What do you think?
Ice Trilogy #1
Ljod Das Eis
Haruki Murakami in Japan; Javier Mar'as in Spain; W.G. Sebald in Germany; Michel Houellebecq in France-these are names that are indelibly associated with contemporary writing in those countries, writers whose work, though distinctly controversial, has transformed recent literature. In Russia, the corresponding figure is without question Vladimir Sorokin, whose work is making its inaugural American appearance as a special hardcover NYRB Classic. Ice is the major new novel by Sorokin, a writer who mixes genres to hypnotic effect. Sorokin is simultaneously a master manipulator of language, a kind of DJ of the word, and a worthy successor to Gogol, breathing new life into the great Russian tradition of fantasy and humor that began with "The Overcoat" and "The Nose." Ice , the first book in a projected trilogy, draws the reader into a mysterious story of serial murder, biological determinism, and religious enthusiasm. The book follows a secret sect of blond-haired, blue-eyed people, whose hearts have been "awakened" by contact with a block of interstellar ice, as they seek to hunt down their spiritual "brothers and sisters" among the population of Moscow. Members of the sect consider themselves the scattered remnants of a divine emanation whose original brilliance has been obscured by their sojourn on earth. When they reunite they expect to put an end to the travesty that is human life. But what is the secret relation of the group not only to the KGB but to the Gestapo? And why is it that they are now going into business in a big way, packaging the sacred ice and distributing it to the grateful world? Ice is at once a work of fantasy, prophecy,parody, and wild paranoia. It is the finest work to date of a writer of proven genius and growing international renown, whose work is here to stay.
348 pages, Paperback
First published January 1, 2002
About the author
Vladimir Sorokin
88 books980 followersVladimir Sorokin (Владимир Сорокин, Vlagyimir Szorokin) was born in a small town outside of Moscow in 1955. He trained as an engineer at the Moscow Institute of Oil and Gas, but turned to art and writing, becoming a major presence in the Moscow underground of the 1980s. His work was banned in the Soviet Union, and his first novel, The Queue, was published by the famed émigré dissident Andrei Sinyavsky in France in 1983. In 1992, Sorokin’s Collected Stories was nominated for the Russian Booker Prize; in 1999, the publication of the controversial novel Blue Lard, which included a sex scene between clones of Stalin and Khrushchev, led to public demonstrations against the book and to demands that Sorokin be prosecuted as a pornographer; in 2001, he received the Andrei Biely Award for outstanding contributions to Russian literature. Sorokin is also the author of the screenplays for the movies Moscow, The Kopeck, and 4, and of the libretto for Leonid Desyatnikov’s Rosenthal’s Children, the first new opera to be commissioned by the Bolshoi Theater since the 1970s. He has written numerous plays and short stories, and his work has been translated throughout the world. Among his most recent books are Sugar Kremlin and Day of the Oprichnik. He lives in Moscow.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 84 reviews
May 16, 2018
Finnish-Estonian production of Ice based of Vladimir Sorokin's novel performed at the Von Krahl Theatre in Helsinki
Riveting. Absolutely riveting.
And this riveting, spellbinding novel comes in two different flavors. You get to choose which one might suit your taste.
Flavor number one is to read Bro before Ice. Flavor number two is reading Ice without having read Bro. Permit me to elaborate.
Bro is Volume #1 of Vladimir Sorokin’s Ice Trilogy. Bro is the first person account of how a young Russian by the name of Alexander Snegirey has his heart awakened by Primordial Light in 1928. As part of his awakening he is given the name of Bro and told he must find his Brothers and Sisters who have also been chosen to likewise have their hearts awakened. The novel takes readers on Bro’s breathtaking adventure up until 1950. Ice continues the thread of the story beginning in the year 2000. Thus Bro provides not only historic context for Ice but puts the reader in the know about those who come to have their hearts awakened.
I'm glad I read Bro prior to reading Ice since I generally like to follow a story chronologically. Added to this, I would make the world's worst detective - much better for me to know the basic facts of what's going on rather than being kept in the dark.
British critic Michael Froggatt disagrees. In his review for Strange Horizons Mr. Froggatt judges Ice the strongest novel in the trilogy and goes on to say how reading Bro lessens the mystery and suspense of Ice. He concludes by suggesting a reader who is interested in tackling Vladimir Sorokin's Ice Trilogy begin with Ice and work outwards.
Either way, Ice possesses an intensity, a surging drive right from the first pages. The narrative voice is detached, hard-edge, objective, as if a journalist recording the nitty-gritty of combat in a war zone. We encounter drug dealers, drug addicts, prostitutes, bottom of the barrel ruck and their coarse, crude, brutal, blunt way of speaking and dealing with one another – a novel not for the squeamish.
Many of the men and women are given a special call-out. Two examples: 1) “Ilona: 17 years old, tall, thin, with a lively laughing face, leather pants, platform shoes, a white top.” - 2) “Borenboim: 44 years old, medium height, thinning blonde hair, an intelligent face, blue eyes, thin glasses in gold frames, a dark green three-piece suit."
There’s mystery afoot, a stroke of Vladimir Sorokin infusion of radical myth mixed in with cosmic science fiction: these denizens of Moscow’s concrete canyons wonder what the hell is going on with the ice and all those primitive looking ice hammers. And the shift in their feelings. The contrast between the scummy day-to- day lives of these people and what they eventually feel in their hearts is quite striking: hard-as-nails drug kingpin Borenboim talking about his tender heart; likewise Nikolaeva the prostitute - very funny in an odd, offbeat way.
Two glimmers of refinement in this dank, cesspool world: Boremboim has a collection of Borges stories in his briefcase and Mozart is playing softly at a rehabilitation center. In Moscow 2000 overflowing with hard rock and liquor, gadgets, computer games and Hollywood posters, to know at least somebody appreciates Borges and Mozart is most refreshing.
Part Two switches to an old lady’s first person account retracing her childhood in a poor Russian village under Nazi occupation and her joining others villagers herded off to Germany to work in a factory. But then something remarkable happens. She’s singled out since she has blonde hair and blue eyes. What follows thereafter ties her to a strange brotherhood. Her worldview is forever transformed – from 1950 right up until 2000, the grueling, gritty details of her earthbound, everyday routine take a distant second to her true identity and mission.
One of the more stimulating dimensions of Ice is the way in which the story raises a number of philosophical issues. How bound are member of a particular religious cult or sect by their beliefs? Jim Jones and the mass suicides/mass murders in Jonestown, David Koresh and the Branch Davidians going up in flames in their compound in Waco, Marshall Applewhite leading Heaven’s Gate members in mass suicide - we need only think of these events to know that sects and cults can be closely linked to violence and death.
And considering the frequent instances of torture, imprisonment and murder throughout history perpetuated in the name of religion, how far are the major religions removed from sects and cults? Any time members view others through the lens of “us versus them” watch out as brutality and viciousness of one stripe or the other are not far behind.
What are we to make of the fellowship in Ice? Those initiates speak of opening the heart but how open is their heart to those outside their fellowship? Referring to “ordinary” humans as meat machines unworthy of life has a frightening ring. And this reference to libraries: "Thousands of meat machines were always sitting there, engaged in silent madness: they attentively leafed through sheets of paper covered with letters." Sounds like a rant spouted by a semi-illiterate thug.
Witnessing the horrors of twentieth century totalitarian governments is hardly less disturbing. And how about the omnipresence of contemporary multinational corporations? Perhaps Vladimir Sorokin in his sly way is commenting on the dangers of all forms of power and coercion reducing individuals to hungry consumers or meat machines.
Even if Ice is the only novel within the trilogy one reads, it is well worth it. For fans of the author, both old and new, nothing short of all three volumes will do.
Russian author Vladimir Sorokin
"Then I saw OUR PEOPLE again. Their hearts shone. And they swarm around me. There were more and more of them. I reached out to more and more new ones, to ones that were far, far away. And finally, I saw the hearts of ALL OUR PEOPLE on this gloomy planet." - Vladimir Sorokin, Ice
August 6, 2021
Pues resulta que la semana pasada fui a vacunarme y no sé porqué me dijeron que la única vacuna que quedaba disponible era la Sputnik, dado que la de Johnson & Johnson justamente se había agotado. Dije que yo no tengo prejuicios y que una vacuna es una vacuna. Nyet problem.
El caso es que pasada una semana el único problema ha sido un ligero cansancio, me subió un poco la temperatura y no hubo más...
Dios, qué mal me siento de golpe. Tengo muchas, muchas ganas de tomar vodka. De golpe socializar los medios de producción, partido único...
Сквозь грозы сияло нам солнце свободы, И Ленин великий нам путь озарил:
На правое дело он поднял народы, На труд и на подвиги нас вдохновил!
Qué ha sido eso, tavarish?
El camarada Sorokin es ciertamente un elemento subversivo, a todas luces poseído por la decadencia burguesa que asola occidente. Con este libro, que se permite realizar insinuaciones verdaderamente odiosas y mendaces acerca de la úniсa y poderosa Unión Soviética, repitiendo las acostumbradas mentiras de la prensa burguesa fascista occidental, que pretende empañar las gloriosas conquistas del pueblo ruso. A pesar de todo, su libro resulta ciertamente entretenido, de justicia es reconocer esos logros dentro de su corrupción burguesa.
Se inicia como una novela de misterio. En Moscú rubios de todo tipo son secuestrados en plena calle y posteriormente golpeados con un objeto contundente que parece hecho de hielo. Es una prueba mediante la cual una secta pretende hallar a seres de luz (esto es literal, no es ironía) que formaron la luz primaria y que permanecen dormidos dentro de la máquinas carnosas que somos los humanos, que somos muertos vivos según la delirante visión propuesta por este burgués vendido al capitalismo, seguramente lo habrá ideado entre porros de marihuana y otras drogas decadentes. Al ser golpeados, las víctimas o mueren o despierta en su interior una voz, la del corazón, y se revela como uno de los elegidos.
El objetivo de esta secta es hallar a 23.000 de los hermanos.
La novela se divide en cuatro segmentos. El primero a ratos parece un guion cinematográfico, de hecho imita muchos de sus gestos, abunda el diálogo, las acotaciones y el lenguaje coloquial. El ruso pervertido por el lenguaje de los вор! La narración se hace algo monótona porque narra con copiosos detalles estos secuestros y el posterior proceso del despertar de estos elegidos, aproximadamente unas cuatro historias en las que intervienen prostitutas, adolescentes anti-sistema, mafiosos... se podría decir que son los marginados de la sociedad, vigorosamente liderada por Vladimir Vladimirovich.
