the caveat that this here collection is in German, and thus a good and decent level of advanced reading fluency is definitely suggested, even required. But there do seem to be a goodly number of English language translations of Thomas Mann's short stories and novellas available, however, as I have never read Thomas Mann in English, I cannot and will not offer any comments as to the quality of these translations (but indeed, Thomas Mann is definitely well worth seeking out as an author, and his novellas and short stories do provide an evocative and enlightening, historically significant lens into both his work and German society, perhaps even society in general, and yes, also without the sheer massiveness and towering insurmountability of some of the author's extensive, mega-tome novels).
However and that all being said, I have NOT actually read Die Erzählungen in its entirety (and will likely also never do so). Instead, I usually tend choose one to three offerings that spark my fancy and interest; some are of course rereads of old favourites, whilst others, I am trying, I am perusing for the first (and depending on enjoyment and interest, perhaps even the only) time. And while I most definitely do neither enjoy nor appreciate Thomas Mann's short stories and novellas equally (and also find, like with most short story and novella collections I have read, a few inclusions that I really do not at all like, such as for example Tristan, where my erstwhile enjoyment and appreciation have now changed to utter disdain and anger), the featured stories, they certainly all do generally and evocatively demonstrate Thomas Mann's literary genius and his ability to create both exquisite and often exceedingly painful visions and musings on life, love, art, philosophy, humanity at both its most positive and most dangerously loathsome and decadent.
Now my personal favourites of Thomas Mann's short fiction thus far are Tonio Kröger, Mario und der Zauberer (Mario and the Magician), Der kleine Herr Friedemann (Little Mr. Friedemann) and with certain caveats and limitations Wälsungenblut (Blood of the Waelsungs). However, Thomas Mann's Der Tod in Venedig (Death in Venice) although undeniably brilliant, has actually never ever ranked amongst my favourites (too longwinded and tedious, too minutely and sometimes off topically descriptive, and well, I just do not appreciate Gustaf von Aschenbach's paedophelia) although I do well understand and appreciate that it is probably considered Thomas Mann's best and most famous novella, both in Germany and abroad. But really, truly, I strongly do tend to recommend Thomas Mann's shorter fiction, with the caveat that this here collection is in German, and thus a good and decent level of advanced reading fluency is definitely suggested, even required. But there do seem to be a goodly number of English language translations of Thomas Mann's short stories and novellas available, however, as I have never read Thomas Mann in English, I cannot and will not offer any comments as to the quality of these translations (but indeed, Thomas Mann is definitely well worth seeking out as an author, and his novellas and short stories do provide an evocative and enlightening, historically significant lens into both his work and German society, perhaps even society in general, and yes, also without the sheer massiveness and towering insurmountability of some of the author's extensive, mega-tome novels).
03-auf-pause
September 27, 2017Vision 5-7 Unbewertbarer Wortschwall
Was wollte uns der junge Dichter damit sagen? Keine Ahnung, das Erstlingswerk ist ein Wortschwall, der dem Leser nicht das geringste visuelle Erlebnis beschert, das über den Rauch der Zigarette und die Tabakkrümel auf der Unterlage hinaus geht.
Die Gefallene 8-43 35/100
Wenn einer Frau erst um liebe fällt, dann fällt sie auch um Geld, das ist die Moral von Thomas Manns Beitrag zur Debatte der Emanzipation der Frau. Ein wenig typischer Humor schwingt bei der Schilderung des Jungmännerkränzchen schon mit, aber Die Gefallene ist eher ein Fall für Komplettisten.
Der Wille zum Glück 44-64 30/100
Schwer herzkranker junger Künstler bleibt gegen jede Diagnose am Leben bis er seine Angebetete, die ihn und keinen anderen will, zum Altar und ins Hochzeitsbett geführt hat. Viel zu lang für die Plotsubstanz, ein Dauerproblem bei Thomas Mann.
Der Tod 65-72 12/100
Sterbenslangweilige Tagebuchnovelle à la Storm, an deren Ende ein kleines Mädchen vor dem Todeskandidaten stirbt, wehleidig bis zum Gehtnichtmehr.
Enttäuschung 106-113 29/100
Ein schrulliger Unbekannter auf dem Markusplatz behelligt den Erzähler mit seiner Erfahrung, dass die Realität jedes mal hinter der Vorstellung zurück geblieben, ob beim knapp überlebten Hausbrand, in den Bergen, Venedig und die Lieben sowieso.
Gladius Dei 215-235 71/100
Zauberhafte Liebeserklärung an München als Kunsthauptstadt, die ein bezeichnendes Licht auf die kommerzielle Seite des Kunst(Handwerks)Betriebs wirft. Bei meinen ersten beiden Durchgängen mit zwei Sternen bedacht, da sich die Empfindsamkeit meines jüngeren Ichs gleich zwei mal an der Diskrepanz zwischen der herrlich atmosphärischen Darstellung Münchens und der bescheidenen Fabel um den anachronistischen Mönch Hieronymus gestoßen hat. Im Vergleich zu vielen anderen Erzählungen des Zauberers stimmt hier aber die Balance. Anscheinend habe ich inzwischen auch den Altershumor um über derartige Donquichotteriaden zu lachen. Also dieses mal dreieinhalb Sterne, politisch korrekte Gemüter dürften, wie auch bei Wälsungenblut, ein paar Minuspunkte für seinerzeit alltäglichen Antisemitismus verteilen.
Tristan 236-289 60/100
Als Vorstudie zum Zauberberg ist Tristan eine der zukunftsträchtigeren Erzählungen.
Neben viel Klinikatmosphäre, Therapien, die im großen Roman wieder auftauchen, enthält die Erzählung einige unvergessliche Charaktere wie den verwesenden Säugling Detlev Spinnell, den Autor eines dekorativen Romans, der in der Wirklichkeit ebenso wenig zurecht kommt wie Frau Klöterjahn, die nach der Geburt eines starken Kindes nicht mehr so recht auf die Beine kommt und zur Todeskandidatin wird. Sobald Klinikleiter Dr. Leander die Behandlung an seinen Kollegen Dr. Müller abgibt, weiß der Leser Bescheid. Die Erzählung stammt aus der Buddenbrooks-Phase, das Ende seines ersten großen Romans schrieb der Zauberer ja bekanntlich aus dem Brockhaus ab. Beim Tod des letzten Buddenbrook bekommt der Leser immerhin eine medizinisch so weit nachvollziehbare Prognose. Dass Gabriele nach dem Durchspielen des Tristan plötzlich unheilbar erkrankt, erscheint mir doch allzu unbedarft romantisch. Ohne die medizinische Lücke wäre eine bessere Bewertung drin gewesen.
Schwere Stunde 411-420 27/100
TM jubelt sein Scheitern als Dramatiker mit der Haupt- und Staatsaktion Fiorenza einem Friedrich Schiller unter, der so seine Zweifel am Wallenstein hat und erzielt so eine gut verkäufliche Geschichte. Zum Glück dauert die Lektüre nicht viel länger als eine Viertelstunde.
Wälsungenblut 421-455
Die Inzest-Novelle Wälsungenblut bewältigt, ein fein gewirktes Nichts voll feiner Bosheiten, das der Nichtigkeit seiner Charaktere aber vollkommen gerecht wird. Für die Nachgeborenen drängt sich ein Nachfolger geradezu , in dem sich der gehörnte Verwaltungsmensch bei der Durchführung der Endlösung an der Sippe seiner Ex-Frau dafür rächt, dass der Zwillingsbruder seine Ehe etwas interessanter gemacht hat. Politisch korrekt gedrechselte Gemüter dürften an dieser Geschichte und der menschlichen Mickrigkeit der Charaktere Anstoß nehmen, Mann'sche Ironie hin oder her.
Anekdote 456 - 461 Drei Sterne 55/100
Ein Eisenbahnunglück 462 - 471 55/100
Der Titel sagt alles, diese wahre Begebenheit ist die ideale Einstimmung auf den Tod in Venedig, nicht ganz so umständlich, macht den Leser aber mit den Eigenheiten des Autors bei Reisebeschreibungen vertraut. Mit diesem Vorprogramm wäre mein Urteil über TiV wohl etwas milder ausgefallen.
Wie Jappe und Do Escobar sich prügelten 474-492 Zweieinhalb Sterne 54/100
Die als Duell am Strand von Travemünde ausgetragene Prügelei zwischen zwei 15jährigen die als Anlass für die Beschreibung der Körperlichkeit der beiden jugendlichen Kombattanten. Hauptattraktion ist allerdings der jüngere Freund des Erzählers: Er sah aus wie ein kleiner magerer Amor, wie er da lag, mit erhobenen Armen, seinen hübschen blond- und weichlockigen, länglichen, englischen Kopf in die schmalen Hände gebettet.
Tod in Venedig 493-584 (15.5.2017) Zwei Sterne 43/100
Wer die Schönheit angeschaut mit Augen,
Ist dem Tode schon anheimgegeben,
wird für keinen Dienst auf Erden taugen,
Und doch wird er vor dem Tode beben,
Wer die Schönheit angeschaut mit Augen!
Tod in Venedig ist so etwas wie die 90seitige Prosaauswellung von Graf Platens Tristan-Gedicht, denn sobald das TM-alter-Ego Gustav Aschenbach den Knaben Tadzio erblickt hat, taugt er für nichts mehr, auch nicht für eine rechtzeitige Flucht aus der Cholera-Loch Venedig. So weit die philologisch korrekte Auslegung.
Alternder Kryptoschwuler stalkt sich im Urlaub zu Tode und bringt dabei dabei sich und den Gegenstand des Begehrens fahrlässig in Gefahr, wäre die moderne Umschreibung dieses mit ziemlich viel Mythologie überfrachteten 90-seitigen Ergusses. Aschenbachs Traum vom barbarischen Ritual als Reaktion auf die Tanznummer und die Choleranachrichten findet ihr Gegenstück in Hans Castorps Vision im Kapitel Schnee, das so etwas wie den Höhepunkt des Zauberbergs darstellt.
Der Zauberer hat seinen großen Roman ja ursprünglich als satirisches Nachspiel zu TiV begonnen, ehe eine Art Abrechnung mit der Vorkriegswelt und ihren geistigen Strömungen wurde. TM hat später vieles besser gemacht, nicht nur die Vision, die den TiV-Traum zur Lachnummer degradiert. Der Zauberberg zieht den Leser zwanglos und unwiderstehlich in seinen Bann, die ersten hundert Seiten sind vorbei, ehe man sich's versieht. Die ersten beiden Kapitel von TiV sind dagegen massive Lesehemmnisse, die mich mindestens zwei mal in die Knie gezwungen haben. Die Novelle vom Tod des Dichters wirkt auf mich maßlos überfrachtet, der Anfang deutet auf die übelsten Seiten der Betrachtungen eines Unpolitischen voraus, denen ich, dank einiger Genieblitze jederzeit mindestens einen Stern mehr geben würde. Ob das Augenspiel mit dem jungen (Todes)Gott ein großes Glück darstellt, bleibt sicherlich Geschmackssache, das Finale mit dem Winken ins Jenseits finde ich so weit gelungen, aber halb so viel Text hätte mir genügt.
Tiv gehört wie auch die Vögel oder wenn die Gondeln Trauer tragen zu jenen Texten, die zwar als Grundlage für atmosphärische Filmkunst einer gewissen Ära getaugt haben aber ziemlich wenig fürs Innere Auge anbieten, von daher sind gewisse Enttäuschungen vorprogrammiert.
Die vertauschten Köpfe 854-961 Unbewertbar, da ungenießbar
Diese Erzählung war vor gut 25 Jahren mal das Entzücken eines Sommertages, wenn man vom Ende absieht, das ich heute noch inakzeptabler finde. Ansonsten Ironie so meterdick aufgetragen wie Schminke bei einer Bordsteinschwalbe im höheren Semester. Das bevorzugte Stilmittel des Zauberers in Verbindung mit der schon andernorts hinreichend kritisierten Umständlichkeit potenziert sich hier zum hochgradigen Lesehemmnis. Ein vollkommen verwürztes Gericht auf indische Art.
Was wollte uns der junge Dichter damit sagen? Keine Ahnung, das Erstlingswerk ist ein Wortschwall, der dem Leser nicht das geringste visuelle Erlebnis beschert, das über den Rauch der Zigarette und die Tabakkrümel auf der Unterlage hinaus geht.
