Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic, să merg constant înapoi. Tea-aş întâlni printre amintiri şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul, te-aş târî cu mine înapoi, să ne iubim tineri şi vinovaţi, după care, mereu înapoi, te-aş târî mai departe, spre copilărie, ne-am juca inocenţi, până ce, obosiţi de joc şi de inocenţă, am dispărea într-un mit. Dar nu sunt un rac autentic, în zadar mă tot laud cu zodia mea, sunt condamnat să merg înainte şi tot ce pot e să târăsc între cleştile mele de rac toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic, cu riscul ca povara uriaşă să mă ucidă într-o zi.
Octavian Paler was born on July 2, 1926 in a small village called Lisa in Brasov, Romania. He is a writer, journalist and editor and he comments the political and cultural events in Romania.
He attended classes at the primary school in his birth village and after went to the Spiru Haret High School in Bucharest. He went to the Law College and Literature and Philosophy College at the same time.
Between 1974 and 1979 he was a substitute member of the PCR (Romanian Communist Party) and between 1980 and 1985 he was a MAN deputy of Vaslui.
In 1976 he was chosen President of Journalists' Council and for 13 years, since 1970 chief editor of the central newspaper "Romania Libera".
He was vice president of TVR (Romanian Television) and because the Securi ty condemned his pro-occidental visions they settled him a forced home and forbid his access to different activities in the artistic world.
After December 1989 he founded together with other writers the Group of Social Dialog which is known for its anti-communist position.
He was editor of newspapers like "Romania Libera", "Ziua" and "Cotidianul".
Many people criticized him because they say he called the communist era "The Gold Era" but he said it's not true and didn't want to comment very much about this.
Așa cum treapta inițială a binelui e marcată dese ori de diviziunea răului, tot așa și al nostru spirit uneori vrea să zboare, să se transforme în altceva, să renască.
Așa cum uneori emigrezi singur pe tărâmuri mai favorabile așteptând primăvara.
E mai viabilă absența decât prezența nătânga în acest prezent măcinat de hazard. L-am recunoscut pe Paler din nou, prin ritmicitatea cuvântului, prin pasul lin al enunțului, prin șopotul răsunător și dureros al unui peron dintr-o gara pustie unde suntem exilați mereu când nu ne înțelegem unii cu alții, când ne e necesară singurătatea ca o boare proaspăta a zorilor.
Din nou am fost admisă la un examen existențialist și retoric unde întrebările erau prea dificile de soluționat, unde totul era gri și închis ca într-o dimineață de noiembrie... Mi-au crescut aripi fără sa ma rog, dar mi le-am rupt singur. Sunt un Icar revoltat care nu se teme de pericole.
Un an în urmă, pe vremea acesta, îmi amintesc ca tot din Paler citeam ceva.
Astăzi prezentul mă subjuga să îl cred sau să îl uit înca odată Rugați-vă să nu vă crească aripi este o lectură vitală, optimistă și de încercare al unui nou zbor, măcar de aventură așa...
Octavian Paler a scris o carte care cand m-a facut sa rad, cand m-a impresionat si, de multe ori, m-a pus pe ganduri. 'Rugati-va sa nu va creasca aripi' marcheaza prin bogatia de stiluri utilizate si prin multitudinea de idei demne de remarcat si retinut. Recomand aceasta carte oricarui cititor care vrea sa descopere o literatura romana memorabila si aproape fara cusur. In incheiere va ofer ideea care m-a marcat cel mai profund (citat din 'Artistul si arborele universului', pg. 246): 'O legenda din Mexic spune ca arborele universului are doua brate. Unul al dragostei, altul al durerii. Si ma gandesc ca, poate, si artistul e un astfel de arbore. Pe de o parte singur, pe de alta parte solidar, el isi obtine tocmai in singuratate dreptul de a iubi...' Citatul intreg este, bine-nteles, mai lung, iar ideea in sine devine din ce in ce mai profunda. Sper ca am facut curiosi macar o mana de oameni care vor incepe sa citeasca cartea.