No es hasta que se llega a la segunda parte que empiezas a comprender que esta limitación en verdad es una táctica decadente para engatusar al lector. O puede que en el fondo el camarada Sorokin sea un buen socialista y se proponga retratar un período decadente. En la segunda parte toma el relevo de la narración una anciana que aparece fugazmente hacia el final del primer segmento y que fue de las primeras rusas en 'despertar'. Su juventud se remonta a los años de la invasión alemana y entonces se nos narra los inicios de esta secta. Ahí la narración adquiere más relieve, es más honda, la prosa narrativa es más convencional, pero te das cuenta que viene a adaptarse a una narradora más sensible y despierta. Los procesos de despertar se expresan con un lenguaje mucho más rico y poético y contrasta con la superficialidad del primer segmento, situado en la Rusia de inicios del siglo XXI. La historia de esta anciana arranca pues en los años 40 y continúa hasta el momento en el que aparece y coincide con los personajes del primer segmento, su historia también atraviesa los mandatos de Stalin, Jrsuchov y posteriores, hasta llegar a ese borracho del pelo blanco de cuyo nombre no quiero acordarme. En este segmento, el más largo, también se nos explica la mitología que encierra esta secta y ahí te das cuenta que la narración histórica se fusiona con elementos de género fantástico, pues se nos da a entender que estos seres son prácticamente ángeles. Sin ir más lejos, moviéndose entre agentes de la policía secreta, los elegidos deben realizar su búsqueda y te cuentan que estos martillos de hielo en realidad son fragmentos de un meteorito que aterrizó en Siberia en 1908, momento inicial de la historia. Esa mezcla, bien hilada, además de su rica imaginación y el rigor dramático, ha sido lo que más me ha convencido de la obra de Sorokin.
Si nos fijamos en detalle esos dos bloques, descubrimos que establecen cierta dialéctica. Por un lado se nos retrata las sabidas estampas de la terrible represión soviética, Sorokin explícita no pocas torturas y abusos policiales, pero también, en la primera parte, la que ocurre en la actual república federal, se nos representa un panorama dominado por las mafias que cometen actos todavía más brutales (castigan a una prostituta obligándola que se introduzca una botella por el ano), de forma que comprobamos que la desaparición de la URSS y la llegada de la democracia tiene más de apariencia que no cambio verdadero.
En la tercera descubres que ha habido una elipsis importante. Nos habla de un futuro próximo, quizá sólo sea unos pocos años desde el primer segmento de la novela. Por lo visto el meteorito fue descubierto por empresas rusas y éste ha sido mercantilizado y se ha construido una especie de experiencia de realidad virtual que viene a emular toda la mitología narrada en el segundo segmento de la novela. Una Rusia vendida al mercantilismo y el libre mercado, que al mismo tiempo desvirtúa pero a nivel narrativo nos abre la incógnita si las dos partes anteriores no eran también una narración de esa simulación, es decir, que no forman parte de una realidad real, sino virtual.
De todas formas, a nivel literario esta parte también tiene interés propio. La componen los testimonios de los usuarios de El Hielo, esta experiencia virtual que se comercializa, que en verdad son diferentes voces narrativas y sirve para contrastar como reaccionan a los mismos hechos de la experiencia virtual. Sin ir más lejos, en una de las fases finales de la experiencia virtual despiertan en una isla rodeados de los 23000 hermanos, todos van desnudos y realizan esos cánticos ancestrales. Un sacerdote lo caracteriza de pornográfico y diabólico, otro sólo se fija en que todos van desnudos, mientras que un kazajo ex-veterano de la II Guerra Mundial, que ha revivido previamente sus terribles experiencias bélicas, una escena llena de muerte y fuego, queda fascinado que toda esa gente esté viva, en paz y cantando. Cada narrativa se adapta al personaje, de forma que también Sorokin despliega un calidoscópico abanico de estilos.
La cuarta parte vendría a ser un epílogo y creo que ya he contado ya bastante y por encima lo que contiene esta estupenda novela de Sorokin, autor que desafortunadamente ha sido poco traducido al español. Para mayor desgracia El Hielo es la primera parte de una trilogía y es el único volumen traducido, por lo tanto las otras dos partes quedan un poco en el aire y falta por ver por dónde continua Sorokin en los dos volúmenes restantes, posibilidad que se me antoja más que suculenta dado el potencial ofrecido en El Hielo.
Pero me doy cuenta que el ruso ya no es tan misterioso como antes, quizá le de un tiento... Славься, Отечество наше свободное!
May 1, 2018
I greatly enjoyed this gnostic tale set in the 20th & 21st centuries by one of Russia's greatest living novelists. He creatively addresses many questions raised by those who have read the ancient esoteric mystical texts. Who are the enlightened few? How are they identified & how do they receive enlightenment? A dualistic cosmogony in Part two plots out the course that the enlightened must follow in the dreary, dismal world they currently inhabit. The meaning of love & the language of the heart are profoundly expressed (in a platonic manner). Publisher's summary: Moscow has been hit by a wave of brutal murders. The victims are of both sexes, from different backgrounds, and of all ages, but invariably blond and blue-eyed. They are found with their breastbones smashed in, their hearts crushed. There is no sign of any motive. Ice is at the center of Vladimir Sorokin's epic Ice Trilogy, which is also published by NYRB Classics.
December 19, 2018
СТИЛЬ И ЯЗЫК
С такими ожиданиями я взяла эту книгу. Давайте посмотрим на этого классика?
"На полу солома обосцанная, в углу куча говна.", "И так мне хорошо стало, что не сдержалась и обосцалася вся.", "Вот и ладно. Поперди, маленькой, поперди...", "Слушай, у нас с рублями облом. Давай я тебе отсосу? ", "От Лапина слегка попахивало калом.", "Вы все слабохуйные пиздососы!", "Больно? — выплюнула она член. — Нет... просто... я так никогда не кончу... давай, это... по-нормальному... ", "Очень пердеть любил. Пёрнет, пробубнит что-то и пойдет по деревне. ", "Струя мочи ударила в березовый ствол.", "Подошла к бутылке. Примерилась. Стала садиться влагалищем на бутылку. — Нэ пиздой! Жопой садысь! Пиздой ты на меня работать будэшь!", "Горячая моча струится по ногам."
И правда. Прямо Гоголь.
Это не избранные цитаты, вся книга выглядит именно так. Как вы, наверное, догадались, Сорокин считает, что если на странице нет ни одной отсылки к продуктам жизнедеятельности человека, дерево погибло зря. На худой конец можно добавить жестокости и мата. Но в идеале совмещать.
ПЕРСОНАЖИ
Каждый, кто появляется на странице, получает аутичное описание, как будто сгенерированное очками терминатора:
"Уранов: 30 лет, высокий, узкоплечий, лицо худощавое, умное, бежевый плащ."
"заглянула мать: 43 года, полноватая, каштановые волосы, моложавое лицо, серые лосины, черно-белый свитер."
"пьяно посмотрел из окна водитель: 50 лет, грубое желто-коричневое лицо, кроликовая шапка, серый ватник, сигарета."
Один и тот же чеклист для абсолютно всех, кто появляется в книге - точный возраст, одежда, цвет кожи и волос, форма головы и тела. Как будто это имеет какое-либо значение.
Таких плоских, картонных, безликих и взаимозаменяемых персонажей еще поискать. Полная немощь и убожество в создании людей.
СТРУКТУРА
Первая глава описывает избиение и убийство людей в подвале. Кем, зачем, почему - не понятно. Ведут все себя странно, говорят странно. Полно криков и кроваво-каловых подробностей. Читать страшно и противно, а главное, непонятно, что это и к чему.
Остальные главы первой части (до 54% книги) практически полностью повторяют ее. Другие люди тоже бессмысленно кого-то мутузят и обделываются, неся всякую чушь. Если в первой главе некое замешательство ожидаемо и понятно, то дальше топтаться на месте выглядит неоправданным. Практически полкниги история никуда не двигается, в ней ничего нового.
Вторая часть внезапно переносит нас из современной России во времена второй мировой. Какая-то селючка рассказывает, что она помнит о том времени. Кто она, почему нас должны интересовать ее рассказы про обоссаные вагоны, какое отношение она имеет к первой части книги - непонятно. А потому скучно и все равно.
Ближе к концу наконец-то начинает проясняться завязка и появляться сюжет, но мы быстро совершаем крутое пике в сборник вымышленных отзывов о несуществующем аппарате. Такой вот суровый русский сай-фай. Так что книга, при своей скромной длине, оказалась очень неоднородной и разношестной по темпу и содержанию.
СМЫСЛ
А он был?
Постмодернизм - не для меня.
"Удостоиться при жизни звания «классик» — удел немногих писателей. Владимир Сорокин — классик. Его превозносят, его ненавидят, но все сходятся в одном: Сорокин — великолепный мастер слова, блестящий стилист"
С такими ожиданиями я взяла эту книгу. Давайте посмотрим на этого классика?
"На полу солома обосцанная, в углу куча говна.", "И так мне хорошо стало, что не сдержалась и обосцалася вся.", "Вот и ладно. Поперди, маленькой, поперди...", "Слушай, у нас с рублями облом. Давай я тебе отсосу? ", "От Лапина слегка попахивало калом.", "Вы все слабохуйные пиздососы!", "Больно? — выплюнула она член. — Нет... просто... я так никогда не кончу... давай, это... по-нормальному... ", "Очень пердеть любил. Пёрнет, пробубнит что-то и пойдет по деревне. ", "Струя мочи ударила в березовый ствол.", "Подошла к бутылке. Примерилась. Стала садиться влагалищем на бутылку. — Нэ пиздой! Жопой садысь! Пиздой ты на меня работать будэшь!", "Горячая моча струится по ногам."
И правда. Прямо Гоголь.
Это не избранные цитаты, вся книга выглядит именно так. Как вы, наверное, догадались, Сорокин считает, что если на странице нет ни одной отсылки к продуктам жизнедеятельности человека, дерево погибло зря. На худой конец можно добавить жестокости и мата. Но в идеале совмещать.
ПЕРСОНАЖИ
Каждый, кто появляется на странице, получает аутичное описание, как будто сгенерированное очками терминатора:
"Уранов: 30 лет, высокий, узкоплечий, лицо худощавое, умное, бежевый плащ."
"заглянула мать: 43 года, полноватая, каштановые волосы, моложавое лицо, серые лосины, черно-белый свитер."
"пьяно посмотрел из окна водитель: 50 лет, грубое желто-коричневое лицо, кроликовая шапка, серый ватник, сигарета."
Один и тот же чеклист для абсолютно всех, кто появляется в книге - точный возраст, одежда, цвет кожи и волос, форма головы и тела. Как будто это имеет какое-либо значение.
Таких плоских, картонных, безликих и взаимозаменяемых персонажей еще поискать. Полная немощь и убожество в создании людей.
СТРУКТУРА
Первая глава описывает избиение и убийство людей в подвале. Кем, зачем, почему - не понятно. Ведут все себя странно, говорят странно. Полно криков и кроваво-каловых подробностей. Читать страшно и противно, а главное, непонятно, что это и к чему.
Остальные главы первой части (до 54% книги) практически полностью повторяют ее. Другие люди тоже бессмысленно кого-то мутузят и обделываются, неся всякую чушь. Если в первой главе некое замешательство ожидаемо и понятно, то дальше топтаться на месте выглядит неоправданным. Практически полкниги история никуда не двигается, в ней ничего нового.