Die Gefallene 8-43 35/100
Wenn einer Frau erst um liebe fällt, dann fällt sie auch um Geld, das ist die Moral von Thomas Manns Beitrag zur Debatte der Emanzipation der Frau. Ein wenig typischer Humor schwingt bei der Schilderung des Jungmännerkränzchen schon mit, aber Die Gefallene ist eher ein Fall für Komplettisten.
Der Wille zum Glück 44-64 30/100
Schwer herzkranker junger Künstler bleibt gegen jede Diagnose am Leben bis er seine Angebetete, die ihn und keinen anderen will, zum Altar und ins Hochzeitsbett geführt hat. Viel zu lang für die Plotsubstanz, ein Dauerproblem bei Thomas Mann.
Der Tod 65-72 12/100
Sterbenslangweilige Tagebuchnovelle à la Storm, an deren Ende ein kleines Mädchen vor dem Todeskandidaten stirbt, wehleidig bis zum Gehtnichtmehr.
Enttäuschung 106-113 29/100
Ein schrulliger Unbekannter auf dem Markusplatz behelligt den Erzähler mit seiner Erfahrung, dass die Realität jedes mal hinter der Vorstellung zurück geblieben, ob beim knapp überlebten Hausbrand, in den Bergen, Venedig und die Lieben sowieso.
Gladius Dei 215-235 71/100
Zauberhafte Liebeserklärung an München als Kunsthauptstadt, die ein bezeichnendes Licht auf die kommerzielle Seite des Kunst(Handwerks)Betriebs wirft. Bei meinen ersten beiden Durchgängen mit zwei Sternen bedacht, da sich die Empfindsamkeit meines jüngeren Ichs gleich zwei mal an der Diskrepanz zwischen der herrlich atmosphärischen Darstellung Münchens und der bescheidenen Fabel um den anachronistischen Mönch Hieronymus gestoßen hat. Im Vergleich zu vielen anderen Erzählungen des Zauberers stimmt hier aber die Balance. Anscheinend habe ich inzwischen auch den Altershumor um über derartige Donquichotteriaden zu lachen. Also dieses mal dreieinhalb Sterne, politisch korrekte Gemüter dürften, wie auch bei Wälsungenblut, ein paar Minuspunkte für seinerzeit alltäglichen Antisemitismus verteilen.
Tristan 236-289 60/100
Als Vorstudie zum Zauberberg ist Tristan eine der zukunftsträchtigeren Erzählungen.
Neben viel Klinikatmosphäre, Therapien, die im großen Roman wieder auftauchen, enthält die Erzählung einige unvergessliche Charaktere wie den verwesenden Säugling Detlev Spinnell, den Autor eines dekorativen Romans, der in der Wirklichkeit ebenso wenig zurecht kommt wie Frau Klöterjahn, die nach der Geburt eines starken Kindes nicht mehr so recht auf die Beine kommt und zur Todeskandidatin wird. Sobald Klinikleiter Dr. Leander die Behandlung an seinen Kollegen Dr. Müller abgibt, weiß der Leser Bescheid. Die Erzählung stammt aus der Buddenbrooks-Phase, das Ende seines ersten großen Romans schrieb der Zauberer ja bekanntlich aus dem Brockhaus ab. Beim Tod des letzten Buddenbrook bekommt der Leser immerhin eine medizinisch so weit nachvollziehbare Prognose. Dass Gabriele nach dem Durchspielen des Tristan plötzlich unheilbar erkrankt, erscheint mir doch allzu unbedarft romantisch. Ohne die medizinische Lücke wäre eine bessere Bewertung drin gewesen.
Schwere Stunde 411-420 27/100
TM jubelt sein Scheitern als Dramatiker mit der Haupt- und Staatsaktion Fiorenza einem Friedrich Schiller unter, der so seine Zweifel am Wallenstein hat und erzielt so eine gut verkäufliche Geschichte. Zum Glück dauert die Lektüre nicht viel länger als eine Viertelstunde.
Wälsungenblut 421-455
Die Inzest-Novelle Wälsungenblut bewältigt, ein fein gewirktes Nichts voll feiner Bosheiten, das der Nichtigkeit seiner Charaktere aber vollkommen gerecht wird. Für die Nachgeborenen drängt sich ein Nachfolger geradezu , in dem sich der gehörnte Verwaltungsmensch bei der Durchführung der Endlösung an der Sippe seiner Ex-Frau dafür rächt, dass der Zwillingsbruder seine Ehe etwas interessanter gemacht hat. Politisch korrekt gedrechselte Gemüter dürften an dieser Geschichte und der menschlichen Mickrigkeit der Charaktere Anstoß nehmen, Mann'sche Ironie hin oder her.
Anekdote 456 - 461 Drei Sterne 55/100
Ein Eisenbahnunglück 462 - 471 55/100
Der Titel sagt alles, diese wahre Begebenheit ist die ideale Einstimmung auf den Tod in Venedig, nicht ganz so umständlich, macht den Leser aber mit den Eigenheiten des Autors bei Reisebeschreibungen vertraut. Mit diesem Vorprogramm wäre mein Urteil über TiV wohl etwas milder ausgefallen.
Wie Jappe und Do Escobar sich prügelten 474-492 Zweieinhalb Sterne 54/100
Die als Duell am Strand von Travemünde ausgetragene Prügelei zwischen zwei 15jährigen die als Anlass für die Beschreibung der Körperlichkeit der beiden jugendlichen Kombattanten. Hauptattraktion ist allerdings der jüngere Freund des Erzählers: Er sah aus wie ein kleiner magerer Amor, wie er da lag, mit erhobenen Armen, seinen hübschen blond- und weichlockigen, länglichen, englischen Kopf in die schmalen Hände gebettet.
Tod in Venedig 493-584 (15.5.2017) Zwei Sterne 43/100
Wer die Schönheit angeschaut mit Augen,
Ist dem Tode schon anheimgegeben,
wird für keinen Dienst auf Erden taugen,
Und doch wird er vor dem Tode beben,
Wer die Schönheit angeschaut mit Augen!
Tod in Venedig ist so etwas wie die 90seitige Prosaauswellung von Graf Platens Tristan-Gedicht, denn sobald das TM-alter-Ego Gustav Aschenbach den Knaben Tadzio erblickt hat, taugt er für nichts mehr, auch nicht für eine rechtzeitige Flucht aus der Cholera-Loch Venedig. So weit die philologisch korrekte Auslegung.
Alternder Kryptoschwuler stalkt sich im Urlaub zu Tode und bringt dabei dabei sich und den Gegenstand des Begehrens fahrlässig in Gefahr, wäre die moderne Umschreibung dieses mit ziemlich viel Mythologie überfrachteten 90-seitigen Ergusses. Aschenbachs Traum vom barbarischen Ritual als Reaktion auf die Tanznummer und die Choleranachrichten findet ihr Gegenstück in Hans Castorps Vision im Kapitel Schnee, das so etwas wie den Höhepunkt des Zauberbergs darstellt.
Der Zauberer hat seinen großen Roman ja ursprünglich als satirisches Nachspiel zu TiV begonnen, ehe eine Art Abrechnung mit der Vorkriegswelt und ihren geistigen Strömungen wurde. TM hat später vieles besser gemacht, nicht nur die Vision, die den TiV-Traum zur Lachnummer degradiert. Der Zauberberg zieht den Leser zwanglos und unwiderstehlich in seinen Bann, die ersten hundert Seiten sind vorbei, ehe man sich's versieht. Die ersten beiden Kapitel von TiV sind dagegen massive Lesehemmnisse, die mich mindestens zwei mal in die Knie gezwungen haben. Die Novelle vom Tod des Dichters wirkt auf mich maßlos überfrachtet, der Anfang deutet auf die übelsten Seiten der Betrachtungen eines Unpolitischen voraus, denen ich, dank einiger Genieblitze jederzeit mindestens einen Stern mehr geben würde. Ob das Augenspiel mit dem jungen (Todes)Gott ein großes Glück darstellt, bleibt sicherlich Geschmackssache, das Finale mit dem Winken ins Jenseits finde ich so weit gelungen, aber halb so viel Text hätte mir genügt.
Tiv gehört wie auch die Vögel oder wenn die Gondeln Trauer tragen zu jenen Texten, die zwar als Grundlage für atmosphärische Filmkunst einer gewissen Ära getaugt haben aber ziemlich wenig fürs Innere Auge anbieten, von daher sind gewisse Enttäuschungen vorprogrammiert.
Die vertauschten Köpfe 854-961 Unbewertbar, da ungenießbar
Diese Erzählung war vor gut 25 Jahren mal das Entzücken eines Sommertages, wenn man vom Ende absieht, das ich heute noch inakzeptabler finde. Ansonsten Ironie so meterdick aufgetragen wie Schminke bei einer Bordsteinschwalbe im höheren Semester. Das bevorzugte Stilmittel des Zauberers in Verbindung mit der schon andernorts hinreichend kritisierten Umständlichkeit potenziert sich hier zum hochgradigen Lesehemmnis. Ein vollkommen verwürztes Gericht auf indische Art.
December 22, 2017
Există scriitori, precum Agatha Christie, pentru care e suficientă o singură operă pentru ca cititorul să își facă o imagine clară asupra viziunii despre lume. În cazul autorităților tutelare ale literaturii universale însă, nu se poate revendica dreptul de cunoaștere decât după o studiere în detaliu a operei lor integrale. Despre Mann nu poți afirma mare lucru după ce ai citit numai Muntele vrăjit sau Doctor Faustus. De altfel, chiar între aceste două opere există atâtea diferențe de stil încât, în lipsa numelui înscris pe copertă, nu ai putea afirma sub niciun chip că au același autor.
Explicația acestor fluctuații trebuie privită patern. Există printre noi cineva care, primind decretul de grațiere chiar în momentul imediat anterior ghilotinării, nu s-ar schimba radical, în urma acestui fapt? Ei bine, nu e nimic nou sub soare: și Dostoievski a făcut-o.
Situația nu e diferită nici în cazul lui Mann. Născut într-o familie cu apucături burgheze, dintr-un tată de sorginte nord-germană și dintr-o mamă cu origini exotice, Mann a fost forțat să întreprindă, înainte de a apuca pana, varii meserii burgheze. Situația este descrisă, parțial, în Tonio Kroger, asupra căruia voi reveni mai jos. Pasiunea mediteraneană și arta care a animat viața mamei sale s-au transmis însă pe cale succesorală, astfel încât Mann nu a putut refula înclinația către frumos...
Două momente cruciale în viața lui Mann au fost cele două războaie mondiale.
În primă fază, împ��timit susținător al spiritului german, influențat în mod definitoriu de Nietzsche, Schopenhauer și de acordurile lui Wagner, Mann, deși poza drept apolitic, a susținut mișcarea kaiserului în Primul Război Mondial. Imediat după însă, și-a dat seama de consecințele nefaste pe care le-a adus acel atât de acerb spirit german și s-a raliat fără grabă principiilor Republicii de la Weimar. În aparență, s-ar putea crede că Mann a fost parșiv. Subsemnatul exclude însă această ipoteză, explicația sa rezidând în cauza justificativă a "necesității istorice" de după război.
În cea de-a doua fază, față în față cu "dogma" germană promovată de naziști, Mann rămâne înmărmurit. A considerat că este inuman modul în care naziștii interpretau mitul și, în replică, Mann a scris "Legea", unde "detronează" fundamentele "tablelor lumii noi" promovate de Hitler. De altfel, cine a citit Doctor Faustus își poate da seama de faptul că acolo nu mai există nimic social, deși concepția de spirit german este păstrată pe mai departe. Explicația rezidă în faptul că Adrian Leverkuhn a fost construit după ce Mann a văzut cu ochii săi ororile naziste.
Cu toate acestea însă, Mann a murit cu spiritul german în mâna. Nu a renunțat nicio clipă la el, în ciuda pregnantelor pilde date de istoria contemporană lui. Totuși, spiritul german nu era promovat într-o manieră dogmatică, deoarece între Casa Buddenbrook și Doctor Faustus, primul și, respectiv, ultimul său roman, există o diferența fundamentală în ceea ce privește construcția spiritului german.
Iată, deci, o concluzie: Mann a fost mereu ancorat în realitate, fiind o conștiința vie a timpului său, prototipul germanului autentic, care a susținut cu brațele sale întreaga diasporă în anii războiului.
