Ana Săndulescu > Quotes

“Fragment din jurnalul Dorei

M-am întors extenuată de la serviciu. Las geanta şi sacoşa jos. Mă apropii încetişor de televizor ca să-l aprind; să alung singurătatea. O ameţeală puternică mă zguduie din interior. Privesc spre pat. De nicăieri se materializează o fetiţă cu ochi albaştri, îmbrăcată într-o rochiţă bleu, care se joacă cu o sunătoare în forma unei flori galbene. Îmi duc mâna la frunte, imaginea a dispărut într-o clipită. Picioarele mi se împleticesc, mă clatin şi cad pe burtă. Înăuntru, ghemul de gelatină plânge înăbușit. Frica şi şocul mă ţintuiesc într-un somn agitat.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Oricum, cele mai înspăimântătoare scenarii sunt
acelea în care ducem lama de cuțit la limită,
în care apropiem pensula de șevalet,
în care împingem vârful creionului în carne.”
― Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

“Disperare, atunci când poftesc după nicotină şi trebuie să mă deplasez jumătate de oraş până la cel mai apropiat non-stop. Atunci când îmi impun să fiu altfel decât sunt, să merg pe stradă cu capul drept, când singurul lucru pe care vreau să îl văd este pământul pe care calc grăbită. Să strivesc un gândac negru şi mare cu propriile palme năclăite în tar. Disperare, reacţia firească a unui pieton sângerând care se află prins între două tiruri.

jurnalul: cu faţa palidă, nu? şi sufletul greu, auzi melodia clasică a suferinţei, iar în glasul lui, căci pietonul vorbeşte mult, auzi alinarea morţii. zăpada grea s-a aşternut peste tot. zăpada grea i-a murat paltonul. un corp greoi care se aruncă în faţa tirului. se umflă până la maximum într-o ultimă suflare, apoi explodează cu împroşcături. pietonul rănit zace în balta de sânge cu faţa în sus. doar un ochi a rămas nevătămat, celălalt atârnă ca o panglică pe lângă gura. în cădere, asfaltul s-a zgâriat.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Ordonez pastilele pe limbă. Sorin se repede înspre mine. Sufrageria modernă s-a întunecat dintr-odată. Momentul magic când fulgii de nea cad în sus. Obrazul mă arde. Stomacul mă înţeapă. Băutura din pahar s-a făcut şi mai grea. Și mai groasă. Băutura s-a făcut puroi. Mâna stângă mi-a înţepenit, iar ochii bulbucaţi au devenit imobili, pomeţii de culoarea ruşinii. Strânsoarea lui îmi înfloreşte pe chip un zâmbet mohorât. „Tu, Sorin, ai descoperit în nepăsarea Adinei, iubirea ce ţi-o port. Oricum, te plac, fiindcă eşti periculos şi trăieşti pe muchie de cuţit. Doar atât.”

Pahare sparte. De data asta chiar s-a supărat. Uşa de la apartament trântindu-se de perete. Răul nu poate fi eliminat din lume. El vine natural, se naşte prin cezariană şi ia formele cele mai subtile. Răul e în mine. În nimeni altcineva.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“O mișcare amplă, diafană, a mâinilor pe șevalet, pictând cu siena arsă, în loc de crugul cerului, o imensă gaură neagră. Lumea pare o prefăcătorie, un ciob prismatic multicolor: serviciu, aprecierea colegilor, pictura, unul sau două proiecte personale, planuri cu locuință spațioasă și bebeluși fericiți. La ce bună toată cumințenia asta mai asurzitoare decât spațiul unui coșciug? Încropesc programe, planific într-un loop infinit, amân decizii, nu acționez defel, iar între timp, m-am închis în garsoniera aia pustie cu scânduri late la geamuri,

singură, mi-am pus gratii la viață.”
― Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

“Sunt un mugure peste care a dat un îngheț neașteptat, în timp ce în jur natura a renăscut și prosperă. Timpul meu se comprimă nimicitor. Nu fac nimic valoros, nici la serviciu, nici în boxă, nici în afara ei. Deși am ore în zi, nimeni nu m-a învățat cum să le consum cu spor, școala nu m-a ajutat să detectez sau să rezolv problemele astea sau cum să port o discuție care contează. Cu cât am mai mult timp liber, cu atât devin mai leneșă, mai permisivă. În loc să-mi pun combinezonul și să vizitez orașul, prefer să stau îngenuncheată într-un colț al atelierului, departe de fire și de agende, pentru că nu sunt în stare să pictez mare lucru oricum, doar o uscătură, un fruct chircit, intubat, galben lemon, într-o mare de flori cu măști la receptacule. Surprinsă de lumea-n care mă învârt, îmi merit neliniștea, aceeași frământare pe care știu că o simte și

o mlădiță căreia nu-i reușește înălțarea la cer.”
― Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