Вторая часть внезапно переносит нас из современной России во времена второй мировой. Какая-то селючка рассказывает, что она помнит о том времени. Кто она, почему нас должны интересовать ее рассказы про обоссаные вагоны, какое отношение она имеет к первой части книги - непонятно. А потому скучно и все равно.
Ближе к концу наконец-то начинает проясняться завязка и появляться сюжет, но мы быстро совершаем крутое пике в сборник вымышленных отзывов о несуществующем аппарате. Такой вот суровый русский сай-фай. Так что книга, при своей скромной длине, оказалась очень неоднородной и разношестной по темпу и содержанию.
СМЫСЛ
А он был?
Постмодернизм - не для меня.
August 3, 2008
The only reason I gave "Ice" two stars is that I finished the book... "Ice" chronicles the activity of certain blue-eyed, blond-haired people who search for others that look like themselves. When they find them, they bang on their chests with icy hammers. Some hammerees respond by speaking their “true” names through their hearts; they are rehabilitated. The rest, the “empties,” are left to die.
There are many layers to the book that I won’t detail, lest you, too, get sucked into this slippery mess and want to discover its core. Be ready: "Ice" may max out your capabilities for the willing suspension of disbelief.
Sorokin divides his book into several stylistically dissimilar sections that he links with the ice motif. The first part of "Ice" takes place in contemporary Russia, and the heart hammerers resemble a Russian criminal group. This part of the book is brutal, at least in the Russian original, with so much gratuitous and graphic violence, swearing, sex, and other ickiness that many readers may want to abandon the novel. (A friend did when I lent her the book.)
Why did I keep reading? For one, I wanted to finish the book to get a feel for why Sorokin has caused so much controversy. One lesson learned: Sorokin’s love for writing about bathroom-related topics made it obvious why Putin’s youth group Walking Together (Идущие вместе) used a toilet to collect Sorokin books during a protest.
Still, I have to, grudgingly, give Sorokin some credit: he has a decent sense of timing and knows how to manipulate the reader to finish a book. Just as the violence and abuse in Ice became too much, Sorokin shifted his narrative. By this point, it was too late for me to put the book down because my interest was piqued. Would the book get better? Were the hammerers an Aryan cult? What did the heart have to do with everything? Or anything? Would I send my copy of "Ice" to Moscow for flushing?
I finished and kept it. The book calmed down some but didn’t exactly improve, meaning that, unfortunately, the answers to the other questions are murky. In terms of meaning, "Ice" is as empty as the heartless victims of the hammer, and I won’t consult the other installments of Sorokin’s trilogy for further clarification. Once is enough, thanks.
There's more about "Ice" on my blog: "Vladimir Sorokin's 'Ice Capades'"
There are many layers to the book that I won’t detail, lest you, too, get sucked into this slippery mess and want to discover its core. Be ready: "Ice" may max out your capabilities for the willing suspension of disbelief.
Sorokin divides his book into several stylistically dissimilar sections that he links with the ice motif. The first part of "Ice" takes place in contemporary Russia, and the heart hammerers resemble a Russian criminal group. This part of the book is brutal, at least in the Russian original, with so much gratuitous and graphic violence, swearing, sex, and other ickiness that many readers may want to abandon the novel. (A friend did when I lent her the book.)
Why did I keep reading? For one, I wanted to finish the book to get a feel for why Sorokin has caused so much controversy. One lesson learned: Sorokin’s love for writing about bathroom-related topics made it obvious why Putin’s youth group Walking Together (Идущие вместе) used a toilet to collect Sorokin books during a protest.
Still, I have to, grudgingly, give Sorokin some credit: he has a decent sense of timing and knows how to manipulate the reader to finish a book. Just as the violence and abuse in Ice became too much, Sorokin shifted his narrative. By this point, it was too late for me to put the book down because my interest was piqued. Would the book get better? Were the hammerers an Aryan cult? What did the heart have to do with everything? Or anything? Would I send my copy of "Ice" to Moscow for flushing?
I finished and kept it. The book calmed down some but didn’t exactly improve, meaning that, unfortunately, the answers to the other questions are murky. In terms of meaning, "Ice" is as empty as the heartless victims of the hammer, and I won’t consult the other installments of Sorokin’s trilogy for further clarification. Once is enough, thanks.
There's more about "Ice" on my blog: "Vladimir Sorokin's 'Ice Capades'"
May 15, 2009
Russian Writers have a history of using Science Fiction and Mystery to tell allegorical tales of a society deeply troubled. This is a good mordern example, one that vividly leaves the reader mulling and scrounging for reference points and deeper meaning. It is a good read, a stimulating intellectual adventure.
December 26, 2024
„Лед“, Владимир Сорокин, изд. „Атата-А“, превод Светлана Комогорова, е първата и единствена преведена на български част от трилогията.
Бях чувала доста за творчеството на Сорокин и подходих с интерес към книгата. То често предизвиква противоречиви реакции, което допълнително засили любопитството ми.
Романът разказва за Братството на светлината – група от 23 000 избрани, които пробуждат своите „братя и сестри“ чрез удари с ледени чукове в сърцето.
Романът е разделен на четири части, всяка с различен стил на повествование. Това определено демонстрира прословутото майсторство на Сорокин в смесването на жанрове и техники. Текстът е изключително плътен с образи и дори визуален. На моменти си представях колко добра екранизация би била историята. Диалозите и описанията създават живи и противоречиви образи, макар с някои от тях да прекарваме съвсем кратко време.
Не мога да отрека оригиналната идея и увлекателния стил на автора. Лично мен не ме притесняват нецензурният език и натуралистичните описания, но няма как да не отбележа, че те биха били излишни за някои читатели. За съжаление, макар основната идея на автора да става ясна доста бързо, сюжетът, въпреки динамиката си, остана донякъде кух и недовършен. За себе си не успях да видя брилянтното творчество, което очаквах. Въпреки това, прочетох приличен трилър с елементи на научна фантастика.
В същността си „Лед“ изследва теми като човешката същност, духовното пробуждане и границите на човечността. Сорокин използва фантастични елементи, за да създаде метафора за търсенето на смисъл и идентичност в съвременния свят. Това е произведение, което вероятно би дало повече удовлетворение в контекста на пълната трилогия. Лично аз обаче не смятам да продължа с поредицата, но бих обърнала внимание на други, по-популярни книги от автора.
Бях чувала доста за творчеството на Сорокин и подходих с интерес към книгата. То често предизвиква противоречиви реакции, което допълнително засили любопитството ми.
Романът разказва за Братството на светлината – група от 23 000 избрани, които пробуждат своите „братя и сестри“ чрез удари с ледени чукове в сърцето.
Романът е разделен на четири части, всяка с различен стил на повествование. Това определено демонстрира прословутото майсторство на Сорокин в смесването на жанрове и техники. Текстът е изключително плътен с образи и дори визуален. На моменти си представях колко добра екранизация би била историята. Диалозите и описанията създават живи и противоречиви образи, макар с някои от тях да прекарваме съвсем кратко време.
Не мога да отрека оригиналната идея и увлекателния стил на автора. Лично мен не ме притесняват нецензурният език и натуралистичните описания, но няма как да не отбележа, че те биха били излишни за някои читатели. За съжаление, макар основната идея на автора да става ясна доста бързо, сюжетът, въпреки динамиката си, остана донякъде кух и недовършен. За себе си не успях да видя брилянтното творчество, което очаквах. Въпреки това, прочетох приличен трилър с елементи на научна фантастика.
В същността си „Лед“ изследва теми като човешката същност, духовното пробуждане и границите на човечността. Сорокин използва фантастични елементи, за да създаде метафора за търсенето на смисъл и идентичност в съвременния свят. Това е произведение, което вероятно би дало повече удовлетворение в контекста на пълната трилогия. Лично аз обаче не смятам да продължа с поредицата, но бих обърнала внимание на други, по-популярни книги от автора.
May 23, 2024
I have really enjoyed other books from Sorokin, but struggled with this.
Its just a bit heavy on the science fiction elements perhaps.
I may return to it at some stage..
Its just a bit heavy on the science fiction elements perhaps.
I may return to it at some stage..
June 11, 2007
The dust jacket calls this book "a gritty dispatch," "a gnostic fairy tale," "a hard-boiled parable," "a New Age parody, "a bitingly funny fantasy" and "an important novel."
I suppose it's possible it's all of those things. Or any. And I Just Did Not Get It.
It was weird as all get out, yet I keep reading, thinking the whacking-people-with-ice-hammers-to-find-their-heart-voice-or-kill-them was somehow going to start making sense. Instead, it got more confusing, with the blond-haired, blue-eyed Nazi connection, the 23 rays of light, the meat machines and the space ICE. And don't forget the ritual heart-talk/naked-bodies-pressed-together-but-we're-siblings concept. Or the things that pimp made his whore do.
Maybe it lost something in translation from the original Russian. There were certainly clunky scenes, particularly the ones involving sex. Maybe it did read "His penis was in her vagina" in the original text. Romance writers, fear not.
As if that weren't enough, it changed narration style, going from third to first person and then on to product endorsements (no more kidnapping and whacking with hammers needed; potentials were given ready-made kits to try it themselves in the name of healing).
This may be the first book I've ever read that had a World Literature Today blurb on the back. Clearly, it was capital-I important. And I'm capital-I Ignorant.
Vladimir, give me a call. I apparently need some tutoring in whatever commentary on the world you were trying to share.
I suppose it's possible it's all of those things. Or any. And I Just Did Not Get It.
It was weird as all get out, yet I keep reading, thinking the whacking-people-with-ice-hammers-to-find-their-heart-voice-or-kill-them was somehow going to start making sense. Instead, it got more confusing, with the blond-haired, blue-eyed Nazi connection, the 23 rays of light, the meat machines and the space ICE. And don't forget the ritual heart-talk/naked-bodies-pressed-together-but-we're-siblings concept. Or the things that pimp made his whore do.
Maybe it lost something in translation from the original Russian. There were certainly clunky scenes, particularly the ones involving sex. Maybe it did read "His penis was in her vagina" in the original text. Romance writers, fear not.
As if that weren't enough, it changed narration style, going from third to first person and then on to product endorsements (no more kidnapping and whacking with hammers needed; potentials were given ready-made kits to try it themselves in the name of healing).
This may be the first book I've ever read that had a World Literature Today blurb on the back. Clearly, it was capital-I important. And I'm capital-I Ignorant.
Vladimir, give me a call. I apparently need some tutoring in whatever commentary on the world you were trying to share.
Read
October 13, 2013Um... not sure what is going on here. But I am lost and not going to continue on - that is all.
Did Not Finish
January 7, 2023myślałam ze mnie popierdoli jak musiałam w ciągu 20 stron przeczytać dokładny opis jak typ sra i sika.
October 4, 2023
Wreed. Als in wreed. En als in wreed goed.
October 16, 2009
Some kind of strange Russian neo-creationist tale of ice-axe wielding fruitarians made of sunlight trying to find each other...
I kept reading only because I thought it was going somewhere...and it was, but 'somewhere' turned out to be 'nowhere'.