Cel mai mare scriitor german al secolului XX a dus o existență aproape programatică. Deși a iubit-o până la refuz pe soția sa, Katia, atunci când a cerut-o în căsătorie, o avertizase că îi va oferi "o fericire austeră". De ce? Pentru că Mann a avut întotdeauna oroare de boemii diletanți. Valorile sale supreme erau demnitatea, perfecțiunea, lupta și rigurozitatea. În acest sens, mă voi opri mai mult asupra uneia dintre cele mai cunoscute opere ale sale, Moarte la Veneția, unde e descris crezul artistic al lui Mann.
Pentru Mann nu toate elementele realității imediate se concretizează în literatură. De aceea, una dintre caracteristicile definitorii atribuite operei sale este reprezentativitatea, care vine la pachet cu ciumă singurătății. Aceasta din urmă, la rându-i, are drept condiție sine qua non reflexivitatea. Deci, un cerc vicios. Dar acest cerc vicios presupune o luciditate divină și tocmai în asta constă caracterul nefast al lui Mann-omul, fiind incident un hibrid de sobrietate și resemnare, care a dat naștere lui Mann-scriitorul.
În fine, în acest secol bolnăvicios cine mai citește Mann? De altfel, și definiția demnității s-a schimbat, dar mergem înainte, convinși fiind că lumea înconjurătoare își urmează cursul nu după percepțiile și voința omului -vai de mine!!!- ci după propriile ei legi. Dar, atâta vreme cât avem monumente ca Mann care și-au lăsat semnătură pe marile opere, nu avem dreptul să ne plângem. Dar până și subsemnatul, privind contemplativ pe fereastră, demoralizat și, deopotrivă, resemnat, gândește: ce-o fi o fi! :) Și merge mai departe!
Notă: tentativele de recenzie redate mai jos au fost scrise în perioade diferite, odată cu terminarea fiecărei nuvele, așa că va trebui scuzat tonul fluctuant al subsemnatului.
STIRPEA WALSUNGILOR este o operă puțin atipică în comparație cu celelalte creații ale lui Mann. În centrul ei se află ideea de incest, dar nu unul carnal, ci incestul mental de sorginte aristocratică.
De asemenea, opera prezintă vaste similitudini cu Walkiria lui Wagner, de care Mann era foarte atașat. De altfel, motivele din marile opere ale compozitorului german abundă în creațiile lui Mann.
Pe de altă parte, ca o observație marginală, e interesantă coincidență dintre subiectul "incestuos" al operei, care are în prim-plan doi gemeni, și faptul că Thomas Mann a fost căsătorit cu Katia, ce avea un frate geamăn, Klaus. Lucru deloc întâmplător, după cum însuși Mann o afirmă în memoriile sale.
În final, mă gândesc la faptul că nuvela a fost catalogată drept decadentă de către "părelnicii" epocii, deoarece tratează un subiect nu tocmai pudic.
"Simțea două cuvinte: creativitate... pasiune. Iar în vreme ce fierbințeala îi zvacnea în tâmple, înțelegea cu nostalgie că această creativitate venea din pasiune și lua din nou chipul pasiunii."
CĂZUTĂ este o nuvela profundă. Aceasta a fost scrisă de Mann la începutul carierei sale scriitoricești și probabil acesta este motivul pentru care lucrurilor le este spus pe nume (în limita bunei-cuviințe ce caracteriza dulcele stil clasic). După aceea, de bine, de rău, și-a rafinat stilul. Nuvela este construită în ramă și are un foarte pronunțat caracter romantic, ca, de altfel, majoritatea scrierilor în ramă, cum se întâmplă în cazul lui Turgheniev.
În fapt, este vorba despre o problematică acută a epocii: ascensiunea feminismului. Acesta începea să prindă contur, iar societatea clasică se degrada treptat (coincidență?). Este foarte interesant de studiat raportul dintre dogmaticii acerbi, ahtiați după o retorică de salon, și indivizii care și-au clădit opinia asupra subiectului în cauză prin propria experiență (iar apoi, de bine, de rău, au generalizat-o).
De asemenea, e un aspect foarte bizar acela de a avea senzații olfactive pe parcursul citirii unei opere. Și nu mă refer la mirosul de carii specific oricărei bucăți de lemn frumos aranjate (îmi cumpăr cărțile de la anticariat), ci la mireasma pe care o pot emana anumite secvențe. Lucrul, în umila mea opinie, nu ține de cititor, ci de opera.
În încheiere, trebuie să spun că nuvela merită citită, deoarece tratează o problema mereu actuală: relația dintre sexe, având că principala variabilă feminismul, iar nu feminitatea.
STĂPÂN ȘI CÂINE, scriere subintitulată "O idilă", este "cea mai frumoasă descriere a sufletului canin". Într-adevăr, în această nuvelă de dimensiuni considerabile, Mann își manifestă prompt spiritul de observație asupra reacțiilor patrupedelor. Scrierea este "idilică" numai ca fundal, având un colorit pitoresc, acțiunea desfășurându-se departe de lume și sub paravanul simplității. Subiectul tratat, e drept, nu impresionează prin pregnanța ideilor, cum se întâmplă, printre altele, în Gladius Dei, ci reprezintă "o poezie în proză", ca apologie adusă platitudinii bătrâneții.
Un lucru demn de remarcat, comparația la care Mann recurge pentru a descrie bastonul bătrâneții, respectiv câinele naratorului, Bauschan: "Prin aceasta n-am indicat totuși întreaga opoziție dintre cele două făpturi; în realitate, opoziția este mai complicată și mai diversă. Anume, Bauschan este, ce-i drept, grosolan ca poporul, dar și sensibil ca acesta, în vreme ce predecesorul său nobil reunea mai multă delicatețe și capacitate de suferință cu un suflet incomparabil mai solid și mai mândru și, cu toată nebunia lui, îl depășea cu mult pe micul țăran prin autodisciplină".
DEZAMĂGIRE este povestea unei idei îmbălsămate într-un cadru poetic. "Suferind" de marea influență pe care Nietzsche a exercitat-o asupra sa, Mann concretizează într-o povestire cât se poate de boemă (!) decadența limbajului.
"De ce să am orizont? Eu așteptam de la viață infinitul!"
MOARTEA a fost scrisă de Mann pentru un concurs care cerea o opera lipsită de orice implicații sexuale. În raport cu celelalte opere ale lui Mann (mai puțin Doctor Faustus), nuvela poate fi, pe bună dreptate, considerată decadentă.
În fapt, este vorba despre o farsă jucată de către destin, de o legătură tainică între profețiile intrinseci și sentimentele tacite, pe de o parte, și realitatea imediată, pe de altă parte.
E o proză a la Cioran, numai că acesta era pătimaș când perora despre moarte. La Mann nu e așa. Moartea e ceva nobil și chiar el spune în nuvelă: "Cum ar putea să mă înțeleagă? El nu știe. Nu vreau ca banalitatea cotidiană și plictiseala să-mi umbrească ultimele zile. Mă sperie gândul că moartea ar putea să aibă în ea ceva burghez și obișnuit. Ceva neobișnuit și straniu trebuie să se afle în jurul meu în acea zi mare, serioasă, enigmatică - în ziua de doisprezece octombrie..."
TRISTAN este o transfigurare a (pseudo)intelectualității neîndemânatice, concretizată în persoana unui scriitor cu puternice afecțiuni în ceea ce privește realitatea, motiv pentru care, la un moment dat, îi este adresată o remarcă tăioasă: "nu privești în față femeile pe care le întâlnești, ci doar tragi cu ochiul la ele, că să păstrezi o frumoasă părere vagă, asta din teama de realitate".
Cadrul acțiunii aduce aminte de un loc celebru pe care îl ocupă în opera lui Mann sanatoriul. Este, de altfel, o subtilitate, căreia cititorul familiarizat îi poate atribui anumite înțelesuri. După cum se știe, imaginea sanatoriului joacă un rol definitoriu în Muntele vrăjit. La fel ca în marele roman, în Tristan are loc o iubire plafonată la nivel intelectual. Dacă ne aducem aminte, relația lui Hans Castorp cu Claudia Chauchat nu avea niciun dram de emotivitate, iar în acest sens este demnă de remarcat epuizarea psihică pe care protagonistul o simțea în prezența ei, mai ales în acele momente memorabile în care reprezentanta sexului frumos închidea ușa trântind-o. Aspecte similare se regăsesc și în Tristan, numai că aici planul conceptual se diversifică, deoarece apare in scenă și un al treilea. Acest al treilea, fire pragmatică, contrastează puternic personalitatea protagonistului, evidențiându-i trăsăturile într-o lumina nu prea plăcută, de unde și remarca pe care mi-am permis să o fac la început, referitoare la (pseudo)intelectualitate. Acest lucru este evidențiat de întrepătrunderea moravurilor burgheze în artă și viceversa.
Subsemnatul ar vrea să mai facă o remarcă marginală, dar subtilă, nu ruptă de context. Adineauri am amintit de Muntele vrăjit și mi-am adus aminte de un roman similar în ceea ce privește cadrul "bolnăvicios", anume "Inimi cicatrizate" de marele scriitor iudeo-român, Max Blecher, pe care conștiința colectivă a cititorilor români tinde să-l șteargă din peisajul "must read". Și acolo, acțiunea se desfășoară tot într-un sanatoriu și -mai mult!- opera are și caracter autobiografic. Ceea ce m-a surprins însă -lucru despre care vreau să scriu!- a fost iubirea protagoniștilor din aceste trei opere "bolnăvicioase". Iubirea lor s-a născut din suferință, dar nu dintr-una sufletească, precum senzația aceea de corodare a maruntaielor la apariția unei emoții puternice, ci dintr-una fizică. Bolnavii incurabili nu se mai simțeau oameni (!), astfel încât simțeau nevoia să se "destindă" în preajma celor de "teapa" lor, a "proscrisilor". Pe seama asta, cine are timp și resurse, ar putea alcătui un vast studiu asupra psihologiei bolnavului în literatură.
MARIO ȘI VRĂJITORUL are aceleași "nuanțe de gri" prezente și în Doctor Faustus, deoarece obscuritatea și demonicul ocupă cadrul principal.
Nu întâmplător, acțiunea se petrece în Italia, țară atât de dragă lui Mann, care i-a alimentat harul pentru atâtea povestiri, într-o perioadă de răscruce pentru continent și, prin el, pentru lumea întreagă, anume perioada interbelică.
Caracterul politic al nuvelei este evident, fiind descrisă, în prima parte a acesteia, o scenă în care este foarte bine evidențiat fanatismul fascist.
De esența nuvelei este însă a două parte a acesteia, prima alcătuind doar introducerea pentru ceea ce avea să urmeze și aici -în partea a doua- se înfățișează tema nuvelei în splendoarea ei.
Deși scrisă într-un limbaj simplu și fără prea multe subtilități, opera este una dintre cele mai iscusite din volum.
Subsemnatul a tradus obscuritatea finală în următorii termeni: similitudinile vrăjitorului Cipolla cu dictatorul fascist sunt evidente, motiv pentru care naratorul cataloghează "scamatoriile" de început drept niște glume ieftine, care pot fi foarte lesne regizate. Ulterior însă, vrăjitorul angrenează subit atenția publicului său prin "scamatorii" mai complexe, lucru ce relevă "FASCInația" acestuia pentru caracterul de "il duce".
Referirea la anglo-saxona "care începuse și ea să joacă după cum îi cânta vraciul" nu are altă semnificație decât aceea că "manevrele" vrăjitorului se dovedeau a fi nu numai niște simple glume de circ, ci "principiile" unei adevărate dogme.
În fine, deznodământul are semnificația unei "victorii" (a propos de conotația termenului până la 1989), deoarece Mario, "licărirea de speranță", are toate trăsăturile unui proletar.
Mobilul actului nu are nicio relevanță, deoarece nuvela a fost scrisă în 1930, pe când "il duce" avea să fie căsăpit în anii războiului.
TRISTAN ȘI ISOLDA. Miniatura astfel intitulată este doar o schiță pe care Mann intenționa să o dezvolte ulterior.
P.S. Nu l-aș fi văzut niciodată pe Mann scriind o operă cu tematica aferentă iubirii legendare dintre Tristan și Isolda, deoarece la el iubirea este delicată, aproape sobră, lucru vădit în contradicție cu năvalnica pasiune a celor două personaje cărora, dacă li s-ar fi răpit trepidațiile nebune ale pasiunii, ar fi rămas sterpe.
DEZORDINE ȘI SUFERINȚĂ TIMPURIE este o panoramă a familiei germane, puternic afectată de Primul Război Mondial. Chiar și lui Mann i-a plăcut opera și a îndrăgit-o până la finele vieții, lucru care nu i se întâmpla des în ceea ce privește nuvelistica sa.