"Un bărbat, desigur, pentru că bărbații se pricep să dea definiţii. Ei zic fie ca Napoleon, "Dragostea este o prostie făcută în doi", fie ca Pitigrilli, "În amor, ca şi în testamente, ultimul este singurul valid şi anulează pe cele precedente". "
" [...] nu e important ceea ce găseşti , ci ceea ce cauţi."
"Heraclit e de părere că destinul este propriul nostru caracter și poate că oracolul de la Delfi n-a făcut decât să repete mereu, într-o formă ambiguă, această idee."
"Socrate: "ştiu că nu ştiu nimic". Când toată lumea ştie totul, este ridicol să nu ştii nimic. Şi dacă n-ai destulă impertinenţă să declari că ştii totul, poţi oricând să ţi-o asumi pe aceea de a admira totul."
"Nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe."
”M-am apucat de citit. Mi-am umplut colivia cu cărți. Deveneam astfel victima unei prejudecăți. Deoarece cărțile înseamnă mult, dar nu pot însemna mai mult decât viața și, mai ales, n-o pot înlocui. Într-o bună zi descoperim că nu ne ajung povestea lui Tristian și cea a lui Romeo. Vrem să iubim noi înșine.”
”Mitul edenic ne anunță într-o formă poetică și politicoasă că nu există decât două drumuriȘ ori renunți să știi, ori renunți să fii fericit. Iar Faust a recunoscut pe față, prin aventura sa, că pentru a sparge blocada limitelor cunoașterii a fost nevoit să facă un pact cu diavolul. Rezultă că marea noastră problemă este dacă putem să fim în același timp fericiți și lucizi.”
”Mă întreb dacă nu cumva Don Juan caută o femeie care să aibă puterea să-l refuze. [...] DEzamăgit, el pleacă mai departe, visând o femeie dificil de cucerit, căreia să-i rămână fidel toată viața. Și cum această speranță îi este mereu înșelată, nu-i rămâne decât să înșele la rândul său. ”
”Dacă vreți să vă pictez îngeri, arătați-mi-i!, zicea zeflemitor Courbet. Dar pictura renașterii e plină de îngeri pe care nimeni nu i-a văzut și de paradisuri în care nimeni n-a locuit. Ceea ce înseamnă că artiștii au închis uneori ochii pentru a vedea mai bine.”
”Perplexitate
Tu spui liniștit: ”adevăr”. Ei se uită la tine și tac, fără să priceapă ce vrei, dar pentru că sunt oameni educați întreabă: ”Cât costă?”. Tu le arăți mâinile goale, dar ei nu mai pricep gestul de mult și, nedumeriți, dau să plece. Tu alergi și le spui: ”speranță”. Politicoși, ei se opresc și te întreabă încă o dată: ”Cât costă?”. Iar tu nu știi ce valoare are speranța. Și taci. ”
”Aproape vară
Era aproape vară atunci, era aproape vară, cu siguranță, credeam în vară și o așteptam, mă gândeam ziua și noaptea ce vară dezlănțuită va fi, era aproape vară și nu știu ce s-a întâmplat, am dormit prea mult, poate, visând și e aproape iarnă acum.”
"Suntem, în genere, zgârciți în lucrurile mărunte și risipitori în cele mari."
"Numai prin cultură ceea ce moare în noi poate cuceri o fărâmă de eternitate."
"Mă gândesc că dragostea ne ridică în proprii noștri ochi și, totodată, dezvăluie aproape tot ce e mediocru în noi. La lumina ei, îți vezi, ca niciodată înainte, scăderile. Și cât de mult ai vrea să fii așa cum te vede celălalt! Niciodată n-ai fost atât de atent la impresiile altuia și nu te-ai măsurat, la fel de preocupat, în funcție de ele. Stingherit de limite, încerci să micșorezi distanța dintre ceea ce știi că ești în realitate și ceea ce intuiești că vede în tine cel pe care-l iubești. Vrei să fii și vrei să pari. Vrei să devii mai bun. Întrucât știi lucruri pe care înainte le treceai cu vederea sau nu-ți păsa de ele, dar acum te stânjenesc fiindcă te coboară în ochii celui pe care-l iubești. Aspiri să înlături tot ce l-ar putea dezamăgi și, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate. Le accepți pentru a fi cum ai vrea să fii. Și cum începi să fii, de fapt, deoarece fără să știe celălalt ești, devii, într-o măsură, opera lui."