The author and the book seem to have been well regarded by some, so I reserve the right to have simply missed the point. But I tell you this, if there was a point, it was well hidden from my puny intellect!
I kept reading only because I thought it was going somewhere...and it was, but 'somewhere' turned out to be 'nowhere'.
The author and the book seem to have been well regarded by some, so I reserve the right to have simply missed the point. But I tell you this, if there was a point, it was well hidden from my puny intellect!
November 9, 2009
The translation could be better, but it still gives readers a good sense of Sorokin's style and dominant themes. A bit of an odd choice to release in English, as it's the first of a trilogy. Still, it stands well on its own, as the story traces the journey of a bizarre cult of 20,000 chosen ones, out to find their brothers by beating people with ice hammers...
March 14, 2016
Había leído my buenas reseñas de este libro y la verdad es que no sé si me gusto o no, es como esos libros que te dejan sin saber si fue malísimo o demasiado bueno, es muy raro, entre mesiánico y material. No se quiero leer otro libro del autor para comprender mejor su pluma.
October 18, 2016
What was this beautifully violent and tender rollercoaster? Absolutely amazing and breathtaking.
May 19, 2020
Interesting...only the next book will tell me if I have been wasting my time.
I feel, with the various repetitions from the "first" book, the author is at risk of overstating his point.
I feel, with the various repetitions from the "first" book, the author is at risk of overstating his point.
May 30, 2026
Există un profil psihologic al omului care intră într-un cult.
Şi, contrar a tot ce ai putea crede, nu e vorba despre cineva naiv, needucat sau cu probleme vizibile. Studiile despre NXIVM (nexium), cultul american care recruta vedete de Hollywood şi oameni de afaceri, arată că membrii aveau, în medie, studii superioare şi o viaţă care, din exterior, părea complet normală. La Heaven's Gate, secta ai cărei membri s-au sinucis colectiv în 1997 aşteptând o navă spaţială erau ingineri, programatori, oameni cu care ai fi stat de vorbă la o cafea fără să bănuieşti nimic.
Asta ridică o întrebare incomodă: de ce ajunge un om inteligent să aleagă un cult?
Răspunsul e, de fapt, simplu şi trist în egală măsură. Trei lucruri. Sens complet: nu sens parţial, nu sens negociabil, ci o explicaţie totală a existenţei tale. Apartenenţă absolută: un grup care te cunoaşte, te vede, te consideră special. Şi identitate clară: ştii exact cine eşti, ce trebuie să faci şi de ce contezi. Modernitatea le promite pe toate trei. Şi, de cele mai multe ori, nu le livrează.
Am citit recent „Gheaţa”, un roman al lui Vladimir Sorokin, care descrie mecanismul ăsta mai bine decât orice manual de psihologie. E scris de un rus. Ceea ce, dacă stai să te gândeşti, nu e o mare surpriză.
Dacă doreşti să vezi şi varianta video a acestei recenzii, te aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
Pe Vladimir Sorokin l-am descoperit relativ recent, prin romanul „Manaraga”, pe care l-am primit cadou şi pe care ţi l-am arătat într-un episod de book haul. Tot acolo aminteam că am încercat din răsputeri să dau de el, pentru că nu a mai fost reeditat din 2005 atunci când a fost publicat la Curtea Veche şi am rămas plăcut surprins când l-am primit cadou de la cineva de la care chiar nu mă aşteptam. Înainte de a-ţi spune despre ce este acest roman care mi-a plăcut la nebunie pe toate părţile şi din toate unghiurile posibile şi imposibile, trebuie să facem cunoştinţă cu omul din spatele cărţii.
Vladimir Sorokin (n. 7 august 1955, Bykovo, Rusia) este unul dintre cei mai importanți scriitori postmoderni ruși contemporani, cunoscut pentru stilul său experimental, satiric și adesea provocator. A studiat ingineria la Universitatea de Petrol și Gaze Gubkin. Da, inginerie. Nici eu nu mă aşteptam. Dar în anii ’70–’80 ai secolului trecut s-a alăturat scenei literare underground din Moscova, publicând în samizdat și participând la mișcarea conceptualistă. Opera sa parodiază adesea realismul socialist și explorează teme precum autoritarismul, miturile culturale și violența. Printre lucrările sale celebre se numără „Coada”, „Norma”, „Trilogia Gheața” sau „Ziua Opricinicului”. Din 2022, Sorokin trăieşte în exil la Berlin. Unii scriitori îşi imaginează distopiile. El le trăieşte.
Dar ca să înţelegi cine e omul ăsta cu adevărat, trebuie să ştii un singur episod. În 2002 — fix când apărea „Gheaţa” — un grup de tineri pro-Putin a ridicat un WC uriaş din carton în faţa Teatrului Bolşoi din Moscova şi a aruncat în el exemplare sfâşiate din cărţile lui Sorokin. Motivul oficial: pornografie. Motivul real: îndrăznise să scrie ceva ce putea fi interpretat ca o critică la adresa puterii. Parchetul a deschis un dosar penal. Dosarul s-a închis. Sorokin a câştigat mai multă notorietate decât i-ar fi putut aduce oricare campanie de marketing bine făcută.
După cum am aflat deja, romanul „Gheaţa” este primul volum al trilogiei cu acelaşi nume, care mai cuprinde romanele „Calea lui Bro”,un fel de prequel şi „23.000”,care încheie povestea.
Un detaliu de culise pe care l-am găsit fascinant: Sorokin a scris „Gheaţa” primul, ca roman de sine stătător. Credea că povestea e completă. Dar nu-l lăsa în pace — aşa că a scris prequel-ul „Calea lui Bro” în 2004, şi finalul în 2005. Ideea pentru tot universul ăsta i-a venit în Japonia, în timp ce preda literatură rusă, în plină caniculă de iulie. El însuşi a spus: „Era o iulie foarte toridă, şi aşa am început să mă gândesc la gheaţă.” Contrastul termic ca motor de creaţie. Nu ştiu despre tine, dar mie tot episodul ăsta mi se pare extrem de poetic.
Romanul „Gheaţa” (2002) urmărește acțiunea unui cult misterios care folosește un material provenit din meteoritul de la Tunguska pentru a „trezi” inimile oamenilor și a identifica cei 23.000 de „aleși”, considerați frați și surori ai Luminii Primordiale. Acești inițiați cred că omenirea este doar o eroare evolutivă, iar scopul lor este să se regăsească, să comunice „cu inima” și să părăsească Pământul pentru a reveni la starea cosmică originară. Povestea se desfășoară într-o Rusie dură a unui viitor apropiat, combinând elemente de distopie, misticism și grotesc.
Şi ca să-ţi dai seama cu ce nivel de ambiţie lucrează Sorokin: meteoritul de la Tunguska e real. Pe 30 iunie 1908, o explozie de zeci de megatone a nivelat peste două mii de kilometri pătraţi de pădure siberiană şi a doborât optzeci de milioane de copaci — fără să lase niciun crater. Până azi nu există un consens ştiinţific absolut despre ce s-a întâmplat acolo. Sorokin ia misterul ăsta real şi construieşte pe el o mitologie întreagă. Şi funcţionează perfect tocmai pentru că nu poate fi infirmat.
Ce m-a fascinat din capul locului la romanul lui Sorokin a fost stilul extrem de alert, intens cu care te prinde în poveste, chiar şi atunci când nu se petrec lucruri extraordinare. Fraze scurte, tăioase, descrieri succinte care amintesc de didascaliile din piesele de teatru sau scenariile de film sau chiar de dosarele suspecţilor din filmele poliţiste şi care reuşesc să-ţi creeze destul de repede imagini despre cum arată personajele. Iată un exemplu:
„Gorboveţ: cincizeci şi patru de ani, bărbos, nu prea înalt, îndesat, mâini noduroase de ţăran, piept bombat, trăsături grosolane, cojoc galben-închis din piele argăsită”.
Îţi faci destul de repede o idee despre cum arată personajul, chiar dacă lucrul acesta, aplicat la mai toate personajele, nu le individualizează suficient, cel puţin în opinia mea. Chiar şi aşa, personajele mai importante sunt individualizate prin modul în care vorbesc, prin cum se comportă, cum acţionează în momente-cheie şamd. Acest ritm alert al naraţiunii care te ţine în poveste se datorează şi părţii consistente de dialog. În prima din cele patru părţi ale romanului se află o mare cantitate de dialog. Practic, jumătate din carte este construită pe dialog.
Critica rusă a numit asta o ruptură în opera lui Sorokin. Înainte de „Gheaţa”, el scria aşa-numitele „bombe literare binare” — prima jumătate a cărţii imita perfect proza sovietică mediocră, a doua jumătate detona violenţa şi absurdul. Aici e diferit: nu mai există detonare. Naraţiunea se ţine împreună tot timpul — şi asta, pentru un autor care îşi construise reputaţia pe subversiune formală, e o decizie radicală.
În această primă parte suntem introduşi în societatea rusă de la începutul anilor 2000 (cel puţin aşa am intuit eu, ghidându-mă după anul publicării romanului în original, adică 2002, dar şi după alte indicii din carte), în care avem de-a face cu trei personaje, unul feminin şi două masculine care sunt găsite de membrii sectei şi care supravieţuiesc testului gheţei. În ce constă acest test al gheţei?, parcă aud că vrei să mă întrebi. Ei bine, cei aleşi, adică femei şi bărbaţi blonzi cu ochi albaştri — şi da, nu e o coincidenţă că şi naziştii aveau fix acelaşi ideal rasial. Sorokin ştie exact ce face. Toţi aceşti oameni sunt supuşi unui fel de tortură menită să le facă inimile să se trezească. Mai exact, sunt imobilizaţi, iar câţiva membri deja treziţi care fac parte din sectă folosesc un ciocan din gheaţă cu care lovesc sternul până când „inima le vorbeşte”. Adică până când aud un sunet venit din dreptul sternului. De cele mai multe ori sunetul nu se aude, aşa că cei toruturaţi ajung la Doamne-Doamne mai devreme decât se aşteptau. Sunetul respectiv nu este doar semnul că aceştia s-au trezit cu adevărat, ci şi numele pe care îl vor purta în noua viaţă.
Dacă ţii minte ce am spus la început despre cum funcţionează un cult — trauma fondatoare, ruptura de sinele anterior, identitatea nouă — atunci testul gheţii nu mai pare science-fiction. E psihologie aplicată cu un ciocan. Orice cult are momentul lui de iniţiere violentă. La NXIVM era branding-ul fizic. La Sorokin e gheaţa cosmică. Mecanismul e acelaşi, mitologia diferă.