"Dezordinea și suferința" sunt, de fapt, de factură burgheză. Despre nuvelă s-ar putea spune că este un "Moromeții" în miniatură, plat și de sorginte urbană. Mann spunea despre această opera că "este produsul unui conservatorism cultural autentic și al unei iubiri paterne pentru lumea nouă".
GLADIUS DEI se deschide cu o panorama arhitecturală asupra Munchenului, care introduce cititorul într-un mediu artistic.
Povestirea are în centru o operă a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug în perioada medievală din pricina "deviaționismului" său. Pentru același motiv, patru secole mai târziu, eroul din Gladius dei, deși nu ars pe rug, este dat afară pe ușă.
De asemenea, ca un corolar, opera surprinde triumful trivialității asupra adevăratelor motive care fundamentează arta. Din păcate însă, un spirit conservator sesizează -și plânge!- faptul că trivialitatea nu numai că a prins contur, dar fundamentează arta modernă. Dar... vox populi!
Povestirea are un efect revelator, surprinzând două facțiuni sociale: diletantul și creștinul moralist, atașat de principii.
"Este asta o nelegiuire ivită din ignoranță sau fățărnicie abjectă? La această întrebare, mie îmi stă mintea-n loc... îmi stă mintea-n loc în fața faptului că un om poate ajunge pe pământ la cea mai mare faima prin prosteasca și neînfrânata manifestare a simțurilor sale animalice! Frumusețea... ce este frumusețea? Prin ce e dată la iveală frumusețea și pe ce se bizuie înrâurirea ei?"
TONIO KROGER este cea mai "directă" operă a lui Mann ce tratează problematica artistului.
Cadrul narativ este influențat de un colorit contemplativ, colorit dat de viziunea despre lume a protagonistului, care, născut și crescut în nordul Germaniei, percepe melancolia drept o dominantă a cercului nord-german.
Nuvela are un dialog foarte pătimaș, concentrat pe condiția artistului în societate, problema ce l-a chinuit pe Mann, motiv pentru care i-a acordat atenție în numeroase opere.
De altfel, la un moment dat (să divulg o premisa conceptuală) se face referire la impasibilitate, că fiind o condiție necesară a geniului (idee promovată de Flaubert).
Demnă de studiat mai este, apoi, o distincție fugară privitoare la viziunea cosmologică și psihologică asupra lumii. Nu în ultimul rând, nuvela abundă în pledoarii, mai ales cele sub formă de solilocviu, ca un conflict al artistului cu propriul său intelect.
Din păcate însă, se observă că nuvela este încheiată abrupt, de parcă Mann s-ar fi supărat pe viață, subit. În realitate, după cum se arată într-o notă de subsol, și această nuvela a fost scrisă la comandă, astfel încât Mann a fost presat, probabil, de timp. Cu toate acestea, mi-au plăcut taisurile cognitive și emoționale pe care autorul le asociază crezului său artistic, acestui Tonio Kroger, pe care îl numea "Wertherul meu".
"Odată cu chinul și trufia cunoașterii, veni singurătatea, deoarece în cercul celor simpli, înzestrați cu un spirit voios și opac, nu era suportat, iar semnul de pe fruntea lui îl tulbura. Din ce în ce mai mult simți dulceață plăcerii pentru cuvânt și formă, fiindcă obișnuia să spună (lucru pe care îl notase și în scris) că numai cunoașterea sufletului ne duce infailibil la melancolie, dacă satisfacțiile pe care ni le da capacitatea de a ne exprima nu ne-ar ține treji și voioși."
LEGEA apare în 1944, într-o perioadă istorică ce a înspăimântat întreaga omenire. Tema nuvelei este una de factură socială: este descrisă evoluția unui grup particular de la stadiul de hoardă către dezideratul lui Moise, acela de grup social relativ centralizat.
Tonul folosit de Mann este mai degrabă zeflemitor, dar propice pentru a descrie varianta incipientă a israeliților. Autorul nu "derogă" de la litera oficială, înscrisă în Biblie, dar îi imprimă acesteia, prin limbaj, un caracter critic, ce-l face pe cititor să privească acuratețea intențiilor lui Moise cu scepticism.
Mie mi-a plăcut foarte mult. Se observă clar înclinația spre ordine, iar scopul scuză mijloacele. Acest aspect trebuie însă corelat cu "puritanismul" german, care relevase cel mai mare neajuns al dorinței de ordine absolută, prin ceea ce a rămas înscris în istorie drept Holocaust.
Este relevantă precizarea editorului dintr-o notă de subsol, care citează dintr-o scrisoare adresată de Hitler lui Hermann Rauschning: "Va veni ziua când voi ridică împotriva acestor porunci tablele unei legi noi. Iar istoria va recunoaște mișcarea noastră ca pe marea bătălie: eliberarea omenirii, eliberarea de blestemul Sinaiului."
Lui Thomas Kleininger, acestui om care a adus atât de mult germanism în cultura română, plecat dintre noi la 8 noiembrie 2017.
Andrei Tamaș,
22 decembrie 2017
Explicația acestor fluctuații trebuie privită patern. Există printre noi cineva care, primind decretul de grațiere chiar în momentul imediat anterior ghilotinării, nu s-ar schimba radical, în urma acestui fapt? Ei bine, nu e nimic nou sub soare: și Dostoievski a făcut-o.
Situația nu e diferită nici în cazul lui Mann. Născut într-o familie cu apucături burgheze, dintr-un tată de sorginte nord-germană și dintr-o mamă cu origini exotice, Mann a fost forțat să întreprindă, înainte de a apuca pana, varii meserii burgheze. Situația este descrisă, parțial, în Tonio Kroger, asupra căruia voi reveni mai jos. Pasiunea mediteraneană și arta care a animat viața mamei sale s-au transmis însă pe cale succesorală, astfel încât Mann nu a putut refula înclinația către frumos...
Două momente cruciale în viața lui Mann au fost cele două războaie mondiale.
În primă fază, împ��timit susținător al spiritului german, influențat în mod definitoriu de Nietzsche, Schopenhauer și de acordurile lui Wagner, Mann, deși poza drept apolitic, a susținut mișcarea kaiserului în Primul Război Mondial. Imediat după însă, și-a dat seama de consecințele nefaste pe care le-a adus acel atât de acerb spirit german și s-a raliat fără grabă principiilor Republicii de la Weimar. În aparență, s-ar putea crede că Mann a fost parșiv. Subsemnatul exclude însă această ipoteză, explicația sa rezidând în cauza justificativă a "necesității istorice" de după război.
În cea de-a doua fază, față în față cu "dogma" germană promovată de naziști, Mann rămâne înmărmurit. A considerat că este inuman modul în care naziștii interpretau mitul și, în replică, Mann a scris "Legea", unde "detronează" fundamentele "tablelor lumii noi" promovate de Hitler. De altfel, cine a citit Doctor Faustus își poate da seama de faptul că acolo nu mai există nimic social, deși concepția de spirit german este păstrată pe mai departe. Explicația rezidă în faptul că Adrian Leverkuhn a fost construit după ce Mann a văzut cu ochii săi ororile naziste.
Cu toate acestea însă, Mann a murit cu spiritul german în mâna. Nu a renunțat nicio clipă la el, în ciuda pregnantelor pilde date de istoria contemporană lui. Totuși, spiritul german nu era promovat într-o manieră dogmatică, deoarece între Casa Buddenbrook și Doctor Faustus, primul și, respectiv, ultimul său roman, există o diferența fundamentală în ceea ce privește construcția spiritului german.
Iată, deci, o concluzie: Mann a fost mereu ancorat în realitate, fiind o conștiința vie a timpului său, prototipul germanului autentic, care a susținut cu brațele sale întreaga diasporă în anii războiului.
Cel mai mare scriitor german al secolului XX a dus o existență aproape programatică. Deși a iubit-o până la refuz pe soția sa, Katia, atunci când a cerut-o în căsătorie, o avertizase că îi va oferi "o fericire austeră". De ce? Pentru că Mann a avut întotdeauna oroare de boemii diletanți. Valorile sale supreme erau demnitatea, perfecțiunea, lupta și rigurozitatea. În acest sens, mă voi opri mai mult asupra uneia dintre cele mai cunoscute opere ale sale, Moarte la Veneția, unde e descris crezul artistic al lui Mann.
Pentru Mann nu toate elementele realității imediate se concretizează în literatură. De aceea, una dintre caracteristicile definitorii atribuite operei sale este reprezentativitatea, care vine la pachet cu ciumă singurătății. Aceasta din urmă, la rându-i, are drept condiție sine qua non reflexivitatea. Deci, un cerc vicios. Dar acest cerc vicios presupune o luciditate divină și tocmai în asta constă caracterul nefast al lui Mann-omul, fiind incident un hibrid de sobrietate și resemnare, care a dat naștere lui Mann-scriitorul.
În fine, în acest secol bolnăvicios cine mai citește Mann? De altfel, și definiția demnității s-a schimbat, dar mergem înainte, convinși fiind că lumea înconjurătoare își urmează cursul nu după percepțiile și voința omului -vai de mine!!!- ci după propriile ei legi. Dar, atâta vreme cât avem monumente ca Mann care și-au lăsat semnătură pe marile opere, nu avem dreptul să ne plângem. Dar până și subsemnatul, privind contemplativ pe fereastră, demoralizat și, deopotrivă, resemnat, gândește: ce-o fi o fi! :) Și merge mai departe!
Notă: tentativele de recenzie redate mai jos au fost scrise în perioade diferite, odată cu terminarea fiecărei nuvele, așa că va trebui scuzat tonul fluctuant al subsemnatului.
STIRPEA WALSUNGILOR este o operă puțin atipică în comparație cu celelalte creații ale lui Mann. În centrul ei se află ideea de incest, dar nu unul carnal, ci incestul mental de sorginte aristocratică.
De asemenea, opera prezintă vaste similitudini cu Walkiria lui Wagner, de care Mann era foarte atașat. De altfel, motivele din marile opere ale compozitorului german abundă în creațiile lui Mann.
Pe de altă parte, ca o observație marginală, e interesantă coincidență dintre subiectul "incestuos" al operei, care are în prim-plan doi gemeni, și faptul că Thomas Mann a fost căsătorit cu Katia, ce avea un frate geamăn, Klaus. Lucru deloc întâmplător, după cum însuși Mann o afirmă în memoriile sale.
În final, mă gândesc la faptul că nuvela a fost catalogată drept decadentă de către "părelnicii" epocii, deoarece tratează un subiect nu tocmai pudic.
"Simțea două cuvinte: creativitate... pasiune. Iar în vreme ce fierbințeala îi zvacnea în tâmple, înțelegea cu nostalgie că această creativitate venea din pasiune și lua din nou chipul pasiunii."
CĂZUTĂ este o nuvela profundă. Aceasta a fost scrisă de Mann la începutul carierei sale scriitoricești și probabil acesta este motivul pentru care lucrurilor le este spus pe nume (în limita bunei-cuviințe ce caracteriza dulcele stil clasic). După aceea, de bine, de rău, și-a rafinat stilul. Nuvela este construită în ramă și are un foarte pronunțat caracter romantic, ca, de altfel, majoritatea scrierilor în ramă, cum se întâmplă în cazul lui Turgheniev.
În fapt, este vorba despre o problematică acută a epocii: ascensiunea feminismului. Acesta începea să prindă contur, iar societatea clasică se degrada treptat (coincidență?). Este foarte interesant de studiat raportul dintre dogmaticii acerbi, ahtiați după o retorică de salon, și indivizii care și-au clădit opinia asupra subiectului în cauză prin propria experiență (iar apoi, de bine, de rău, au generalizat-o).
De asemenea, e un aspect foarte bizar acela de a avea senzații olfactive pe parcursul citirii unei opere. Și nu mă refer la mirosul de carii specific oricărei bucăți de lemn frumos aranjate (îmi cumpăr cărțile de la anticariat), ci la mireasma pe care o pot emana anumite secvențe. Lucrul, în umila mea opinie, nu ține de cititor, ci de opera.
În încheiere, trebuie să spun că nuvela merită citită, deoarece tratează o problema mereu actuală: relația dintre sexe, având că principala variabilă feminismul, iar nu feminitatea.