Am început să citesc Rugați-vă să nu vă crească aripi la recomandarea unei prietene căreia i-a plăcut mult. A fost prima carte de-a lui Octavian Paler pe care am citit-o și cred că a fost o introducere bună în scrierile lui. Pe de altă parte încep să cred că nu poate să existe o carte de eseistică ce poate să placă în întregime.
Rugați-vă să nu vă crească aripi, dacă e un titlu foarte reușit, textul care-l însoțește este dintre cele mai anoste din volum, iar cele trei Scrisori din partea unei necunoscute ce i-au urmat m-au făcut aproape să renunț de tot la el. Din fericire le-a urmat Un joc serios și Et in Arcadio Ego! care mi s-au părut de departe cele mai reușite scrieri din carte. Discursurile imaginare – cu excepția poate a celor ale lui Nero – mi s-au părut cam prost gândite și prea departe de propriile-mi idei pentru a nu le considera iritante. Există și anumite teme pe marginea cărora autorul are tendința să bată apa în piuă gen Don Juan, Panteonul și Don Quixote, iar majoritatea comentariilor lui pe marginea artei vestice mi s-au părut neinteresante.
Octavian Paler strălucește mai degrabă în momentele de memorialistică, când ne lasă să-i urmăm șirul gândurilor și când filosofează pe seama meseriei și menirii scriitorilor, și de poetică, ca-n ultimele zece „pagini răzlețe”.
"Eu nu m-am compromis decât pe mine. Și de domesticit nu m-au domesticit nici bolile, nici porcăriile oamenilor. Le-am suportat, m-au înfrânt, dar nu m-au domesticit. Și vă asigur domnule, că nu vorbesc așa din orgoliu. De altfel, dacă m-ați cunoaște, ați ști că nu dau doi bani pe orgoliu. Natura mare și minunată pe care am iubit-o mereu nu m-a învățat asta. Un cal de rasă nu e orgolios, își trăiește frumusețea. Mersul leoaicei e natura ei, nu orgoliul ei. Mie, orgolioșii mi se par niște cerșetori. Când nu-și aruncă singuri un os, creșesc ceva ce, cred ei, li se cuvine. Nu-i vorbă că le și merge. Căci numai inteligența și bunul simț sunt limitate. Prosti și ipocrizia n-au limite. Deci nu te poți apăra de ele."
I couldn't say i paid this book all the attention it needed. I started it while i was reading two other books, totally different as genre : "Is god a mathematician?" and Dan Brown's "Angels and Demons". So from time to time i read a chapter or two from the book. And perhaps this was for the best. Like most of Paler's works, this is not a book that is meant to be devoured, to be read from one end to another as fast as you can. You need to really think about it. "Rugati-va sa nu va creasca aripi" is more like a meditation, it presents the thoughts of a wise and warm man. A man confused by the contradiction between Manneken Pis and the classical buildings in Bruxelles, a man that loved the warm sunny days in Greece and its myths, and that found new beauty or meaning in the famous works of art of Leonardo, Goya or Rembrandt or in the life of Don Juan. A man it would have been wonderful to have a conversation with. Starting from some simple facts, part autobiographic, part related to some well-known symbols or historical figures, the book gives Paler's interpretation on them. The imaginary discourses of Nero, Giordano Bruno or Socrates show Paler's perspective on what those men might have thought during the moments that defined their lives. The chapters that refer to moments of his youth illustrate a man that despised loneliness, but somehow didn't fit in that society and ached for the serenity of his home village in the mountains. The stories, the people and the places he remembers in this pages had a defining influence on his life and on his way of thinking. I liked the chapter related to Hannibal and why he didn't attack Rome when it was withing his grasp. For Paler, Hannibal was neither stupid or afraid of attacking and possibly defeating his enemy and realizing his life's goal. He's a man that has accomplished the impossible and is now faced with a revelation: there is a difference between a conquest and a victory, and letting your enemy know your mercy is sometimes the greatest victory.