Ce aş mai vrea să adaug în legătură cu această primă parte este faptul că Sorokin se foloseşte cu succes de ingredientele utilizate în mai toate poveştile bune, mai ales cele care se concretizează în pelicule hollywoodiene, adică: sex, droguri şi violenţă. Despre violenţă am amintit deja în testul gheţii. Actele sexuale destul de explicite, la un moment dat simţi că autorul testează cât de departe poate merge, sunt utilizate de Sorokin nu doar pentru a crea verosimilitate, ci şi pentru a descrie anumite tare ale societăţii contemporane. Sexualitatea face şi ea parte din viaţa sectanţilor treziţi, ale căror inimi nu pot vorbi decât dacă aceştia sunt dezbrăcaţi şi conectaţi prin atingere fizică. Chiar dacă în episoadele în care novicii sunt iniţiaţi în „glasul inimilor” de către membrii mai vechi nu există contact sexual, faptul că sunt dezbrăcaţi şi există o atingere fizică implică un anumit grad de sexualitate. Cât despre droguri, acestea apar descrise doar ca obiceiuri ale unora dintre tineri, scopul fiind acela de a da mai multă veridicitate întâmplărilor şi totodată de a crea un oarecare contrast între lumea veche a „maşinăriilor din carne” (aşa cum sunt numiţi oamenii obişnuiţi) şi noua lume a celor treziţi. Dacă ar fi să aleg un singur element din cele trei, care caracterizează prima parte, aş zice că violenţa e cea care câştigă.
Limbajul explicit nu lipseşte nici el din prima parte a romanului. Regăsim, de asemenea, argoul specific infractorilor, dar şi sintagme şi expresii folosite de tinerii de la începutul anilor 2000, în plină expansiune a internetului şi chaturilor de tot felul.
Pe măsură ce citeam romanul mă tot urmărea un sentiment de deja-vu, care nu era legat de acţiune, ci mai degrabă de atmosferă. Atmosfera mi se părea cumva cunoscută. Apoi m-a lovit epifania: am regăsit atmosfera din benzile desenate, cu precădere pe cea din Sin City. Şi nu e doar o chestie de estetică — e vorba de aceeaşi lume în care violenţa e spectaculoasă, morala e absentă şi nu există niciun erou curat. Exact cum funcţionează şi secta din „Gheaţa”. Cine a citit / văzut Sin City ştie deja la ce mă refer, cine nu, ce mai aştepţi?
Un lucru care m-a enervat la romanul ăsta a fost dificultatea în reţinerea numelor personajelor. Numele ruseşti mi se par de la sine putere dificil de reţinut, iar când peste ele se suprapun numele sub formă de onomatopee căpătate în noua viaţă, îţi poţi da seama cam cum stă treaba. Imaginează-ţi că personajul începe cu un nume, apoi primeşte un alt nume, apoi naratorul alternează între cele două. Înmulţeşte asta cu 10 şi descoperi că personajele devin destul de greu de urmărit. În orice caz, până la final, personajele cu adevărat importante îţi rămân întipărite în memorie.
Planul oniric nu lipseşte nici el din viaţa personajelor, fiecare dintre cele trei persoane racolate şi trezite de gheaţă experimentează cel puţin un vis, adeseori cu accente suprarealiste, uneori chiar psihedelice. Cele trei personaje au parte de contactul cu gheaţa, apoi sunt lăsate libere timp de o săptămână, timp în care se realizează tranziţia către noua viaţă. Există un fel de tipar pe care toate personajele îl urmează fără să vrea şi care într-un final îi duc înapoi la clinica din care au plecat după trezire, acolo unde sunt întâmpinaţi de o bătrână destul de misterioasă.
Partea a doua a romanului m-a făcut să-mi dau două palme, să mă frec puternic la ochi ca să mă conving că nu citesc alt roman. Totul era mult mai ancorat în realitate, naraţiunea se schimbase la persoana I, o fetiţă din Rusia, care-şi povestea viaţa de pe la 12 ani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când nemţii invadaseră satul în care trăia. La un moment dat mi-am dat seama că e vorba despre bătrâna de la finalul primei părţi, care-şi povesteşte practic toată viaţa, ceea ce a făcut ca totul să capete sens. În această parte, Sorokin îşi ia libertatea de a o folosi pe Hram, căci acesta e numele femeii, ca să ne poarte prin istoria recentă a Rusiei, cu toată bătălia politică, schimbările de regim şamd. Aflăm detalii şi din istoria sectei, cum a ajuns această gheaţă specială pe pământ, de unde a plecat totul şi cum a evoluat toată secta până în prezent. Interacţiunea personajului cu naziştii mi-a adus aminte de atmosfera din romanul „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr, pe care dacă nu l-ai citit ţi-l foarte recomand. Hram mi s-a părut cel mai credibil personaj din roman, cu atât mai mult cu cât este un personaj feminin.
M-aş fi aşteptat să simt un pic din vocea autorului atunci când Hram îşi povesteşte viaţa, dar nu, Sorokin dispare complet în spatele personajului. Nu simţi nicio clipă că un bărbat rus este în spatele vocii unei femei bătrâne — şi ăsta e unul dintre cele mai greu de realizat lucruri dintr-un roman. Hram este, totodată, şi un personaj extrem de special întrucât este singura care ajunge la performanţa de a cunoaşte toate cele 23 de cuvinte ale inimii, lucru ce îi conferă autoritate. Practic, ea e cea care are rolul de a intra în contact cu fiecare novice şi de a comunica cu inima sa astfel încât el sau ea să înveţe cuvinte noi. Da, ştiu, o demenţă greu de imaginat. De asemenea, ea are capacitatea de a vedea în inima oricărui om cu care intră în contact. Este capabilă să afle lucruri despre oricine se află în apropierea ei: ce îi place să mănânce, ce frici are, ce secrete are etc. Cu toate acestea, nu se foloseşte niciodată de ceea ce află pentru a face rău.
Şi dacă tot e vorba de Hram şi de cum secta traversează istoria — Sorokin nu improvizează. Faptul că fraternitatea se infiltrează în NKVD, că foloseşte lagărele din Siberia ca să exploateze gheaţa meteoritului, că trece prin lagărele naziste ca printr-un instrument de selecţie — toate astea sunt construite cu o logică internă impecabilă. E o ficţiune care se bagă în realitate atât de natural, că uiţi că nu s-a întâmplat.
Acest lucru mi-a plăcut enorm. Modul în care Vladimir Sorokin reuşeşte să introducă ficţiunea într-un timeline istoric real şi cât de bine potriveşte unele lucruri legate de sectă cu evenimente istorice reale m-au fascinat. Secta se infiltrează în aparatele totalitare şi le foloseşte în scopuri proprii: NKVD-ul îi ajută să scape de martori; lagărele de muncă forţată din Siberia le permit să exploateze gheaţa meteoritului; lagărele naziste de la Auschwitz şi Treblinka servesc drept instrumente de selecţie a populaţiei. Istoria sectei, operaţiunea de racolare a adepţilor, extinderea underground la nivel mondial, toate acestea sunt construite într-un mod extrem de complex, dar veridic, ceea ce mă face să-i mai dau o bulină albă domnului Sorokin.
Dacă îţi place ce fac aici pe canal, un like, share, subscribe mă ajută enorm. Continuăm.
Partea a treia nu conţine o naraţiune propriu-zisă, ci reprezintă o serie de instrucţiuni de utilizare a unui aparat inovator care foloseşte gheaţa pentru a oferi oamenilor o nouă experienţă cinematografică, apoi câteva dintre recenziile primilor utilizatori. Din toate acestea realizăm foarte rapid că acţiunea e plasată într-un viitor nu foarte îndepărtat în care secta a schimbat strategia de racolare a adepţilor. De ce să torturezi oamenii, când îi poţi convinge să vină singuri, promiţându-le divertisment? Trebuie să recunosc că ideea mi s-a părut genială şi m-a dus inevitabil cu gândul la ce se întâmplă astăzi cu ecranele şi social media. Ce mi-a plăcut foarte mult în această parte e că utilizatorii aleşi să testeze noua tehnologie provin din pături sociale diferite, ceea ce dă naştere unor perspective diferite. Prin urmare, avem parte de profesori universitari, clerici, oameni de afaceri, manageri, dar şi pensionari, măcelari, vânzători. Chiar dacă modurile în care se exprimă în scris sunt diferite, toţi descriu aceleaşi lucruri: bătăile gheţii în stern le activează o amintire puternică care declanşează o emoţie negativă însoţită de plâns. Apoi totul se luminează şi se trezesc într-un fel de eden, dezbrăcaţi, fericiţi şi toţi ştiu că sunt douăzeci şi trei de mii.
Şi dacă stai să te gândeşti, Sorokin scria asta în 2002. Înainte de smartphone, înainte de algoritmi, înainte de TikTok. Că a imaginat o tehnologie care te seduce să renunţi la gândire de bunăvoie, oferindu-ţi în schimb o experienţă emoţională intensă... nu e profeţie, e luciditate.
Partea a patra e, de fapt, un capitolaş de patru pagini care constituie deznodământul, pe care nu vreau să ţi-l divulg. Poate fi interpretat în numeroase moduri. Eu am ales să merg pe o interpretare optimistă: în final, pe pământ rămân doar cei inocenţi, doar sufletele pure.
Sorokin însuşi a spus că „Gheaţa” nu e un roman despre totalitarism, chiar dacă pare. E despre căutarea paradisului pierdut al sufletului. Şi când citeşti finalul, înţelegi de ce a insistat pe asta.
Şi acum o să-ţi spun ceva la care m-am gândit mult după ce am închis cartea. „Gheaţa" apare în 2002. Putin e la putere de doi ani. Şi Sorokin scrie despre o organizaţie care crede că are o misiune cosmică unică şi imposibil de negociat, că restul oamenilor sunt „maşini de carne” care nu contează cu adevărat, şi că violenţa în slujba idealului nu e doar acceptabilă, e necesară şi nobilă. Înlocuieşte Frăţia Luminii cu orice ideologie colectivistă rusă — de la bolşevism la imperialismul de azi — şi cartea se citeşte complet altfel. Nu e o coincidenţă că i-au ars cărţile în faţa Bolşoiului. Au recunoscut oglinda.
„Gheaţa” e genul de roman pe care nu ştii cum să-l categoriseşti şi tocmai asta e valoarea lui. Nu e SF pur, nu e thriller pur, nu e roman istoric pur — e toate astea deodată, ţinute împreună de o idee care te urmăreşte mult după ce ai închis cartea. Şi are avantajul că funcţionează perfect şi ca roman de sine stătător, fără să fi citit restul trilogiei.
Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că şi tu eşti genul de cititor care vrea mai mult decât o poveste bine spusă. În cazul ăsta, Sorokin e exact autorul de care ai nevoie. Ce-ţi pot spune cu siguranţă e că eu am adăugat un nou autor preferat în bibliotecă.
Şi data viitoare când întâlneşti un grup care îţi promite sens complet, apartenenţă absolută şi identitate clară — întreabă-te, totuşi, de ce are nevoie de tine în schimb?!
Şi, contrar a tot ce ai putea crede, nu e vorba despre cineva naiv, needucat sau cu probleme vizibile. Studiile despre NXIVM (nexium), cultul american care recruta vedete de Hollywood şi oameni de afaceri, arată că membrii aveau, în medie, studii superioare şi o viaţă care, din exterior, părea complet normală. La Heaven's Gate, secta ai cărei membri s-au sinucis colectiv în 1997 aşteptând o navă spaţială erau ingineri, programatori, oameni cu care ai fi stat de vorbă la o cafea fără să bănuieşti nimic.