STĂPÂN ȘI CÂINE, scriere subintitulată "O idilă", este "cea mai frumoasă descriere a sufletului canin". Într-adevăr, în această nuvelă de dimensiuni considerabile, Mann își manifestă prompt spiritul de observație asupra reacțiilor patrupedelor. Scrierea este "idilică" numai ca fundal, având un colorit pitoresc, acțiunea desfășurându-se departe de lume și sub paravanul simplității. Subiectul tratat, e drept, nu impresionează prin pregnanța ideilor, cum se întâmplă, printre altele, în Gladius Dei, ci reprezintă "o poezie în proză", ca apologie adusă platitudinii bătrâneții.
Un lucru demn de remarcat, comparația la care Mann recurge pentru a descrie bastonul bătrâneții, respectiv câinele naratorului, Bauschan: "Prin aceasta n-am indicat totuși întreaga opoziție dintre cele două făpturi; în realitate, opoziția este mai complicată și mai diversă. Anume, Bauschan este, ce-i drept, grosolan ca poporul, dar și sensibil ca acesta, în vreme ce predecesorul său nobil reunea mai multă delicatețe și capacitate de suferință cu un suflet incomparabil mai solid și mai mândru și, cu toată nebunia lui, îl depășea cu mult pe micul țăran prin autodisciplină".
DEZAMĂGIRE este povestea unei idei îmbălsămate într-un cadru poetic. "Suferind" de marea influență pe care Nietzsche a exercitat-o asupra sa, Mann concretizează într-o povestire cât se poate de boemă (!) decadența limbajului.
"De ce să am orizont? Eu așteptam de la viață infinitul!"
MOARTEA a fost scrisă de Mann pentru un concurs care cerea o opera lipsită de orice implicații sexuale. În raport cu celelalte opere ale lui Mann (mai puțin Doctor Faustus), nuvela poate fi, pe bună dreptate, considerată decadentă.
În fapt, este vorba despre o farsă jucată de către destin, de o legătură tainică între profețiile intrinseci și sentimentele tacite, pe de o parte, și realitatea imediată, pe de altă parte.
E o proză a la Cioran, numai că acesta era pătimaș când perora despre moarte. La Mann nu e așa. Moartea e ceva nobil și chiar el spune în nuvelă: "Cum ar putea să mă înțeleagă? El nu știe. Nu vreau ca banalitatea cotidiană și plictiseala să-mi umbrească ultimele zile. Mă sperie gândul că moartea ar putea să aibă în ea ceva burghez și obișnuit. Ceva neobișnuit și straniu trebuie să se afle în jurul meu în acea zi mare, serioasă, enigmatică - în ziua de doisprezece octombrie..."
TRISTAN este o transfigurare a (pseudo)intelectualității neîndemânatice, concretizată în persoana unui scriitor cu puternice afecțiuni în ceea ce privește realitatea, motiv pentru care, la un moment dat, îi este adresată o remarcă tăioasă: "nu privești în față femeile pe care le întâlnești, ci doar tragi cu ochiul la ele, că să păstrezi o frumoasă părere vagă, asta din teama de realitate".
Cadrul acțiunii aduce aminte de un loc celebru pe care îl ocupă în opera lui Mann sanatoriul. Este, de altfel, o subtilitate, căreia cititorul familiarizat îi poate atribui anumite înțelesuri. După cum se știe, imaginea sanatoriului joacă un rol definitoriu în Muntele vrăjit. La fel ca în marele roman, în Tristan are loc o iubire plafonată la nivel intelectual. Dacă ne aducem aminte, relația lui Hans Castorp cu Claudia Chauchat nu avea niciun dram de emotivitate, iar în acest sens este demnă de remarcat epuizarea psihică pe care protagonistul o simțea în prezența ei, mai ales în acele momente memorabile în care reprezentanta sexului frumos închidea ușa trântind-o. Aspecte similare se regăsesc și în Tristan, numai că aici planul conceptual se diversifică, deoarece apare in scenă și un al treilea. Acest al treilea, fire pragmatică, contrastează puternic personalitatea protagonistului, evidențiându-i trăsăturile într-o lumina nu prea plăcută, de unde și remarca pe care mi-am permis să o fac la început, referitoare la (pseudo)intelectualitate. Acest lucru este evidențiat de întrepătrunderea moravurilor burgheze în artă și viceversa.
Subsemnatul ar vrea să mai facă o remarcă marginală, dar subtilă, nu ruptă de context. Adineauri am amintit de Muntele vrăjit și mi-am adus aminte de un roman similar în ceea ce privește cadrul "bolnăvicios", anume "Inimi cicatrizate" de marele scriitor iudeo-român, Max Blecher, pe care conștiința colectivă a cititorilor români tinde să-l șteargă din peisajul "must read". Și acolo, acțiunea se desfășoară tot într-un sanatoriu și -mai mult!- opera are și caracter autobiografic. Ceea ce m-a surprins însă -lucru despre care vreau să scriu!- a fost iubirea protagoniștilor din aceste trei opere "bolnăvicioase". Iubirea lor s-a născut din suferință, dar nu dintr-una sufletească, precum senzația aceea de corodare a maruntaielor la apariția unei emoții puternice, ci dintr-una fizică. Bolnavii incurabili nu se mai simțeau oameni (!), astfel încât simțeau nevoia să se "destindă" în preajma celor de "teapa" lor, a "proscrisilor". Pe seama asta, cine are timp și resurse, ar putea alcătui un vast studiu asupra psihologiei bolnavului în literatură.
MARIO ȘI VRĂJITORUL are aceleași "nuanțe de gri" prezente și în Doctor Faustus, deoarece obscuritatea și demonicul ocupă cadrul principal.
Nu întâmplător, acțiunea se petrece în Italia, țară atât de dragă lui Mann, care i-a alimentat harul pentru atâtea povestiri, într-o perioadă de răscruce pentru continent și, prin el, pentru lumea întreagă, anume perioada interbelică.
Caracterul politic al nuvelei este evident, fiind descrisă, în prima parte a acesteia, o scenă în care este foarte bine evidențiat fanatismul fascist.
De esența nuvelei este însă a două parte a acesteia, prima alcătuind doar introducerea pentru ceea ce avea să urmeze și aici -în partea a doua- se înfățișează tema nuvelei în splendoarea ei.
Deși scrisă într-un limbaj simplu și fără prea multe subtilități, opera este una dintre cele mai iscusite din volum.
Subsemnatul a tradus obscuritatea finală în următorii termeni: similitudinile vrăjitorului Cipolla cu dictatorul fascist sunt evidente, motiv pentru care naratorul cataloghează "scamatoriile" de început drept niște glume ieftine, care pot fi foarte lesne regizate. Ulterior însă, vrăjitorul angrenează subit atenția publicului său prin "scamatorii" mai complexe, lucru ce relevă "FASCInația" acestuia pentru caracterul de "il duce".
Referirea la anglo-saxona "care începuse și ea să joacă după cum îi cânta vraciul" nu are altă semnificație decât aceea că "manevrele" vrăjitorului se dovedeau a fi nu numai niște simple glume de circ, ci "principiile" unei adevărate dogme.
În fine, deznodământul are semnificația unei "victorii" (a propos de conotația termenului până la 1989), deoarece Mario, "licărirea de speranță", are toate trăsăturile unui proletar.
Mobilul actului nu are nicio relevanță, deoarece nuvela a fost scrisă în 1930, pe când "il duce" avea să fie căsăpit în anii războiului.
TRISTAN ȘI ISOLDA. Miniatura astfel intitulată este doar o schiță pe care Mann intenționa să o dezvolte ulterior.
P.S. Nu l-aș fi văzut niciodată pe Mann scriind o operă cu tematica aferentă iubirii legendare dintre Tristan și Isolda, deoarece la el iubirea este delicată, aproape sobră, lucru vădit în contradicție cu năvalnica pasiune a celor două personaje cărora, dacă li s-ar fi răpit trepidațiile nebune ale pasiunii, ar fi rămas sterpe.
DEZORDINE ȘI SUFERINȚĂ TIMPURIE este o panoramă a familiei germane, puternic afectată de Primul Război Mondial. Chiar și lui Mann i-a plăcut opera și a îndrăgit-o până la finele vieții, lucru care nu i se întâmpla des în ceea ce privește nuvelistica sa.
"Dezordinea și suferința" sunt, de fapt, de factură burgheză. Despre nuvelă s-ar putea spune că este un "Moromeții" în miniatură, plat și de sorginte urbană. Mann spunea despre această opera că "este produsul unui conservatorism cultural autentic și al unei iubiri paterne pentru lumea nouă".
GLADIUS DEI se deschide cu o panorama arhitecturală asupra Munchenului, care introduce cititorul într-un mediu artistic.
Povestirea are în centru o operă a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug în perioada medievală din pricina "deviaționismului" său. Pentru același motiv, patru secole mai târziu, eroul din Gladius dei, deși nu ars pe rug, este dat afară pe ușă.
De asemenea, ca un corolar, opera surprinde triumful trivialității asupra adevăratelor motive care fundamentează arta. Din păcate însă, un spirit conservator sesizează -și plânge!- faptul că trivialitatea nu numai că a prins contur, dar fundamentează arta modernă. Dar... vox populi!
Povestirea are un efect revelator, surprinzând două facțiuni sociale: diletantul și creștinul moralist, atașat de principii.
"Este asta o nelegiuire ivită din ignoranță sau fățărnicie abjectă? La această întrebare, mie îmi stă mintea-n loc... îmi stă mintea-n loc în fața faptului că un om poate ajunge pe pământ la cea mai mare faima prin prosteasca și neînfrânata manifestare a simțurilor sale animalice! Frumusețea... ce este frumusețea? Prin ce e dată la iveală frumusețea și pe ce se bizuie înrâurirea ei?"
TONIO KROGER este cea mai "directă" operă a lui Mann ce tratează problematica artistului.
Cadrul narativ este influențat de un colorit contemplativ, colorit dat de viziunea despre lume a protagonistului, care, născut și crescut în nordul Germaniei, percepe melancolia drept o dominantă a cercului nord-german.
Nuvela are un dialog foarte pătimaș, concentrat pe condiția artistului în societate, problema ce l-a chinuit pe Mann, motiv pentru care i-a acordat atenție în numeroase opere.
De altfel, la un moment dat (să divulg o premisa conceptuală) se face referire la impasibilitate, că fiind o condiție necesară a geniului (idee promovată de Flaubert).
Demnă de studiat mai este, apoi, o distincție fugară privitoare la viziunea cosmologică și psihologică asupra lumii. Nu în ultimul rând, nuvela abundă în pledoarii, mai ales cele sub formă de solilocviu, ca un conflict al artistului cu propriul său intelect.
Din păcate însă, se observă că nuvela este încheiată abrupt, de parcă Mann s-ar fi supărat pe viață, subit. În realitate, după cum se arată într-o notă de subsol, și această nuvela a fost scrisă la comandă, astfel încât Mann a fost presat, probabil, de timp. Cu toate acestea, mi-au plăcut taisurile cognitive și emoționale pe care autorul le asociază crezului său artistic, acestui Tonio Kroger, pe care îl numea "Wertherul meu".
"Odată cu chinul și trufia cunoașterii, veni singurătatea, deoarece în cercul celor simpli, înzestrați cu un spirit voios și opac, nu era suportat, iar semnul de pe fruntea lui îl tulbura. Din ce în ce mai mult simți dulceață plăcerii pentru cuvânt și formă, fiindcă obișnuia să spună (lucru pe care îl notase și în scris) că numai cunoașterea sufletului ne duce infailibil la melancolie, dacă satisfacțiile pe care ni le da capacitatea de a ne exprima nu ne-ar ține treji și voioși."
LEGEA apare în 1944, într-o perioadă istorică ce a înspăimântat întreaga omenire. Tema nuvelei este una de factură socială: este descrisă evoluția unui grup particular de la stadiul de hoardă către dezideratul lui Moise, acela de grup social relativ centralizat.
Tonul folosit de Mann este mai degrabă zeflemitor, dar propice pentru a descrie varianta incipientă a israeliților. Autorul nu "derogă" de la litera oficială, înscrisă în Biblie, dar îi imprimă acesteia, prin limbaj, un caracter critic, ce-l face pe cititor să privească acuratețea intențiilor lui Moise cu scepticism.
Mie mi-a plăcut foarte mult. Se observă clar înclinația spre ordine, iar scopul scuză mijloacele. Acest aspect trebuie însă corelat cu "puritanismul" german, care relevase cel mai mare neajuns al dorinței de ordine absolută, prin ceea ce a rămas înscris în istorie drept Holocaust.