“Constantin m-a întrebat deunăzi: „Tu, Luisa, cine eşti? Ce eşti?”. „Sunt nimic, Constantine”, i-am răspuns. „Toate posesiile şi preocupările mele vin în demolarea plictiselii, un joc de amânare a sfârşitului. Cu fiecare fotografie ruptă sau cu aruncarea la gunoi a hainelor pe care nu le mai port sau a obiectelor pe care nu le mai recunosc ca fiind ale mele, câte o Luisa se eliberează şi dispare. Asta sunt eu, Constantin, un personaj dintr-o carte cu care se poate identifica oricine.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Cineva mă apucă de păr şi mă trage puternic în sus. Mama mă împinge la suprafaţă în timp ce valurile îi înghit corpul. Un domn a alertat salvamarii. Aud înfundat ţipetele de disperare ale unor femei. Simt mâini încordate care îmi apasă pe torace. Încerc să mă agăţ de lumina soarelui. O scoică îmi perforează genunchiul. Mă ustură tot corpul. Mă doare capul. Din nas îmi ţâşneşte deopotrivă sânge şi apă sărată. Îmi întorc încet capul ameţit. Mama e la câţiva metri de mine. Mama are chipul vânăt. Mama e întinsă pe nisip. Un bărbat îi acoperă trupul umflat cu un cearşaf alb.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Abia ce am sărbătorit douăzeci şi patru de ani. Refuz tentanta amnezie a omului de rând. Sunt cuminte sau haotică şi în căutare de senzaţii adrenalinice? Uneori mă văd foarte bine citind o carte într-o cămeruţă la mânăstire.

Stau, plec, sunt acasă, nu vreau acasă, am, am pierdut, primesc, trimit, mi-e rău, sunt bine, aprind lumina, vreau întuneric, sunt încolţită.

Oare asta este viaţa? Să călătoresc, să cunosc, să colecţionez amulete? Să îmi construiesc micul meu grupuleţ de amici? Să am un prieten pe care să îl numesc „Curaj”, unul să fie „Încredere”, pe altul să-l strig „Linişte”?”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Alex a venit puţin prin Iaşi. Printre altele, mi-a propus să mă destind câteva zile prin Bucureşti. O decizie spontană născută din whisky cu Pepsi. Mi-a dat cheile şi s-a întins pe bancheta din spate. Conduc încet. 255 de kilometri până la destinaţie. Şoseaua e încadrată de şanţuri. Amintirea mistuitoare a valurilor şi un câine mort pe sensul meu de mers. Îmi pun scurt mâinile pe faţă şi respir adânc. Îmi trec degetele prin păr şi simt că mă dezintegrez.

Îmi aranjez mânecile cămăşii albe şi lejere pe care o port. Îmi aprind o ţigară şi sorb din cafeaua tare pe care mi-am luat-o de la Petrom. Party girl. Oboseala ultimelor zile. Conduc încet... încet de tot.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Îmi e străin cuvântul „părinte”,
eu am avut parte doar de gazdă,
la nivel conceptual de două brațe,
mereu aceleași două brațe,
doar corpurile difereau,
în timp ce umanitatea era crescută cu mai mult de zece degete bătucite și de ordinul
fii artă.

Tânjesc după acea mare și irepetabilă
prietenie, părinți ca pansament,
să-mi îmbrac corpul într-o pijama pufoasă,
s-o pătez cu gem de afine,
să fiu certată pentru asta.