Asta ridică o întrebare incomodă: de ce ajunge un om inteligent să aleagă un cult?
Răspunsul e, de fapt, simplu şi trist în egală măsură. Trei lucruri. Sens complet: nu sens parţial, nu sens negociabil, ci o explicaţie totală a existenţei tale. Apartenenţă absolută: un grup care te cunoaşte, te vede, te consideră special. Şi identitate clară: ştii exact cine eşti, ce trebuie să faci şi de ce contezi. Modernitatea le promite pe toate trei. Şi, de cele mai multe ori, nu le livrează.
Am citit recent „Gheaţa”, un roman al lui Vladimir Sorokin, care descrie mecanismul ăsta mai bine decât orice manual de psihologie. E scris de un rus. Ceea ce, dacă stai să te gândeşti, nu e o mare surpriză.
Dacă doreşti să vezi şi varianta video a acestei recenzii, te aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
Pe Vladimir Sorokin l-am descoperit relativ recent, prin romanul „Manaraga”, pe care l-am primit cadou şi pe care ţi l-am arătat într-un episod de book haul. Tot acolo aminteam că am încercat din răsputeri să dau de el, pentru că nu a mai fost reeditat din 2005 atunci când a fost publicat la Curtea Veche şi am rămas plăcut surprins când l-am primit cadou de la cineva de la care chiar nu mă aşteptam. Înainte de a-ţi spune despre ce este acest roman care mi-a plăcut la nebunie pe toate părţile şi din toate unghiurile posibile şi imposibile, trebuie să facem cunoştinţă cu omul din spatele cărţii.
Vladimir Sorokin (n. 7 august 1955, Bykovo, Rusia) este unul dintre cei mai importanți scriitori postmoderni ruși contemporani, cunoscut pentru stilul său experimental, satiric și adesea provocator. A studiat ingineria la Universitatea de Petrol și Gaze Gubkin. Da, inginerie. Nici eu nu mă aşteptam. Dar în anii ’70–’80 ai secolului trecut s-a alăturat scenei literare underground din Moscova, publicând în samizdat și participând la mișcarea conceptualistă. Opera sa parodiază adesea realismul socialist și explorează teme precum autoritarismul, miturile culturale și violența. Printre lucrările sale celebre se numără „Coada”, „Norma”, „Trilogia Gheața” sau „Ziua Opricinicului”. Din 2022, Sorokin trăieşte în exil la Berlin. Unii scriitori îşi imaginează distopiile. El le trăieşte.
Dar ca să înţelegi cine e omul ăsta cu adevărat, trebuie să ştii un singur episod. În 2002 — fix când apărea „Gheaţa” — un grup de tineri pro-Putin a ridicat un WC uriaş din carton în faţa Teatrului Bolşoi din Moscova şi a aruncat în el exemplare sfâşiate din cărţile lui Sorokin. Motivul oficial: pornografie. Motivul real: îndrăznise să scrie ceva ce putea fi interpretat ca o critică la adresa puterii. Parchetul a deschis un dosar penal. Dosarul s-a închis. Sorokin a câştigat mai multă notorietate decât i-ar fi putut aduce oricare campanie de marketing bine făcută.
După cum am aflat deja, romanul „Gheaţa” este primul volum al trilogiei cu acelaşi nume, care mai cuprinde romanele „Calea lui Bro”,un fel de prequel şi „23.000”,care încheie povestea.
Un detaliu de culise pe care l-am găsit fascinant: Sorokin a scris „Gheaţa” primul, ca roman de sine stătător. Credea că povestea e completă. Dar nu-l lăsa în pace — aşa că a scris prequel-ul „Calea lui Bro” în 2004, şi finalul în 2005. Ideea pentru tot universul ăsta i-a venit în Japonia, în timp ce preda literatură rusă, în plină caniculă de iulie. El însuşi a spus: „Era o iulie foarte toridă, şi aşa am început să mă gândesc la gheaţă.” Contrastul termic ca motor de creaţie. Nu ştiu despre tine, dar mie tot episodul ăsta mi se pare extrem de poetic.
Romanul „Gheaţa” (2002) urmărește acțiunea unui cult misterios care folosește un material provenit din meteoritul de la Tunguska pentru a „trezi” inimile oamenilor și a identifica cei 23.000 de „aleși”, considerați frați și surori ai Luminii Primordiale. Acești inițiați cred că omenirea este doar o eroare evolutivă, iar scopul lor este să se regăsească, să comunice „cu inima” și să părăsească Pământul pentru a reveni la starea cosmică originară. Povestea se desfășoară într-o Rusie dură a unui viitor apropiat, combinând elemente de distopie, misticism și grotesc.
Şi ca să-ţi dai seama cu ce nivel de ambiţie lucrează Sorokin: meteoritul de la Tunguska e real. Pe 30 iunie 1908, o explozie de zeci de megatone a nivelat peste două mii de kilometri pătraţi de pădure siberiană şi a doborât optzeci de milioane de copaci — fără să lase niciun crater. Până azi nu există un consens ştiinţific absolut despre ce s-a întâmplat acolo. Sorokin ia misterul ăsta real şi construieşte pe el o mitologie întreagă. Şi funcţionează perfect tocmai pentru că nu poate fi infirmat.
Ce m-a fascinat din capul locului la romanul lui Sorokin a fost stilul extrem de alert, intens cu care te prinde în poveste, chiar şi atunci când nu se petrec lucruri extraordinare. Fraze scurte, tăioase, descrieri succinte care amintesc de didascaliile din piesele de teatru sau scenariile de film sau chiar de dosarele suspecţilor din filmele poliţiste şi care reuşesc să-ţi creeze destul de repede imagini despre cum arată personajele. Iată un exemplu:
„Gorboveţ: cincizeci şi patru de ani, bărbos, nu prea înalt, îndesat, mâini noduroase de ţăran, piept bombat, trăsături grosolane, cojoc galben-închis din piele argăsită”.
Îţi faci destul de repede o idee despre cum arată personajul, chiar dacă lucrul acesta, aplicat la mai toate personajele, nu le individualizează suficient, cel puţin în opinia mea. Chiar şi aşa, personajele mai importante sunt individualizate prin modul în care vorbesc, prin cum se comportă, cum acţionează în momente-cheie şamd. Acest ritm alert al naraţiunii care te ţine în poveste se datorează şi părţii consistente de dialog. În prima din cele patru părţi ale romanului se află o mare cantitate de dialog. Practic, jumătate din carte este construită pe dialog.
Critica rusă a numit asta o ruptură în opera lui Sorokin. Înainte de „Gheaţa”, el scria aşa-numitele „bombe literare binare” — prima jumătate a cărţii imita perfect proza sovietică mediocră, a doua jumătate detona violenţa şi absurdul. Aici e diferit: nu mai există detonare. Naraţiunea se ţine împreună tot timpul — şi asta, pentru un autor care îşi construise reputaţia pe subversiune formală, e o decizie radicală.
În această primă parte suntem introduşi în societatea rusă de la începutul anilor 2000 (cel puţin aşa am intuit eu, ghidându-mă după anul publicării romanului în original, adică 2002, dar şi după alte indicii din carte), în care avem de-a face cu trei personaje, unul feminin şi două masculine care sunt găsite de membrii sectei şi care supravieţuiesc testului gheţei. În ce constă acest test al gheţei?, parcă aud că vrei să mă întrebi. Ei bine, cei aleşi, adică femei şi bărbaţi blonzi cu ochi albaştri — şi da, nu e o coincidenţă că şi naziştii aveau fix acelaşi ideal rasial. Sorokin ştie exact ce face. Toţi aceşti oameni sunt supuşi unui fel de tortură menită să le facă inimile să se trezească. Mai exact, sunt imobilizaţi, iar câţiva membri deja treziţi care fac parte din sectă folosesc un ciocan din gheaţă cu care lovesc sternul până când „inima le vorbeşte”. Adică până când aud un sunet venit din dreptul sternului. De cele mai multe ori sunetul nu se aude, aşa că cei toruturaţi ajung la Doamne-Doamne mai devreme decât se aşteptau. Sunetul respectiv nu este doar semnul că aceştia s-au trezit cu adevărat, ci şi numele pe care îl vor purta în noua viaţă.
Dacă ţii minte ce am spus la început despre cum funcţionează un cult — trauma fondatoare, ruptura de sinele anterior, identitatea nouă — atunci testul gheţii nu mai pare science-fiction. E psihologie aplicată cu un ciocan. Orice cult are momentul lui de iniţiere violentă. La NXIVM era branding-ul fizic. La Sorokin e gheaţa cosmică. Mecanismul e acelaşi, mitologia diferă.
Ce aş mai vrea să adaug în legătură cu această primă parte este faptul că Sorokin se foloseşte cu succes de ingredientele utilizate în mai toate poveştile bune, mai ales cele care se concretizează în pelicule hollywoodiene, adică: sex, droguri şi violenţă. Despre violenţă am amintit deja în testul gheţii. Actele sexuale destul de explicite, la un moment dat simţi că autorul testează cât de departe poate merge, sunt utilizate de Sorokin nu doar pentru a crea verosimilitate, ci şi pentru a descrie anumite tare ale societăţii contemporane. Sexualitatea face şi ea parte din viaţa sectanţilor treziţi, ale căror inimi nu pot vorbi decât dacă aceştia sunt dezbrăcaţi şi conectaţi prin atingere fizică. Chiar dacă în episoadele în care novicii sunt iniţiaţi în „glasul inimilor” de către membrii mai vechi nu există contact sexual, faptul că sunt dezbrăcaţi şi există o atingere fizică implică un anumit grad de sexualitate. Cât despre droguri, acestea apar descrise doar ca obiceiuri ale unora dintre tineri, scopul fiind acela de a da mai multă veridicitate întâmplărilor şi totodată de a crea un oarecare contrast între lumea veche a „maşinăriilor din carne” (aşa cum sunt numiţi oamenii obişnuiţi) şi noua lume a celor treziţi. Dacă ar fi să aleg un singur element din cele trei, care caracterizează prima parte, aş zice că violenţa e cea care câştigă.
Limbajul explicit nu lipseşte nici el din prima parte a romanului. Regăsim, de asemenea, argoul specific infractorilor, dar şi sintagme şi expresii folosite de tinerii de la începutul anilor 2000, în plină expansiune a internetului şi chaturilor de tot felul.
Pe măsură ce citeam romanul mă tot urmărea un sentiment de deja-vu, care nu era legat de acţiune, ci mai degrabă de atmosferă. Atmosfera mi se părea cumva cunoscută. Apoi m-a lovit epifania: am regăsit atmosfera din benzile desenate, cu precădere pe cea din Sin City. Şi nu e doar o chestie de estetică — e vorba de aceeaşi lume în care violenţa e spectaculoasă, morala e absentă şi nu există niciun erou curat. Exact cum funcţionează şi secta din „Gheaţa”. Cine a citit / văzut Sin City ştie deja la ce mă refer, cine nu, ce mai aştepţi?