Când nu știu ce să cred despre ceva, încerc să văd acel "ceva" din unghiuri diferite, cu tot ce presupune o asemenea operație că fervoare și inconștiență. Caut să-mi dau seama cum arată motivele celor care zic "da" și ale celor care zic "nu". E un exercițiu de logică în zigzag care nu urmărește să stabilească o concluzie, ci să confrunte argumentele.
În orice caz, de atunci știu că mahalagismul ține nu de periferia orașului, ci de periferia moravurilor.
Dar mi se întâmplă, deseori, și azi să uit că frumosul nu se opune doar urâtului.
Brusc, mă gândesc că dragostea ne ridica în proprii noștri ochi, și, totodată, dezvăluie aproape tot ce e mediocru în noi. La lumina ei îți vezi, ca niciodată scăderile. Și cât de mult ai vrea sa fii așa cum te vede celălalt! Niciodata nu ai fost atât de atent la impresiile altuia si nu te-ai măsurat, la fel de procopat, în funcție de ele. Stingherit de limite, încerci să micșorezi distanța dintre ceea ce știi că ești în realitate și ceea ce intuiești că vede în tine cel pe care il iubești. Vrei să fii și vrei să pari. Vrei să devii mai bun.
Dar ce sunt zeii? Firul de iarbă cel mai umil și gângania cea mai neînsemnată trăiesc ca niște zei. Îi căutăm pe zei ridicând ochii spre cer, când ei mișună în jurul nostru și îi strivim, poate, sub t��lpi. Întreaga natură e plină de zei. Probabil, există pe pământ un singur ne-zeu. Omul. Căci el e singurul care are îndoieli.
Pentru că într-un deșert nu poți să speri altceva decât să fii izgonit..
Restul e iubire. Și nu le reproșez nimic celor care nu iubesc munții. Nu poți să reproșezi unui om că n-are noroc.
Tu spui liniștit: "adevăr". Ei se uită la tine și tac, fără să priceapă ce vrei, dar pentru că sunt oameni educați întreabă: "Cât costă?". Tu le arăți mâinile goale, dar ei nu pricep gestul de mult și, nedumeriți, dau să plece. Tu alegi și le spui:"speranță". Politicoși, ei se opresc și te întreabă încă o dată: "Cât costă?". Iar tu nu știi ce valoare are speranța. Și taci.
Cartea e o culegere de eseuri pe care eu le-am găsit cam greu de digerat, ceea ce este foarte caracteristic autorului: simboluri, metafoare, pesimism, ambții care mai de care, înfruntarea dintre trecut și prezent.
Mă impresionează ușurința cu care a scris acele gânduri, comentarii, discursuri și tot felul de notițe pe marginea unor momente istorice arhicunoscute, cum ar fi: despre Voltaire și Rousseau, Napoleon și Waterloo, despre Hanibal și Roma, Sfinx și Pilat din Pont, în câteva cuvinte, dacă e să fiu sinceră, foarte greu să faci o recenzie la o asemenea carte. Cel puțin eu încă nu m-am copt prea bine ca să pot analiza în scris o asemenea operă.
Trebuie, trebuie de mai citit și alte opere de ale lui.
P.S. Mi-a plăcut foarte mult ce am citit despre utopia bibliotecii:
”În adolescenţă, a fost o vreme când am trăit, într-o cameră sărăcăcioasă, ca o pasăre în colivie. Şi ce poate face o pasăre în colivie? De obicei, păsările se adaptează sau mor. Van Gogh vorbeşte chiar de o pasăre care a înnebunit. Eu nici nu m-am adaptat, nici n-am murit, nici nu mi-am pierdut minţile. M-am apucat de citit. Mi-am umplut colivia cu cărţi.”