Este relevantă precizarea editorului dintr-o notă de subsol, care citează dintr-o scrisoare adresată de Hitler lui Hermann Rauschning: "Va veni ziua când voi ridică împotriva acestor porunci tablele unei legi noi. Iar istoria va recunoaște mișcarea noastră ca pe marea bătălie: eliberarea omenirii, eliberarea de blestemul Sinaiului."
Lui Thomas Kleininger, acestui om care a adus atât de mult germanism în cultura română, plecat dintre noi la 8 noiembrie 2017.
Andrei Tamaș,
22 decembrie 2017
February 18, 2024
Racconti giovanili, piuttosto ingenui.
Gli ultimi però contengono il germe dei Buddebrock.
Consigliato solo agli appassionati di Mann.
Gli ultimi però contengono il germe dei Buddebrock.
Consigliato solo agli appassionati di Mann.
March 27, 2018
Bu derlemede yer alan uzunlu-kısalı on hikâyeden sekiz tanesi 1897-1909 yılları arasında yayımlanmış; bir tanesi 1930 yılına ve sonuncusu da 1953 yılına ait. Yani büyük ölçüde Mann’ın yazarlığının ilk dönemlerini temsil eden bir seçmeyi okuyoruz. Ancak bunu sadece bir dönemi belirlemek için söylüyorum; bir-iki istisna dışında tüm öykülerde acemilikten çıkmış bir yazarın dolu dolu anlatımı hissediliyor. Rilke ve Schnitzler gibi Almanca yazan diğer yazarlarda rastladığımız temalara Mann’da da rastlamak, beni pek şaşırtmadı: Ölüm ve hastalık, bedensel kusurlar, ruhsal kusurlar, sanat ile toplum arasındaki gerilim, güç istemi, orta-üst sınıftan kahramanlar, bazen ironikleşen izlenimci bir üslup.
Beni favorilerim, “Tobias Mindernickel”, “Tristan” ve “Mario ve Sihirbaz”. Bu üçünü, basit görünen bir olay örgüsü etrafında insanı içine çeken, yer yer tekinsiz bir atmosfer yaratmadaki başarıları nedeniyle beğendiğimi söyleyebilirim; özellikle sonuncusu, gelmekte olan faşizmin 1930 yılında yazılmış mükemmel bir alegorisi olarak da okunabilir.
Beni favorilerim, “Tobias Mindernickel”, “Tristan” ve “Mario ve Sihirbaz”. Bu üçünü, basit görünen bir olay örgüsü etrafında insanı içine çeken, yer yer tekinsiz bir atmosfer yaratmadaki başarıları nedeniyle beğendiğimi söyleyebilirim; özellikle sonuncusu, gelmekte olan faşizmin 1930 yılında yazılmış mükemmel bir alegorisi olarak da okunabilir.
February 13, 2021
This one is hard to rate. Thomas Mann is an elegant, ironic writer who looks into social situations to gently mock most participants. He is never cruel, seldom direct, often distant and always a joy to read.
But, if I am honest, I don't quite know why you would want to read the stories he tells. They clearly belong in the 19th Century and while his prose follows the example set by Tolstoy and others, there is no real plot. It's like very pretty decorations - I like looking at them, but seldom buy any for I have no real use for them. I can pick Mann up, read a page, enjoy it and forget about the book for weeks.
So, do you need to read this? It really depends on how you read - if things need to happen, go somewhere else. But if you like looking at pretty things just for the sake of it, this is your guy.
But, if I am honest, I don't quite know why you would want to read the stories he tells. They clearly belong in the 19th Century and while his prose follows the example set by Tolstoy and others, there is no real plot. It's like very pretty decorations - I like looking at them, but seldom buy any for I have no real use for them. I can pick Mann up, read a page, enjoy it and forget about the book for weeks.
So, do you need to read this? It really depends on how you read - if things need to happen, go somewhere else. But if you like looking at pretty things just for the sake of it, this is your guy.
February 23, 2020
Υπάρχουν κάποια μέτρια διηγήματα, αλλά τα περισσότερα είναι αριστουργήματα. Στη συλλογή υπάρχει και το "Παιδί - θαύμα" που ο Μαν το έγραψε αφού παρακολούθησε το 1903 στη Βιέννη ένα κονσέτρο του Λώρη Μαργαρίτη, σε ηλικία 7 ετών.
January 8, 2025
Na początek nadmienię, że czytałem książkę w nieco innym wydaniu, aniżeli to, jakie możemy podziwiać na powyższym zdjęciu. Moje ilustruje kryjąca się w cieniu bzu bladolica panna, prawdopodobna reprezentacja aktorki i kochanki z opowiadania „Upadła”, która z biednego młodzieńca zrobiła zgorzkniałego starca. Książka jest również nieco grubsza, ponieważ nie ma czterystu stron, ale sześćset, co przekłada się zapewne na nieco szerszy wybór opowiadań.
Styl zachwyca od początku do końca. Nie wiem, z czego dokładnie to wnika, być może z jakiś trudnych do zrozumienia właściwości nieznanego mi języka niemieckiego, ale podczas czytania nigdzie nie towarzyszy mi wrażenie tak wielkiej precyzji języka oraz harmonii, jak to, jakie odczuwam podczas lektury klasyków niemieckich. Widzę je więc u Manna, widzę u Hessego — i, co nadmieniam ze smutkiem, nigdzie indziej.
Nie będę rozpisywał się na temat wszystkich tekstów, bo podobnie jak w przypadku każdego zbioru opowiadań i tutaj znajdą się takie, które w relatywnie krótkim czasie zatrą się w mojej pamięci. Czymś, co mnie jednak zachwycało, kojarząc się w pewnym stopniu z jedną z wypowiedzi Szczepana Twardocha, który tłumaczył (możliwe, że parafrazuję), że o ile powieść jest dla niego literackim pełnowartościowym daniem oraz odpowiednikiem wielosezonowego serialu, w którym każdy z wątków ma dość, a nawet nadmiar czasu, aby wybrzmieć, opowiadania to odpowiednik migawki albo obrazu. Cóż, u Manna tak w istocie jest. Ale co to są za obrazy! Autor w wielu tekstach bierze najprostsze elementy życia — ot fascynację postarzałego mężczyzny młodym polskim chłopcem, ot, spacer z psem — i robi ich wiwisekcję tak dogłębną, że niezależnie czy coś podobnego nas w życiu spotkało (choćby wyprowadzając codziennie pupila do lasu), czy nie i tak nie tylko się z emocjami bohaterów utożsamimy, ale nawet na krótką chwilę staniesz się nimi sam. I to nawet wtedy, gdy ma to oznaczać stanie się gejem.
Do moich ulubionych „opowiadań-obrazów” należała „Upadła”, „Tonio Kröger”, „Śmierć w Wenecji” oraz „Pan i pies”. Coś mi mówi, że szybko tych tytułów nie zapomnę.
Z powyższego opisu nieco wybija się ostatni z tekstów, „Mario i czarodziej”, dobrze korespondujący z powiedzeniem, że nawet jeśli polityką się nie interesujesz, ona tobą owszem. Mann, który przez lata — przynajmniej we własnej twórczości — problemy wielkiego świata omijał szerokim łukiem, koncentrując się na tym, co małe i pozornie nieistotne, wieńczy książkę opowiadaniem-manifestem politycznym przeciwko faszyzmowi, który to w końcu roku 1930, gdy tekst powstał, stawał się coraz to silniejszy. I w tej chyba dosyć niewdzięcznej dla siebie roli sprawdza się jednak doskonale. Faszyzm w jego ukrytej za metaforą wizji to nie rządy gburów, chamów czy prostaków, terror również nie jest tutaj bazą, ale tylko i wyłącznie nadbudową. Nie. Faszyzm to w wizji Manna spektakl kuglarza, który właśnie przez swoją zwyczajność i pozorną nieszkodliwość jest tym bardziej niebezpieczny i przerażający.
Stawiam zbiorowi pięć, bo choć znajdą się tutaj elementy, które nie przypadły mi do gustu (dwudziestostronicowy opisie parku, patrzę na ciebie), te, które się wybijają, wybijają się na tyle, aby spokojnie kwalifikować się do najlepszej prozy, jaką czytałem w całym moim krótkim życiu.
Styl zachwyca od początku do końca. Nie wiem, z czego dokładnie to wnika, być może z jakiś trudnych do zrozumienia właściwości nieznanego mi języka niemieckiego, ale podczas czytania nigdzie nie towarzyszy mi wrażenie tak wielkiej precyzji języka oraz harmonii, jak to, jakie odczuwam podczas lektury klasyków niemieckich. Widzę je więc u Manna, widzę u Hessego — i, co nadmieniam ze smutkiem, nigdzie indziej.
Nie będę rozpisywał się na temat wszystkich tekstów, bo podobnie jak w przypadku każdego zbioru opowiadań i tutaj znajdą się takie, które w relatywnie krótkim czasie zatrą się w mojej pamięci. Czymś, co mnie jednak zachwycało, kojarząc się w pewnym stopniu z jedną z wypowiedzi Szczepana Twardocha, który tłumaczył (możliwe, że parafrazuję), że o ile powieść jest dla niego literackim pełnowartościowym daniem oraz odpowiednikiem wielosezonowego serialu, w którym każdy z wątków ma dość, a nawet nadmiar czasu, aby wybrzmieć, opowiadania to odpowiednik migawki albo obrazu. Cóż, u Manna tak w istocie jest. Ale co to są za obrazy! Autor w wielu tekstach bierze najprostsze elementy życia — ot fascynację postarzałego mężczyzny młodym polskim chłopcem, ot, spacer z psem — i robi ich wiwisekcję tak dogłębną, że niezależnie czy coś podobnego nas w życiu spotkało (choćby wyprowadzając codziennie pupila do lasu), czy nie i tak nie tylko się z emocjami bohaterów utożsamimy, ale nawet na krótką chwilę staniesz się nimi sam. I to nawet wtedy, gdy ma to oznaczać stanie się gejem.
Do moich ulubionych „opowiadań-obrazów” należała „Upadła”, „Tonio Kröger”, „Śmierć w Wenecji” oraz „Pan i pies”. Coś mi mówi, że szybko tych tytułów nie zapomnę.
Z powyższego opisu nieco wybija się ostatni z tekstów, „Mario i czarodziej”, dobrze korespondujący z powiedzeniem, że nawet jeśli polityką się nie interesujesz, ona tobą owszem. Mann, który przez lata — przynajmniej we własnej twórczości — problemy wielkiego świata omijał szerokim łukiem, koncentrując się na tym, co małe i pozornie nieistotne, wieńczy książkę opowiadaniem-manifestem politycznym przeciwko faszyzmowi, który to w końcu roku 1930, gdy tekst powstał, stawał się coraz to silniejszy. I w tej chyba dosyć niewdzięcznej dla siebie roli sprawdza się jednak doskonale. Faszyzm w jego ukrytej za metaforą wizji to nie rządy gburów, chamów czy prostaków, terror również nie jest tutaj bazą, ale tylko i wyłącznie nadbudową. Nie. Faszyzm to w wizji Manna spektakl kuglarza, który właśnie przez swoją zwyczajność i pozorną nieszkodliwość jest tym bardziej niebezpieczny i przerażający.
Stawiam zbiorowi pięć, bo choć znajdą się tutaj elementy, które nie przypadły mi do gustu (dwudziestostronicowy opisie parku, patrzę na ciebie), te, które się wybijają, wybijają się na tyle, aby spokojnie kwalifikować się do najlepszej prozy, jaką czytałem w całym moim krótkim życiu.
This entire review has been hidden because of spoilers.
August 23, 2025
Oh man, ich weiß nicht, wie ich dieses Buch bewerten soll. Es sind halt 10 einzelne Geschichten, die für mich von 1 Stern (Das Wunderkind) bis 4 Sterne (Gladius Dei; Der Tod in Venedig) reichen. Ein rein arithmetisches Mittel wäre vermutlich auch nicht bei zwei, sondern eher bei drei Sternen gelandet. Leider kommt meiner Meinung nach aber hinzu, dass die Auswahl der Erzählungen und Zusammenfügung zu einem Band sehr ungeschickt ist. Es geht immer um das gleiche. Zwischenzeitlich habe ich mich gefragt, ob Thomas Mann nur über dieses eine Thema schreiben kann, aber scheinbar wurden die Erzählungen absichtlich aufgrund dieser thematischen Übereinstimmung zusammengefügt (Wie ich erst jetzt gerade auf dem Buchrücken gelernt habe).