Un lucru care m-a enervat la romanul ăsta a fost dificultatea în reţinerea numelor personajelor. Numele ruseşti mi se par de la sine putere dificil de reţinut, iar când peste ele se suprapun numele sub formă de onomatopee căpătate în noua viaţă, îţi poţi da seama cam cum stă treaba. Imaginează-ţi că personajul începe cu un nume, apoi primeşte un alt nume, apoi naratorul alternează între cele două. Înmulţeşte asta cu 10 şi descoperi că personajele devin destul de greu de urmărit. În orice caz, până la final, personajele cu adevărat importante îţi rămân întipărite în memorie.
Planul oniric nu lipseşte nici el din viaţa personajelor, fiecare dintre cele trei persoane racolate şi trezite de gheaţă experimentează cel puţin un vis, adeseori cu accente suprarealiste, uneori chiar psihedelice. Cele trei personaje au parte de contactul cu gheaţa, apoi sunt lăsate libere timp de o săptămână, timp în care se realizează tranziţia către noua viaţă. Există un fel de tipar pe care toate personajele îl urmează fără să vrea şi care într-un final îi duc înapoi la clinica din care au plecat după trezire, acolo unde sunt întâmpinaţi de o bătrână destul de misterioasă.
Partea a doua a romanului m-a făcut să-mi dau două palme, să mă frec puternic la ochi ca să mă conving că nu citesc alt roman. Totul era mult mai ancorat în realitate, naraţiunea se schimbase la persoana I, o fetiţă din Rusia, care-şi povestea viaţa de pe la 12 ani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când nemţii invadaseră satul în care trăia. La un moment dat mi-am dat seama că e vorba despre bătrâna de la finalul primei părţi, care-şi povesteşte practic toată viaţa, ceea ce a făcut ca totul să capete sens. În această parte, Sorokin îşi ia libertatea de a o folosi pe Hram, căci acesta e numele femeii, ca să ne poarte prin istoria recentă a Rusiei, cu toată bătălia politică, schimbările de regim şamd. Aflăm detalii şi din istoria sectei, cum a ajuns această gheaţă specială pe pământ, de unde a plecat totul şi cum a evoluat toată secta până în prezent. Interacţiunea personajului cu naziştii mi-a adus aminte de atmosfera din romanul „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr, pe care dacă nu l-ai citit ţi-l foarte recomand. Hram mi s-a părut cel mai credibil personaj din roman, cu atât mai mult cu cât este un personaj feminin.
M-aş fi aşteptat să simt un pic din vocea autorului atunci când Hram îşi povesteşte viaţa, dar nu, Sorokin dispare complet în spatele personajului. Nu simţi nicio clipă că un bărbat rus este în spatele vocii unei femei bătrâne — şi ăsta e unul dintre cele mai greu de realizat lucruri dintr-un roman. Hram este, totodată, şi un personaj extrem de special întrucât este singura care ajunge la performanţa de a cunoaşte toate cele 23 de cuvinte ale inimii, lucru ce îi conferă autoritate. Practic, ea e cea care are rolul de a intra în contact cu fiecare novice şi de a comunica cu inima sa astfel încât el sau ea să înveţe cuvinte noi. Da, ştiu, o demenţă greu de imaginat. De asemenea, ea are capacitatea de a vedea în inima oricărui om cu care intră în contact. Este capabilă să afle lucruri despre oricine se află în apropierea ei: ce îi place să mănânce, ce frici are, ce secrete are etc. Cu toate acestea, nu se foloseşte niciodată de ceea ce află pentru a face rău.
Şi dacă tot e vorba de Hram şi de cum secta traversează istoria — Sorokin nu improvizează. Faptul că fraternitatea se infiltrează în NKVD, că foloseşte lagărele din Siberia ca să exploateze gheaţa meteoritului, că trece prin lagărele naziste ca printr-un instrument de selecţie — toate astea sunt construite cu o logică internă impecabilă. E o ficţiune care se bagă în realitate atât de natural, că uiţi că nu s-a întâmplat.
Acest lucru mi-a plăcut enorm. Modul în care Vladimir Sorokin reuşeşte să introducă ficţiunea într-un timeline istoric real şi cât de bine potriveşte unele lucruri legate de sectă cu evenimente istorice reale m-au fascinat. Secta se infiltrează în aparatele totalitare şi le foloseşte în scopuri proprii: NKVD-ul îi ajută să scape de martori; lagărele de muncă forţată din Siberia le permit să exploateze gheaţa meteoritului; lagărele naziste de la Auschwitz şi Treblinka servesc drept instrumente de selecţie a populaţiei. Istoria sectei, operaţiunea de racolare a adepţilor, extinderea underground la nivel mondial, toate acestea sunt construite într-un mod extrem de complex, dar veridic, ceea ce mă face să-i mai dau o bulină albă domnului Sorokin.
Dacă îţi place ce fac aici pe canal, un like, share, subscribe mă ajută enorm. Continuăm.
Partea a treia nu conţine o naraţiune propriu-zisă, ci reprezintă o serie de instrucţiuni de utilizare a unui aparat inovator care foloseşte gheaţa pentru a oferi oamenilor o nouă experienţă cinematografică, apoi câteva dintre recenziile primilor utilizatori. Din toate acestea realizăm foarte rapid că acţiunea e plasată într-un viitor nu foarte îndepărtat în care secta a schimbat strategia de racolare a adepţilor. De ce să torturezi oamenii, când îi poţi convinge să vină singuri, promiţându-le divertisment? Trebuie să recunosc că ideea mi s-a părut genială şi m-a dus inevitabil cu gândul la ce se întâmplă astăzi cu ecranele şi social media. Ce mi-a plăcut foarte mult în această parte e că utilizatorii aleşi să testeze noua tehnologie provin din pături sociale diferite, ceea ce dă naştere unor perspective diferite. Prin urmare, avem parte de profesori universitari, clerici, oameni de afaceri, manageri, dar şi pensionari, măcelari, vânzători. Chiar dacă modurile în care se exprimă în scris sunt diferite, toţi descriu aceleaşi lucruri: bătăile gheţii în stern le activează o amintire puternică care declanşează o emoţie negativă însoţită de plâns. Apoi totul se luminează şi se trezesc într-un fel de eden, dezbrăcaţi, fericiţi şi toţi ştiu că sunt douăzeci şi trei de mii.
Şi dacă stai să te gândeşti, Sorokin scria asta în 2002. Înainte de smartphone, înainte de algoritmi, înainte de TikTok. Că a imaginat o tehnologie care te seduce să renunţi la gândire de bunăvoie, oferindu-ţi în schimb o experienţă emoţională intensă... nu e profeţie, e luciditate.
Partea a patra e, de fapt, un capitolaş de patru pagini care constituie deznodământul, pe care nu vreau să ţi-l divulg. Poate fi interpretat în numeroase moduri. Eu am ales să merg pe o interpretare optimistă: în final, pe pământ rămân doar cei inocenţi, doar sufletele pure.
Sorokin însuşi a spus că „Gheaţa” nu e un roman despre totalitarism, chiar dacă pare. E despre căutarea paradisului pierdut al sufletului. Şi când citeşti finalul, înţelegi de ce a insistat pe asta.
Şi acum o să-ţi spun ceva la care m-am gândit mult după ce am închis cartea. „Gheaţa" apare în 2002. Putin e la putere de doi ani. Şi Sorokin scrie despre o organizaţie care crede că are o misiune cosmică unică şi imposibil de negociat, că restul oamenilor sunt „maşini de carne” care nu contează cu adevărat, şi că violenţa în slujba idealului nu e doar acceptabilă, e necesară şi nobilă. Înlocuieşte Frăţia Luminii cu orice ideologie colectivistă rusă — de la bolşevism la imperialismul de azi — şi cartea se citeşte complet altfel. Nu e o coincidenţă că i-au ars cărţile în faţa Bolşoiului. Au recunoscut oglinda.
„Gheaţa” e genul de roman pe care nu ştii cum să-l categoriseşti şi tocmai asta e valoarea lui. Nu e SF pur, nu e thriller pur, nu e roman istoric pur — e toate astea deodată, ţinute împreună de o idee care te urmăreşte mult după ce ai închis cartea. Şi are avantajul că funcţionează perfect şi ca roman de sine stătător, fără să fi citit restul trilogiei.
Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că şi tu eşti genul de cititor care vrea mai mult decât o poveste bine spusă. În cazul ăsta, Sorokin e exact autorul de care ai nevoie. Ce-ţi pot spune cu siguranţă e că eu am adăugat un nou autor preferat în bibliotecă.
Şi data viitoare când întâlneşti un grup care îţi promite sens complet, apartenenţă absolută şi identitate clară — întreabă-te, totuşi, de ce are nevoie de tine în schimb?!
July 7, 2019
Entre mafiosos y adolescentes está pasando algo extraño. Ambos grupos hablan con su jerga de malas palabras y deformaciones que es traducida al “más crudo argot madrileño”. El resultado es insoportable. Pero la acción es incesante. La violencia y el sexo abundan, pero el quid es el suspenso. ¿Qué está pasando? Hay algo parecido a una secta cooptando reclutas. ¿De qué se trata, qué es el hielo, qué es el martillo de hielo con el que golpean a los candidatos? El lector llega a la página 200 sinceramente interesado.
(En ese momento tuve la mala suerte de consultar la contratapa donde se revela lo que en el libro lleva más de la mitad sin siquiera insinuarse. ¿Quién fue el inútil que escribió la contratapa? Cuanta falta de respeto al lector verdadero. Es más, en el primer renglón hay una mentira “Una ola de brutales asesinatos sacude Moscú.” Los de Alfaguara serán buenos vendiendo libros pero que falta de cariño por la verdad.)
La primera parte es un collage variopinto que plantea un misterio. La segunda parte corresponde al relato de una rusa apenas púber en su aldea ocupada por los alemanes durante la segunda guerra. De allí es llevada entre muchos prisioneros y resulta elegida. Entra en la secta, y durante el comunismo trabaja infiltrada en el gobierno. Cual logia masónica la secta persigue sus propios fines. Hasta el fin del comunismo el relato de la guerra y las dictaduras soviéticas, y los manejos de la policía secreta mantienen el interés del lector mientras se descubre la verdad de el hielo. Esta segunda parte sirve explica los misterios de la primera, aunque los personajes inciales no vuelven a aparecer. Pero el misterio resulta bastante absurdo.
En el corto epílogo se va unos años hacia adelante y quizás se cuenta el final del grupo de los elegidos.
Muy buen inicio, muy flojo final.
(En ese momento tuve la mala suerte de consultar la contratapa donde se revela lo que en el libro lleva más de la mitad sin siquiera insinuarse. ¿Quién fue el inútil que escribió la contratapa? Cuanta falta de respeto al lector verdadero. Es más, en el primer renglón hay una mentira “Una ola de brutales asesinatos sacude Moscú.” Los de Alfaguara serán buenos vendiendo libros pero que falta de cariño por la verdad.)