"Totul se plateste.Inclusiv iluziile."-O.Paler "Omul nu poate cuceri perfectiunea in genunchi." "Nu exista fericire de care sa-ti amintesti fara tristete."
Subiectele abordate de Octavian Paler sunt de mare interes pentru mine. Am inceput cartea inainte sa vizitez Atena si ale sale Acropole si am finalizat-o la o distanta ceva mai lunga de vizita. Pentru mine, informatiile din aceasta carte si opiniile emise de catre autor s-au asezat la momentul potrivit. Subiectele pornesc de la Grecia antică, Roma antică, Roma din prezent, Paris, iluminiști, scepticism, pictori, concepte, idei, viziuni, discutii despre Gioconda, mitul lui Don Juan( putin cam prea mult amintit, in opinia mea, acesta diind moivul pentru care am oferit doar 4 stele in review) si ajung pana la reflectii despre moarte. Desi scurta ca numar de pagini, este intensa. Razi, "plangi", traiesti impreuna cu autorul, iti pui intrebari, te framanta gasirea unor raspunsuri. O recomand cu caldura!
Deși nu am citit multe cărți de genul, si nu pot face comparație între ea si altele, vreau sa spun doar una... E foarte buna. O exprimare foarte simplă dar în același timp complexă, niște idei care nu te-ai gândit vreodată la ele că există. Dar ele într-adevăr există. Un balsam pe suflet micile istorioare si citeva versuri care înmoaie oasele, multe lucruri mărunte din diverse domenii, mai ales al artei, ceea ce-mi place mult, curiozități si istorie. Este o artă ce descrie arta. O meditație a existenței generale.
”Poate că orice moderație ascunde o renunțare și poate că singurul mod de a nu ne frustra singuri este curajul de a trăi prin ce avem mai lipsit de măsură în noi.”
O lectură neatentă a piesei care deschide acest fals apel la mediocritate poate induce cititorul în eroarea de a considera discursul lui Paler o simplă lamentaţie pe marginea navalei barbarilor în cetate. E vorba despre aceeaşi eroare pe care o fac cei ce consideră conferinţele şi articolele lui Ortega y Gasset care compun Revolta maselor o ieremiadă îndreptată împotriva invaziei vulgului în teritoriul rezervat celor puţini, în arealul elitelor. Nu, cele două texte trebuie privite cu maximă şi asemănătoare precauţie. Aceasta pentru că, pe de o parte, eseul care deschide volumul de faţă face parte din volumul Polemici cordiale, unde obiectul „agresiunii” este ridicat de la bun început la rangul unui partener civilizat de discuţie şi unde, pe de altă parte, vocea auctorială are în mod evident tendinţa de a-şi submina propriul discurs. La fel cum în eseul său y Gasset „descrie”, obiectivează, constată (fără a putea afirma cu hotărâre că s-ar simţi măcar un strop pasional de amărăciune în acea constatare), eseul lui Paler abandonează din start arma cea mai eficientă a agresiunii intelectuale: ironia. Îndrăznesc să afirm însă că ironia ar fi, de fapt, o armă improprie lui Octavian Paler: ironia e accesibilă melancolicului puternic, de esenţă tare, celui care a asimilat bilă neagră, devenind una cu ea. Octavian Paler face, în schimb, o armă din propria slăbiciune. Cred că este unul dintre cei mai puternici intelectuali slabi pe care i-am citit vreodată. Timiditatea lui este evidentă din primele rânduri pe care le parcurgi: o timiditate îmbrăţişată cu luciditate (amintiţi-vă paginile în care descrie primele zile la internatul bucureştean, din Viaţa ca o coridă: copilul îmbrăcat ca acasă, în Lisa, lipit de ziduri, încercând să devină una cu „mediul înconjurător”, dar oricând gata să sară, să sfâşie), o timiditate ranforsată de materia dură a orgoliului, de conştiinţa propriei valori.
Cam crispată retorica lui Octavian Paler prin discursuri. Parcă pozează. Și e banal. În amintiri e mai blajin, dar deja i le citisem într-un alt volum. Rămân observațiile lui despre artă care, recunosc, sunt bune.