Immer und immer wieder geht es um das Problem eines künstlerisch denkenden Protagonisten (meist eines Schriftstellers), der die normalen Menschen beobachtet und sie, sie in seinem Herzen verachtend, dafür beneidet, dass sie nicht die Probleme und Kämpfe des Geistes haben, die er durchlebt. Und ja, nach der vierten Geschichte habe ich verstanden, dass es für einen Künstler herausfordernd ist, sich nicht in der breiten Gesellschaft zu Hause zu fühlen, weil dort eine unüberwindbare Barriere besteht.
Ich fand es zwischenzeitlich einfach sehr anstrengend, immer wieder die gleiche (pseudo-) philosophische Abhandlung zu lesen, verpackt in die Geschichten unterschiedlicher (aber in vielen Kriterien doch auch mit immer wieder den gleichen Merkmalen versehener) Protagonisten. Teilweise waren Sätze fast Wort für Wort identisch in zwei unterschiedlichen Geschichten. Und zwar nicht auf die Art, dass man denkt, dass hier eine coole Parallele besteht, sondern auf die Art, dass man denkt, der Autor hat sich für die zweite Geschichte keinen neuen Punkt ausgedacht und sagt einfach immer wieder das gleiche mit anderen Worten.
Phasenweise hat das mir stark die Motivation geraubt, überhaupt weiter zu lesen.
Andere Erzählungen brechen ein wenig aus diesem Schema aus und haben zumindest eine andere Aussage. Darunter fällt zwar auch "Das Wunderkind" (buuh), aber erfreulicherweise auch die Erzählungen, die mir persönlich gut gefallen haben: "Gladius Dei" mit einer Moral, die meinem Herzen sehr nahe steht und "Der Tod in Venedig" und "Mario und der Zauberer" als wirklich schön geschriebene Erzählungen mit interessanten Entwicklungen.
Allgemein ist es sehr schade, dass ich dieses Buch so schlecht bewerten muss, weil mir der Schreibstil von Thomas Mann grundsätzlich gut gefallen hat und ich mir vorstellen könnte, noch mehr von ihm zu lesen, aber diese individuelle Leseerfahrung war für mich an vielen Stellen viel zu sehr ein Krampf.
Immer und immer wieder geht es um das Problem eines künstlerisch denkenden Protagonisten (meist eines Schriftstellers), der die normalen Menschen beobachtet und sie, sie in seinem Herzen verachtend, dafür beneidet, dass sie nicht die Probleme und Kämpfe des Geistes haben, die er durchlebt. Und ja, nach der vierten Geschichte habe ich verstanden, dass es für einen Künstler herausfordernd ist, sich nicht in der breiten Gesellschaft zu Hause zu fühlen, weil dort eine unüberwindbare Barriere besteht.
Ich fand es zwischenzeitlich einfach sehr anstrengend, immer wieder die gleiche (pseudo-) philosophische Abhandlung zu lesen, verpackt in die Geschichten unterschiedlicher (aber in vielen Kriterien doch auch mit immer wieder den gleichen Merkmalen versehener) Protagonisten. Teilweise waren Sätze fast Wort für Wort identisch in zwei unterschiedlichen Geschichten. Und zwar nicht auf die Art, dass man denkt, dass hier eine coole Parallele besteht, sondern auf die Art, dass man denkt, der Autor hat sich für die zweite Geschichte keinen neuen Punkt ausgedacht und sagt einfach immer wieder das gleiche mit anderen Worten.
Phasenweise hat das mir stark die Motivation geraubt, überhaupt weiter zu lesen.
Andere Erzählungen brechen ein wenig aus diesem Schema aus und haben zumindest eine andere Aussage. Darunter fällt zwar auch "Das Wunderkind" (buuh), aber erfreulicherweise auch die Erzählungen, die mir persönlich gut gefallen haben: "Gladius Dei" mit einer Moral, die meinem Herzen sehr nahe steht und "Der Tod in Venedig" und "Mario und der Zauberer" als wirklich schön geschriebene Erzählungen mit interessanten Entwicklungen.
Allgemein ist es sehr schade, dass ich dieses Buch so schlecht bewerten muss, weil mir der Schreibstil von Thomas Mann grundsätzlich gut gefallen hat und ich mir vorstellen könnte, noch mehr von ihm zu lesen, aber diese individuelle Leseerfahrung war für mich an vielen Stellen viel zu sehr ein Krampf.
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 24, 2008
These are well-crafted tales, that often bring in Mann's autobiographical persona, but sometimes involve other themes as well. The stories are arranged chronologically by date-written.
The very earliest one, the anecdotal "Vision", is a cerebral attempt to record one's own unconscious while being awake at the same time (is it possible?). Maybe this was some form of self-hypnosis! (I remember Salvator Dali claimed to have the power to experience dream images while remaining in a conscious state, although I don't believe that is possible..Hey, you never know!)
By contrast, other stories in the collection can be quite emotion-laden, such as the one entitled "Der Wille Zum Gluck." (The Will to Happiness). First I didn't know what the title implied -- it sounded dry. But it was about the intensity of true love, which defines its own happiness. Romantic love triumphs outweighs all obstacles. This story brings home that truth.
Another love-story, "Gefallen" (Fallen), was an astoundingly accurate portrayal of a young man's powerful striving for romantic love: Physical attraction, akin to spiritual passion; extreme iconization, and eventual loss and despair. Reading this, I remembered the adolescent obsessions of youth.
The very earliest one, the anecdotal "Vision", is a cerebral attempt to record one's own unconscious while being awake at the same time (is it possible?). Maybe this was some form of self-hypnosis! (I remember Salvator Dali claimed to have the power to experience dream images while remaining in a conscious state, although I don't believe that is possible..Hey, you never know!)
By contrast, other stories in the collection can be quite emotion-laden, such as the one entitled "Der Wille Zum Gluck." (The Will to Happiness). First I didn't know what the title implied -- it sounded dry. But it was about the intensity of true love, which defines its own happiness. Romantic love triumphs outweighs all obstacles. This story brings home that truth.
Another love-story, "Gefallen" (Fallen), was an astoundingly accurate portrayal of a young man's powerful striving for romantic love: Physical attraction, akin to spiritual passion; extreme iconization, and eventual loss and despair. Reading this, I remembered the adolescent obsessions of youth.
November 4, 2012
A brilliant long read, but worth every page.
Read
June 25, 2023loetud lk 191-248
"Surm Veneetsias" (1912)
Pole midagi veidramat kui suhted inimeste vahel, kes tunnevad üksteist vaid nägupidi, kes iga päev üksteisega kohtuvad, üksteist silmitsevad ja on seejuures kas siis kombekusest või omaenese tusast tingitult sunnitud teesklema sõnatut ja külma ükskõiksust. Nende vahel valitseb rahutus ja pinev uudishimu ja mingi pinev vastastikune lugupidamine, nad tunnevad loomuvastaselt allasurutud ja seega lausa hüsteerilist vajadust üksteist tundma õppida. Sest inimene armastab ja austab teist inimest nii kaua, kuni ta ei suuda tema üle otsustada, ning igatsus tuleneb seega vaid ebapiisavast tundmisest.
"Surm Veneetsias" (1912)
Pole midagi veidramat kui suhted inimeste vahel, kes tunnevad üksteist vaid nägupidi, kes iga päev üksteisega kohtuvad, üksteist silmitsevad ja on seejuures kas siis kombekusest või omaenese tusast tingitult sunnitud teesklema sõnatut ja külma ükskõiksust. Nende vahel valitseb rahutus ja pinev uudishimu ja mingi pinev vastastikune lugupidamine, nad tunnevad loomuvastaselt allasurutud ja seega lausa hüsteerilist vajadust üksteist tundma õppida. Sest inimene armastab ja austab teist inimest nii kaua, kuni ta ei suuda tema üle otsustada, ning igatsus tuleneb seega vaid ebapiisavast tundmisest.
June 21, 2024
A parte de los relatos más conocidos (Tonio Kroger, La muerte en Venecia, Tristán), el resto de ellos demuestra que el talento de Mann estaba en la magnitud y en la lenta elaboración de ideas y no en la brevedad.
January 11, 2025
No es la primera vez que leo cuentos de Thomas Mann, ya hace unos años me lei algunos de sus mejores en un pequeño libro. No obstante, cuando vi este libro en la librería, decidí que necesitaba leerlo, antes que sus obras grandes. Al final no me arrepiento, muy buena selección en lo general. Aunque si tengo mis preferidos, como la Engañada o sus primeras obras.
Como mencione, ya hacía tiempo que había leído Muerte en Venecia y Mario el Mago. Ambos por si solos demuestran la gran habilidad que tenía para escribir. Como la anterior vez lo leí en inglés y ya había pasado un tiempo, resulto igualmente agradable volver a ellos. En general, me gustó mucho más Muerte en Venecia, con sus referencias a lo bello e inalcanzable, la relación que tienen los artistas respecto a esto y la clara analogía entre el escritor que muere de la peste y Venecia. En parte se siente como la cúspide de todas sus primeras historias y Mario el Mago es su fase política.
Quizás una emoción que no esperaba tener es sentirme deprimido con varias de sus historias. Hubo un punto al principio, que por muy bueno que fuera el cuento, terminaba peor después de leer. Esto es en especial verdad de: El payaso, La caída, La voluntad de ser feliz, Decepción, El pequeño señor Friedmann, Tobías Midernickel y Tonio Kröger. Igual fue curioso leer la reinterpretación de Moisés, en vez del muy usado Jesús.
Al final, Thomas Mann tiene mas cosas que mostrar que sus dos grandes cuentos, no todos son igual de impactantes. Pero aun asi no me arrepiento de haber leído esta colección.
Como mencione, ya hacía tiempo que había leído Muerte en Venecia y Mario el Mago. Ambos por si solos demuestran la gran habilidad que tenía para escribir. Como la anterior vez lo leí en inglés y ya había pasado un tiempo, resulto igualmente agradable volver a ellos. En general, me gustó mucho más Muerte en Venecia, con sus referencias a lo bello e inalcanzable, la relación que tienen los artistas respecto a esto y la clara analogía entre el escritor que muere de la peste y Venecia. En parte se siente como la cúspide de todas sus primeras historias y Mario el Mago es su fase política.
Quizás una emoción que no esperaba tener es sentirme deprimido con varias de sus historias. Hubo un punto al principio, que por muy bueno que fuera el cuento, terminaba peor después de leer. Esto es en especial verdad de: El payaso, La caída, La voluntad de ser feliz, Decepción, El pequeño señor Friedmann, Tobías Midernickel y Tonio Kröger. Igual fue curioso leer la reinterpretación de Moisés, en vez del muy usado Jesús.
Al final, Thomas Mann tiene mas cosas que mostrar que sus dos grandes cuentos, no todos son igual de impactantes. Pero aun asi no me arrepiento de haber leído esta colección.
September 5, 2017
Okay, so I didn't read this entire book, what I really wanted to do was re-read Death in Venice before I made my first trip there.
This has always been one of my favorite stories, and re-reading it some 10 years later, it still is. Thomas Mann's writing is like marble, but marble worked by a master like Michelangelo or Bernini, you know that it is carved out from a rigid material, but somehow feels like it pulses with life.
This story has so many dichotomies at work, and each alone makes this a rich story, but altogether and it operates on so many levels. Apollonian vs. Dionysian, youth vs. age, beauty vs. ugliness, health vs. sickness, inner turmoil vs. outer calm, and on and on.
When you add Mann's storytelling to the mix you get something very special. The descriptiveness of his writing is crystalline, even when paragraphs can march on for pages at a time. It all captures the spirit of the character so clearly that you can't help but applaud the shifts in tone and style at any given moment.
Since this is such a large tome of a book I won't be taking it on the trip with me. Having read many of his longer works and remembering how much I enjoyed Death in Venice, I definitely want to invest some time to read some of Mann's other short stories found in this collection.
This has always been one of my favorite stories, and re-reading it some 10 years later, it still is. Thomas Mann's writing is like marble, but marble worked by a master like Michelangelo or Bernini, you know that it is carved out from a rigid material, but somehow feels like it pulses with life.
This story has so many dichotomies at work, and each alone makes this a rich story, but altogether and it operates on so many levels. Apollonian vs. Dionysian, youth vs. age, beauty vs. ugliness, health vs. sickness, inner turmoil vs. outer calm, and on and on.