La primera parte es un collage variopinto que plantea un misterio. La segunda parte corresponde al relato de una rusa apenas púber en su aldea ocupada por los alemanes durante la segunda guerra. De allí es llevada entre muchos prisioneros y resulta elegida. Entra en la secta, y durante el comunismo trabaja infiltrada en el gobierno. Cual logia masónica la secta persigue sus propios fines. Hasta el fin del comunismo el relato de la guerra y las dictaduras soviéticas, y los manejos de la policía secreta mantienen el interés del lector mientras se descubre la verdad de el hielo. Esta segunda parte sirve explica los misterios de la primera, aunque los personajes inciales no vuelven a aparecer. Pero el misterio resulta bastante absurdo.
En el corto epílogo se va unos años hacia adelante y quizás se cuenta el final del grupo de los elegidos.
Muy buen inicio, muy flojo final.
January 25, 2024
I have never read a book so bizarre as this. Nothing against the author, but I think something must have gotten lost in translation. I didn't quite understand this whole ice thing and the murders, but still finished the book anyway. The first part was interesting, sort of, even if I didn't understand it fully, the rest of the book I had a hard time understanding. I did get that they were looking for their "heart-mates, and they were blond-hair blue-eyed. The ones that were murdered were called the "empty" or "walking-dead." Then there was the ICE from the meteorite that they used in their ice hammers to beat on the chest to hear the heart talk to them. To me, this sounded a bit violent. I also wonder if they were from another world or were some type of extraterrestrials. This book was published in 2001, so some of the stages that Russia went through with the wars and the name changes of the country were mentioned, but I guess things were left hanging. This is the second book in the trilogy and I read that this should be read first, but I don't know, not sure what else I think about this book.
This entire review has been hidden because of spoilers.
March 5, 2021
Так как это первая книга трилогии, крайне сложно что-либо написать прямо сейчас. Разве что можно отметить - это похоже на Пелевина (это странно и не комплимент), начало безумно затянуто и чуть-чуть "протухло" с годами. Концовка книги немного выправляет ситуацию, но не спасает книгу от вторичности. Буду читать дальше в любом случае.
June 18, 2011
Lubię być zaskakiwany, i Sorokin sprawił mi "Lodem" sporą niespodziankę. Dodam, że w gruncie rzeczy pozytywną. Cała środkowa część opowieści, po prostu pochłania i urzeka klimatem, zwłaszcza po - trzeba to powiedzieć - raczej brutalnym, ociekającym wulgarnością i stylistycznie dość prymitywnym, początku. Na szczęście, po połączeniu wszystkich elementów, całość robi niemałe wrażenie, jest spójna i zaostrza apetyt na więcej (a "Lód" jest początkiem trylogii...).
Podsumowując, dobry wstęp do szerszej historii, świetne połączenie zdawałoby się wyświechtanych motywów (teoria wielkiego spisku, infiltracja przez istoty pozaziemskie) z całkiem ciekawym spojrzeniem na historię byłego ZSRR, ze wskazaniem na jego komunistyczne dzieje. Na minus, cóż... otwarte - w najgorszym znaczeniu tego słowa - zakończenie. Zatem, lektura kolejnych części, obowiązkowa.
Podsumowując, dobry wstęp do szerszej historii, świetne połączenie zdawałoby się wyświechtanych motywów (teoria wielkiego spisku, infiltracja przez istoty pozaziemskie) z całkiem ciekawym spojrzeniem na historię byłego ZSRR, ze wskazaniem na jego komunistyczne dzieje. Na minus, cóż... otwarte - w najgorszym znaczeniu tego słowa - zakończenie. Zatem, lektura kolejnych części, obowiązkowa.
February 18, 2024
Habe noch ohne mir anfangs bewusst zu sein, dass es eine Trilogie ist, mit Eis angefangen, war total gepackt und wurde dann vom Finale 23.000 nicht enttäuscht. Bro habe ich erst mit einigem Zeitabstand später gelesen. Bro hat mir auch sehr gut gefallen, wäre aber vielleicht nicht so gewesen wenn ich die anderen beiden Bände nicht schon gekannt hätte. Sorokins Alleinstellungsmerkmal sind Dystopien, die manchmal fast Graphic Novel artig überzeichnet sind, mal düster, dann wieder grellkreischend grotesk, über Grenzen hinausgeleitend.!Spannung und Humor, metaphorisch reichhaltig. Fazit: höchst intelligente Unterhaltung.
April 15, 2014
Si este es el primero de una trilogía, yo imagino que la explicación de lo que leí está en los otros dos libros. Este en particular trata sobre la nada. La primera parte cuenta tres veces lo mismo. La segunda parte es un resumen de la historia de Rusia en el siglo XX. La tercera parte es lo mismo que la primera, pero más resumido. La cuarta parte no la entendí.
Le di dos estrellas por eso, porque al ser la primera parte de una trilogía evidentemente hay algo que falta, que no entendí. Pero tampoco me dan ganas de leer los otros dos libros...
Le di dos estrellas por eso, porque al ser la primera parte de una trilogía evidentemente hay algo que falta, que no entendí. Pero tampoco me dan ganas de leer los otros dos libros...
March 17, 2007
Yeah, it's perversely inventive and gleefully dystopic, but, like: “Lapin headed for the entrance. He entered. Went up to the second floor. Walked through the empty smoking room. Walked through the open door of the men’s toilet.” I hope he had a little more energy when he wrote the book about the clones of Stalin and Khrushchev getting it on.
December 7, 2008
A creepy look into the cruelty of post-totalitarian Russia. Written in a sparse style that gets more and more disturbing the more you read. Replete with physical torture and glimpses of a heaven forbidden to 99.9% of all people.
But the intriguing if disturbing quirk of the plot, almost genius in a way, is ultimately flat and disappointing. This book needed the tension of a protagonist.
But the intriguing if disturbing quirk of the plot, almost genius in a way, is ultimately flat and disappointing. This book needed the tension of a protagonist.
November 20, 2010
An almost complete waste of time. Though everything but predictable and with a certain appeal in the sequence of the four parts; the story lacked everything from a plot to in depth charachters. I would strongly advise against reading it.
July 25, 2017
Tuggya a rosseb.
August 25, 2022
Clădirea noului depozit al Trustului Regional de Telefonie Mosobltelefon. Un Lincoln-Navigator de teren, albastru-închis. A intrat în interiorul clădirii. S-a oprit. Farurile au luminat desluşit: podea de beton, pereţi din cărămidă, cutii cu transformatoare, bobine de cabluri subterane, un compresor Diesel, saci cu ciment, un butoiaş cu bitum, tărgi hârbuite, trei pungi de lapte goale, deşeuri, mucuri de ţigară, un şobolan mort, două moviliţe de fecale uscate. Gorboveţ s-a opintit în uşi. Le-a împins. Canaturile de oţel s-au îmbucat. Au zdrăngănit. Le-a închis cu ivărul. A scuipat. A pornit spre maşină. Uranov şi Rutman au coborât din maşină. Au deschis portbagajul. Pe podeaua maşinii de teren zăceau doi bărbaţi cu mâinile încătuşate. Cu gurile astupate cu bandă adezivă. S-a apropiat Gorboveţ.
— Lumina se aprinde de undeva de pe-aici.
― Uranov a scos un ghem de sfoară.
— Aşa nu se vede?
― Rutman şi-a scos mănuşile.
— Nu prea.
― Uranov şi-a mijit ochii.
— Dragule, important este să se audă!
― Gorboveţ a zâmbit.
— Acustica e bună aici.
― Uranov şi-a şters obosit obrazul.
― Hai să începem. Au târât prizonierii afară din maşină. I-au dus lângă doi stâlpi de oţel. I-au legat de ei temeinic cu sfoară. I-au înconjurat. Şi-au aţintit în tăcere privirile asupra lor. Farurile îi luminau. Toţi cinci erau blonzi, cu ochi albaştri. Uranov: treizeci de ani, înalt, umeri înguşti, chip uscăţiv, expresie inteligentă, impermeabil bej. Rutman: douăzeci şi unu de ani, statură mijlocie, slăbuţă, piept plat, suplă, palidă, neatrăgătoare, jachetă bleumarin, pantaloni negri din piele
— Lumina se aprinde de undeva de pe-aici.
― Uranov a scos un ghem de sfoară.
— Aşa nu se vede?
― Rutman şi-a scos mănuşile.
— Nu prea.
― Uranov şi-a mijit ochii.
— Dragule, important este să se audă!
― Gorboveţ a zâmbit.
— Acustica e bună aici.
― Uranov şi-a şters obosit obrazul.
― Hai să începem. Au târât prizonierii afară din maşină. I-au dus lângă doi stâlpi de oţel. I-au legat de ei temeinic cu sfoară. I-au înconjurat. Şi-au aţintit în tăcere privirile asupra lor. Farurile îi luminau. Toţi cinci erau blonzi, cu ochi albaştri. Uranov: treizeci de ani, înalt, umeri înguşti, chip uscăţiv, expresie inteligentă, impermeabil bej. Rutman: douăzeci şi unu de ani, statură mijlocie, slăbuţă, piept plat, suplă, palidă, neatrăgătoare, jachetă bleumarin, pantaloni negri din piele
September 16, 2026
I'm glad I finished this novel. I wasn't sure I would do so. I had put it down for a week. I kept thinking on it. It was difficult. At once invigorating, brutal, occasionally very funny, cryptic, allusive, symbolic, and moving but not in a sentimental way. Sorokin was working at something, but I'm not sure what. It certainly didn't feel flabby and arbitrary. Actually it seems he was working at a lot; there's lightning running under the prose. But it's still occasionally tedious, and the writing, tonally, structurally, feels like reporting. But that doesn't seem accidental. The prose is not poetic, except when it is!
It's helpful to be at least passingly familiar with Soviet history too, otherwise tones he's trying to work home - I feel like "drive home" is the wrong phrase in the context of this novel - will fall wayward. A familiarity with the Cheka and their brutality is helpful. Is Sorokin working a fictional parallel with the Red Terror of the Cheka or the Stalinist purge? Those are mentioned so they were on Sorokin's mind or more in keeping with the theme of the novel, in his heart.
Though I struggled to finish this work, it'll stick with me for a while. Instead of trying to "figure it out" I'll let the images and structure simmer.
It's helpful to be at least passingly familiar with Soviet history too, otherwise tones he's trying to work home - I feel like "drive home" is the wrong phrase in the context of this novel - will fall wayward. A familiarity with the Cheka and their brutality is helpful. Is Sorokin working a fictional parallel with the Red Terror of the Cheka or the Stalinist purge? Those are mentioned so they were on Sorokin's mind or more in keeping with the theme of the novel, in his heart.
Though I struggled to finish this work, it'll stick with me for a while. Instead of trying to "figure it out" I'll let the images and structure simmer.
Displaying 1 - 30 of 84 reviews