Detalii triviale, un ecosistem stabil, imuabil,
unde singurele așteptări sunt
terminarea unei facultăți,
alegerea unui om bun,
să mă așez la casa mea, să fac copil,
să-mi umplu zilele cu lucruri simple,
să îmbătrânesc frumos.
Oare?”
― Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

“La sfârşit am contemplat-o pe regina drogurilor, heroina. Patru boabe de mazăre. Unul alb, altul bej, al treilea maroniu şi al patrulea un alb rozaliu, o heroină „crocodil” cum a botezat-o Sorin. „A patra este cea mai periculoasă, căci este şi foarte diluată. Are cota cea mai ieftină pe piaţă, fiindcă odată cu diluarea îi scade puritatea.” Priveam năucită. Când la el, când la cutiuţă. „Ştii...” a continuat Sorin, „nevoile dependenţilor de heroină sunt complet satisfăcute, atunci când sunt dopaţi. Cu drogul în sânge. Se spune că un flux de intensă plăcere le irigă tot corpul. Mai mult de 90% devin dependenţi de protocol, de legarea garoului, în caz că nu ştiai, garoul e furtunul ăla subţire de cauciuc pe care şi-l înnoadă în jurul cotului. Dar peste toate astea, cel mai fain moment se zice că e atunci când acul pătrunde în piele, când oţelul perforează vena.”

Subit mi s-a făcut o scârbă teribilă. Am tras capacul peste cutia cu mostre şi m-am ridicat de pe scaunul şefului. Sorin mi-a pus mâna pe umăr şi m-a apăsat în jos. Nu puteam să fac nicio mişcare aşa că am stat cuminte. „Şi voiam să îţi mai arăt ceva... ceva cât se poate de serios, în umbra ultimelor întâmplări...”.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Sunt un mugure peste care a dat un îngheț neașteptat, în timp ce în jur natura a renăscut și prosperă. Timpul meu se comprimă nimicitor. Nu fac nimic valoros, nici la serviciu, nici în boxă, nici în afara ei. Deși am ore în zi, nimeni nu m-a învățat cum să le consum cu spor, școala nu m-a ajutat să detectez sau să rezolv problemele astea sau cum să port o discuție care contează.

Cu cât am mai mult timp liber, cu atât devin mai leneșă, mai permisivă. În loc să-mi pun combinezonul și să vizitez orașul, prefer să stau îngenuncheată într-un colț al atelierului, departe de fire și de agende, pentru că nu sunt în stare să pictez mare lucru oricum, doar o uscătură, un fruct chircit, intubat, galben lemon, într-o mare de flori cu măști la
receptacule, ce-i asta. Surprinsă de lumea-n care mă învârt, îmi merit neliniștea, aceeași frământare pe care știu că o simte și

o mlădiță căreia nu-i reușește înălțarea la cer.”
― Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

“Mă uit în oglindă. Nu-mi recunosc privirea. Aceştia nu sunt ochii mei. Apartamentul ăsta în care mă aflu acum şi-n lunile ce urmează pare la prima vedere fără perspective. Dar, azi am spart lacătul ruginit de la geamul din bucătărie şi, escaladând fereastra, am ieşit în imensa curte pavată cu florile vecinilor. Probabil unul din cele mai romantice locuri din Iaşi. Curioasă, m-am apropiat cu paşi umili şi am pipăit încetişor imensa colivie de sticlă care încastrează bătrâna spirală a motocicliştilor. Panorama. Mitropolia. Şi în spatele ei, conturându-se silueta flamboiantă a Palatului Culturii. Cubul de pe Ştefan cel Mare. Terasa „Curtea Berarilor”. Taxiurile. Luminile hotelului Unirea.

Pe marginea terasei, înălţimea, un moment, o alegere şi s-a terminat, coşmarul unei vieţi lipsite de sens. Iar agitaţia asta inutilă nu poate fi definită, nu este o reminiscenţă de manifest adolescentin, nu vine din vârstă, nu este nici plictiseală şi nici lene cognitivă ce naşte delăsare spirituală, nu este nimeni, nu are o cauză. Singurii mei prieteni sunt singurătatea şi jurnalul ăsta. Şi amândoi complotează împotriva mea. Nu pot să plâng, pot doar să respir sacadat şi zgomotos. Nu pot să scot răul afară. Nu este atac de panică. Nu este leşin. Nu se întâmplă nimic fiziologic. Sunt doar un suflet sufocat. Şi cu cât scriu mai mult despre asta cu atât nu mai am scăpare.

Să-mi fac curaj, nu pot?”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Am dat drumul zilei să curgă, am privit
răsăritul îmbrățișând acea senzaţie de excitaţie a corpului
la apariția oportunităţilor.

Am adulmecat lumea dorindu-mi să trăiesc,
efectul de cafea fără
să bem cafea,
efectul de ușoară amețeală pe care îl dă
prima țigară,
fără s-o căutăm pe următoarea,
să ne fie pofta de viață
noua transfuzie de sânge,
efectul clipurilor motivaţionale; doar azi,
jur că e de ajuns doar ceea ce simțim azi.