When you add Mann's storytelling to the mix you get something very special. The descriptiveness of his writing is crystalline, even when paragraphs can march on for pages at a time. It all captures the spirit of the character so clearly that you can't help but applaud the shifts in tone and style at any given moment.
Since this is such a large tome of a book I won't be taking it on the trip with me. Having read many of his longer works and remembering how much I enjoyed Death in Venice, I definitely want to invest some time to read some of Mann's other short stories found in this collection.
May 16, 2021
Muy buena edición que recopila los relatos y novelas cortas del gran escritor alemán de orden cronológico, y en donde podemos apreciar su evolución como narrador, sus preocupaciones y su lectura de la época tras esos dramas llenos de detalles, descripciones y profundidades del alma humana. Creo que mi favorito es Tonio Kröger.
January 8, 2009
Habe (vorerst) nur "Tonio Kröger" und "Der Tod in Venedig" gelesen. Ich mag Thomas Mann. Obwohl die Geschichten manchmal ein bisschen verrückt sind, macht's doch Spaß, sie zu lesen. Und er schreibt einfach schön.
January 24, 2013
Thomas Mann's short stories are the best way to get used to his peculiar world, if you don't dare --yet-- to go for the big ones, like Buddenbrooks or The Magic Mountain. After having read this stories, you will!
August 13, 2013
A sensação de ser autobigráfico é grande, em muitos contos. Gostei bastante do conto do Tobias, que foi o único que realmente me chamou a atenção. A leitura não flui legal, talvez seja a tradução.
June 9, 2021
Doica era vinovată. Ce folos că, de îndată ce începuseră să bănuiască, doamna consul Friedemann o îndemnase cu toată seriozitatea să se lase de obiceiul ăsta păcătos? Ce folos că în afară de berea hrănitoare îi mai dădea zilnic şi câte un pahar cu vin negru? Se dovedi curând că fata asta binevoia să bea şi spirtul destinat lămpii de gătit. Şi, înainte de a-i fi găsit o înlocuitoare, înainte de a-i fi dat drumul, se şi întâmplase nenorocirea. Într-o bună zi, mama, întorcânduse acasă de la plimbare împreună cu cele trei fete, descoperi că micul Johannes, în vârstă de o lună, căzuse de pe masa unde îl înfăşau şi acum zăcea pe podea abia scâncind, în timp ce doica stătea, năucă, alături.
Doctorul, care examinase cu temeinică luare-aminte mădularele schilodite şi zvâcninde ale micuţei făpturi, făcu o mutră foarte-foarte serioasă, pe când cele trei fete plângeau sughiţând într-un colţ, iar doamna Friedemann, cu inima plină de teamă, se ruga cu glas tare.
Biata femeie mai fusese greu încercată şi înainte de a fi născut copilul. Soţul ei, consul al Olandei, fusese răpit din viaţă de o boală pe cât de neaşteptată, pe atât de violentă. Şi era încă prea zdrobită pentru a fi măcar în stare să spere că micul Johannes ar putea să scape cu viaţă. După două zile, însă, doctorul, cu o strângere de mână încurajatoare, îi spuse că nu mai putea îi vorba de un pericol imediat şi că, în orice caz, uşoara tulburare cerebrală e cu totul înlăturată, ceea ce se poate constata şi din privirea care nu mai are acea expresie rătăcită din primele clipe… Se înţelege că trebuie aşteptat să se vadă cum va mai evolua cazul şi să se spere, să se spere că va fi bine…
Casa cenuşie şi ţuguiată în care crescu Johannes Friedemann era aşezată lângă poarta de miazănoapte a oraşului comercial vechi şi nu prea mare. Prin uşa de intrare pătrundeai într-un vestibul încăpător, pardosit cu lespezi de piatră, de unde o scară cu parmaclâcul vopsit în alb ducea sus, la etaje. Tapetele camerei de toate zilele de la etajul întâi înfăţişau nişte peisaje spălăcite, iar împrejurul mesei grele de mahon, acoperită cu o cuvertură de pluş roşu-închis, se aflau scaune cu spătare înalte şi ţepene.
Doctorul, care examinase cu temeinică luare-aminte mădularele schilodite şi zvâcninde ale micuţei făpturi, făcu o mutră foarte-foarte serioasă, pe când cele trei fete plângeau sughiţând într-un colţ, iar doamna Friedemann, cu inima plină de teamă, se ruga cu glas tare.
Biata femeie mai fusese greu încercată şi înainte de a fi născut copilul. Soţul ei, consul al Olandei, fusese răpit din viaţă de o boală pe cât de neaşteptată, pe atât de violentă. Şi era încă prea zdrobită pentru a fi măcar în stare să spere că micul Johannes ar putea să scape cu viaţă. După două zile, însă, doctorul, cu o strângere de mână încurajatoare, îi spuse că nu mai putea îi vorba de un pericol imediat şi că, în orice caz, uşoara tulburare cerebrală e cu totul înlăturată, ceea ce se poate constata şi din privirea care nu mai are acea expresie rătăcită din primele clipe… Se înţelege că trebuie aşteptat să se vadă cum va mai evolua cazul şi să se spere, să se spere că va fi bine…
Casa cenuşie şi ţuguiată în care crescu Johannes Friedemann era aşezată lângă poarta de miazănoapte a oraşului comercial vechi şi nu prea mare. Prin uşa de intrare pătrundeai într-un vestibul încăpător, pardosit cu lespezi de piatră, de unde o scară cu parmaclâcul vopsit în alb ducea sus, la etaje. Tapetele camerei de toate zilele de la etajul întâi înfăţişau nişte peisaje spălăcite, iar împrejurul mesei grele de mahon, acoperită cu o cuvertură de pluş roşu-închis, se aflau scaune cu spătare înalte şi ţepene.
January 3, 2025
Am citit povestirile cu atenție și foarte multă plăcere, pentru că amănuntele sunt remarcabile, uimitor de bine surprinse, iar scriitura e senzațională. Dacă azi ar mai cuteza însă să scrie în felul acesta, ar fi din start respins de edituri și premiul Nobel...
Genul prozei scurte a fost caracteristic primei etape a creației lui Thomas Mann, scriitorul realizând însă în timp că materialul pe care îl folosește e foarte amplu și nu prea încape în tiparele genului scurt, povestire sau nuvelă. De altfel, el s-a considerat tot timpul un povestitor, un vrăjitor (Zauberer).
Încă din primele texte se observă marile lui obsesii existențiale, care vor fi reluate constant de-a lungul creației, el trecându-și cu dezinvoltură temele și personajele dintr-un text în altul, fie acestea romane sau povestiri. Adeseori personajele au prototipuri reale, prieteni, cunoscuți, mari personalități, a căror identitate caută să o mascheze prin câteva modificări, justificându-și opțiunea prin lipsa inventivității. De altfel, principalul prototip al scrierilor sale e el însuși, apărând frecvent scriitorul sau insul cu predispoziții artistice. În această etapă este chinuit de limitele talentului său artistic.
În a doua etapă a creației se reduce numărul povestirilor și apare romanul, tema estetică rămânând dominantă. Se produce trecerea dinspre arta crizei către criza artei, așa explicându-se și întreținerea confruntării dintre etic și estetic: frumosul se naște din moralitate, dar dezlănțuie imoralitatea.
În ultima etapă preferă romanul și creează marile sale romane.
Genul prozei scurte a fost caracteristic primei etape a creației lui Thomas Mann, scriitorul realizând însă în timp că materialul pe care îl folosește e foarte amplu și nu prea încape în tiparele genului scurt, povestire sau nuvelă. De altfel, el s-a considerat tot timpul un povestitor, un vrăjitor (Zauberer).
Încă din primele texte se observă marile lui obsesii existențiale, care vor fi reluate constant de-a lungul creației, el trecându-și cu dezinvoltură temele și personajele dintr-un text în altul, fie acestea romane sau povestiri. Adeseori personajele au prototipuri reale, prieteni, cunoscuți, mari personalități, a căror identitate caută să o mascheze prin câteva modificări, justificându-și opțiunea prin lipsa inventivității. De altfel, principalul prototip al scrierilor sale e el însuși, apărând frecvent scriitorul sau insul cu predispoziții artistice. În această etapă este chinuit de limitele talentului său artistic.
În a doua etapă a creației se reduce numărul povestirilor și apare romanul, tema estetică rămânând dominantă. Se produce trecerea dinspre arta crizei către criza artei, așa explicându-se și întreținerea confruntării dintre etic și estetic: frumosul se naște din moralitate, dar dezlănțuie imoralitatea.
În ultima etapă preferă romanul și creează marile sale romane.
June 8, 2021
Citát z povídky Smrt v Benátkách:
Není nic podivnějšího a choulostivějšího, než je vztah lidí, kteří se znají pouze očima, kteří se denně, ba každou hodinu potkávají, pozorují, a přitom musí, aby vyhověli mravu nebo vlastnímu vrtochu, udržovat bez pozdravu a mlčky zdání, že jsou so lhostejní a cizí. Vzniká mezi nimi neklid a předrážděná zvědavost, hysterie neukojené, nepřirozeně potlačované touhy poznat se a promluvit spolu, a zejména i jakási napjatá úcta. Člověk totiž člověka miluje a ctí tak dlouho, dokud ho nemůže posoudit, a touha je výplodem nedostatečného poznání.
Slovo může smyslovou krásu jen velebit, nikoliv vyjádřit.
Není nic podivnějšího a choulostivějšího, než je vztah lidí, kteří se znají pouze očima, kteří se denně, ba každou hodinu potkávají, pozorují, a přitom musí, aby vyhověli mravu nebo vlastnímu vrtochu, udržovat bez pozdravu a mlčky zdání, že jsou so lhostejní a cizí. Vzniká mezi nimi neklid a předrážděná zvědavost, hysterie neukojené, nepřirozeně potlačované touhy poznat se a promluvit spolu, a zejména i jakási napjatá úcta. Člověk totiž člověka miluje a ctí tak dlouho, dokud ho nemůže posoudit, a touha je výplodem nedostatečného poznání.
Slovo může smyslovou krásu jen velebit, nikoliv vyjádřit.
July 16, 2025
Im Nachgang zur Biographie von Lahme (und zuvor von Kurzke) musste ich noch einige der Erzählungen nachlesen, die einen engen Bezug zur Biographie aufweisen. In "Ein Glück" verarbeitet Thomas Mann seine Erfahrungen mit dem lebenslustigen und flirtfreudigen Paul Ehrenberg, was später aber weitaus reifer im Doktor Faustus (in der Figur des Rudi Schwerdtfeger) aufgenommen wird. In den "Bajazzo" fließen viele Erfahrungen aus seiner Kindheit und Jugend ein - im Setting erinnert manches an die Buddenbrooks.
July 30, 2025
Obviously, "Death in Venice" is a highlight, but I also hold "A Man and His Dog," "The Transposed Heads," and "The Black Swan" in equally high regard. Some of the earlier stories felt more like sketches than complete stories, and there were some like "Mario and the Magician" and "The Tables of the Law" that felt overlong but had excellent endings.
February 3, 2023
Εξηγούμαι: εάν τα διηγήματα αυτά δεν έφεραν την υπογραφή του Τόμας Μαν, δεν θεωρώ ότι θα είχαν μεταφραστεί και εκδοθεί. Είναι καλή γραφή των αρχών του προηγούμενου αιώνα, αλλά με άφησαν αδιάφορη ως αναγνώστρια. Λυπάμαι, ήθελα να μου αρέσουν, το προσπάθησα, αλλά...
December 16, 2024
Not as strong a short-story writer as de Maupassant or Hemingway, but still very good stuff: Der kleine Herr Friedemann, Tristan, Tonio Kroeger, Der Tod in Venedig, Herr und Hund, Tristan und Isolde, Unordnung und fruehes Leid and Mario und der Zaunerer among the best in this collection.
May 25, 2020
Não gosto nada das histórias. Só uma me agradou, Tobias Mindernickel.
No entanto, acho interessante a exploração do carácter humano.
No entanto, acho interessante a exploração do carácter humano.
October 1, 2020
Tristano
Tonio Kröger
La morte a Venezia
Cane e padrone
La legge
Tonio Kröger
La morte a Venezia
Cane e padrone
La legge
March 9, 2023
Fa male riconoscersi nei personaggi, ma fa immensamente bene ritrovarsi in uno stile così perfetto.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Displaying 1 - 30 of 36 reviews