Sunt în parc cu Lia, stăm în iarbă undeva
prin preajma lacului, ruminăm
la parteneriatul nostru domestic; zâmbim.”
― Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

“Trebuie să am mai multă încredere în mine şi în viitorul meu. Să mă uit prea puţin în jur. Să nu mă deformez. Majoritatea românilor bârfesc, înjură, corup, strică, mint şi diluează. Peste tot sunt obiecte sau preocupări care au prea puţină valoare, iar tot ce mi se pare frumos aparţine străinătăţii. Zi după zi... blocată în bucăţi de carne, toate ghidate după aceleaşi principii inutile. În cochilia mea, nu poţi să trăieşti altfel decât demoralizat.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Sunt un biet vârtej într-un pahar cu apă. Un umil observator. Un biet nomad, care-şi ia energia din traiectoriile altora. Admir oameni ale căror coloane vertebrale mă agaţă de luciditate, într-o disperată încercare de a ieşi perpetuu şi consecvent din mine. Sunt dezechilibrată emoţional. Fără echilibru. Fără idei. Fără ocupaţii. Mă ataşez ca un scai de tot ce prind. Serile de februarie sunt insuportabile, iar muzica mă deprimă. De aici decurg atacurile de panică şi tremurul fizic ce mă însoţeşte zi de zi. Şi apoi sentinţa: sunt un om ordinar cu pretenţii de artist neînţeles.”
― Ana Săndulescu, Anamneza

“Faţa nevăzută a rezidenței literare începe timid: cu teama de a dezvălui prea puţin, prea încet.

Ajunsă de câteva ore în Iaşi, am ieşit să mă plimb prin curtea muzeului Pogor, în apropiere de anexa Adelei Kogălniceanu, care este şi locul unde voi fi cazată toată luna. Anexa cuprinde trei camere unite de un hol în forma unui T, unde am găsit, pe rând, tacâmuri de bucătărie, cafetieră, maşină de spălat, aragaz, frigider şi aspirator. Cum îmi place mie să zic: „Strictul necesar, în format minimalist”. Camerele sunt înalte, prea înalte, la venirea nopții tavanul pare un negru nesfârșit. Centrala termică funcționează continuu, cu toate astea, nopțile sunt reci. În timpul zilei se mai încălzește un pic şi atunci deschid ambele ferestre din camera mea. Prin ele văd pisici jucăuşe, melcişori lipiţi de ziduri cărămizii şi oceanul turcoaz care se întinde paralel cu strada. Mă aflu într-o casă stranie, frumoasă, care parcă geme din interior, din pământ.

Iașul are o liniște aparte, pe care nu o mai găsești în alte orașe mari din țară.”
― Ana Săndulescu, Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor

“O mișcare amplă, diafană, a mâinilor pe șevalet, pictând cu siena
arsă, în loc de crugul cerului, o imensă gaură neagră. Lumea pare o pre-
făcătorie, un ciob prismatic multicolor: serviciu, aprecierea colegilor,
pictura, unul sau două proiecte personale, planuri cu locuință spațioa-
să și bebeluși fericiți. La ce bună toată cumințenia asta mai asurzitoare
decât spațiul unui coșciug? Încropesc programe, planific într-un
loop
infinit, amân decizii, nu acționez defel, iar între timp, m-am închis în
garsoniera aia pustie cu scânduri late la geamuri,

singură, mi-am pus gratii la viață.”
― Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor

“Deseori, Mimi găseşte oglinda din cameră acoperită cu prosoape sau haine aşezate strategic pe umeraş. Ea nu ştie că în reflexia mea descopăr ţinuta impozantă a tatălui meu. Văd ochii lui albaştri senini, postura dreaptă şi bărbia mândră, corpul meu prins într-o ţesătură selectă cu butoni discreţi la cămaşă. Mâinile lungi şi firave, din ce în ce mai umflate înspre umeri, cu palmele dichisite, cuticulele meticulos îngrijite. Bărbatul chipeş din oglindă îmi zâmbeşte dezvelind o dantură perfectă şi atunci îmi scrâşnesc dinţii de teamă şi dor. Încep să mă ating, să mă îmbrăţişez până la sufocare. Până la leşin.”
― Ana Săndulescu, Anamneza