Răzvan Exarhu > Quotes

“Dar mai întâi, am să-mi exprim din nou nedumerirea faţă de o nedreptate flagrantă, inspirat de o fotografie cu porci odihnindu-se hedonist. Pot să înţeleg expresia "mănânci ca un porc". Dar asta cu "dormi ca un porc" mi se pare deja un abuz. Adică şi urşii mănâncă foarte mult. Cumva porcii hibernează? Nu. Şi totuşi nimeni nu spune "dormi ca un urs". Şi de ce atâtea reproşuri şi suspiciuni? Ce e rău în a dormi? Limba noastră abundă în îndemnuri dadaiste de genul: "Ia pune mâna şi dormi" sau "Fie omul cât de mic, după masă doarme-un pic". Iar "a băga cornul în pernă" presupun că e singura expresie inspirată de inorogi. Dar ce nu am să înţeleg niciodată este cum a fost posibilă apariţia expresiei "fumezi ca un porc".
A văzut cineva vreun porc fumând? Şi dacă da, cum proceda? Sunt dezamăgit de câtă răutate este pe lume, mai ales într-o ţară în care ceafa de porc cu cartofi prăjiţi e detectabilă deja în ADN. Dar revenind la pericole, după o scurtă, dar intensă, analiză a ştirilor şi a revistelor glossy, din această vară, cred că omenirea e angajată într-o luptă cu doi inamici esenţiali: terorismul şi celulita.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Sărbătorile înseamnă şi teroare, dincolo de poleiala asta patetică, înseamnă oboseală, discuţii imbecile despre organizarea festinului, crize de nervi pornite de la orice amănunt mizerabil. Şi, mai ales, înseamnă exploatarea omului de către om, indiferent de vârstă sau de educaţie. Turiştii îşi terorizează gazdele, soţii îşi terorizează soţiile, copiii îşi terorizează părinţii din cauza iepuraşului. Am văzut infinitele expresii ale acestei disperări care se răspândeşte ca o molimă exact atunci când ar trebui să fim transparenţi şi luminoşi. Am ascultat între pereţii blocului copilăriei, în piaţă sau la supermarket aceeaşi mizerabilă arie a infamiei mânate în luptă de cauza iubirii sfinte pentru măruntaie şi pentru friptură. Urletele şi crizele de nervi merg bine cu smerenia ipocrită şi cu crucile pe care şi le fac de zor toţi cei care se grăbesc acasă să-şi terorizeze familia. Dintr-o sărbătoare a păcii, tocmai asta lipseşte, atunci când totul se rezolvă cu mâncare.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“E miraculos instinctul ăsta modern care te face să scoţi telefonul şi să trânteşti o fotografie despre stupizenia insuportabilă a lumii, să arăţi că există încă un tip disperat sau inconştient, care ne face să râdem mult, pentru că nu e timp de prea multă empatie sau introspecţie. (...) Când nu vine din spontaneitatea conversaţiei, râsul este uneori o formă de apărare sau de alienare. Ne creşte valoarea dacă râdem de amărâţi. E important pentru statut să ai pe cine dispreţui fără să îl cunoşti, măcar.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“În mod normal, te enervezi, deci exişti. Chiar şi când nu faci nimic, tot există în jurul nostru o stare latentă de benga, ca un ralanti al motorului aşteptând să urle, care te ţine pregătit pentru a putea face o criză fără să stai mult pe gânduri. De fiecare dată când ajungi să faci spume, ţi se pare că ăsta e cel mai important lucru din lume, că sensul vieţii e să împarţi dreptatea, să pui lucrurile la punct, să faci reclamaţii, să explici, să descrii cum ar trebui făcute lucrurile bine, să supraveghezi şi să pedepseşti, nu în ultimul rând. Cineva trebuie să aibă dreptate şi, din păcate, toată lumea are. Şi dincolo de dreptate se vede întotdeauna, negru la orizont, spectrul îndreptăţirii. Iar îndreptăţirea este miezul oricărui conflict serios, de durată, este echivalentul unui destin de luptător de cartier, de cvartal, de intersecţie, de casierie. De la o vreme, deşi încerc să-mi păstrez zâmbetul pe buze cât pot, am observat că, parcă, parcă, lucrurile pe care le ştiu atunci când sunt calm şi îmi folosesc umorul dispar ca prin minune atunci când mi se pare că trebuie să discut cu un cretin care exagerează. Nu zic că anumite întâlniri cu idioţi nu pot fi savuroase, că ciocnirile absurde nu pot fi bune de ţinut minte şi de povestit la petreceri sau că unele lucruri nu se pot îndrepta, dacă reacţia potrivită apare la timp. Doar că, uneori, toate astea se confundă periculos de mult cu tot ce înseamnă viaţa noastră. Puţină concentrare îţi poate aduce aminte că cea mai mare parte a conversaţiilor pe care le poartă fiecare dintre noi au în debut măcar eterna plângere despre cât de idioţi sunt ăştia şi cât de mulţi sunt. Evident că există cazuri disperate ale acestei molime în care conţinutul aparţine în majoritate zdrobitoare acestei zone crepusculare. Pentru că nimeni nu renunţă niciodată şi pentru că toată lumea ştie că trebuie să reziste în ciuda logicii şi a bunului-simţ, e posibil ca şi cele mai mici pretexte să devină scopuri înalte. Repetiţia scenariilor idioate nu pune pe nimeni pe gânduri, nu naşte niciun dubiu, ci doar inflamează insistenţa de a merge până la capăt pe calea aleasă, deşi totul dovedeşte că e greşită, catastrofală, cronofagă, autodistructivă. De-asta, eu m-am hotărât să nu mă mai enervez la service şi să nu mai iau în serios faptul că pot să iau maşina reparată, mai puţin pentru kestia pentru care am adus-o. De ce să pun la inimă, dacă anticipez asta şi mi se pare că e nepotrivit să insist, că oamenii sunt profesionişti, ştiu ce au de făcut şi că îi deranjez cu insistenţe inutile. În sfârşit, am reuşit să mă distrez când văd spoturi cu bănci care spun cât e de simplu să investeşti şi să ai o viaţă lipsită de stres. E ca şi cum nu am şti toţi cât e de absurd dialogul cu băncile şi cu asigurările, dar aşa e lumea, indulgentă, mai ia un Distonocalm. Dacă tragi linie şi vezi cam cât mai rămâne din viaţa ta, după ce extragi crizele de nervi, nemulţumirea şi timpul irosit pentru a-ţi reveni, şi tot nu pare suficient, atunci înseamnă că există un destin colectiv de victime, un sindrom general de persecuţie reciprocă şi că el trebuie trăit până la capăt, aşa cum spune cartea de aur a înţelepciunii imbecile: am plătit, mâncăm.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Nu e un rechizitoriu, e doar puţin întristător că gesturile gratuite, dar nu lipsite de sens, se retrag încetişor dintre noi. Dacă te bucuri că priveşti o floare, zice lumea că eşti tâmpit, dacă nu costă mult, eşti lipsit de imaginaţie şi de multe altele, infinit mai grave.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Vreau să slăbesc, să mănânc, să văd un film și să merg la muntele Athos fix în același timp, ceea ce ți se întâmplă cu siguranță și ție.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Deci, suntem puţin înainte de 1990şi avem o babetă cam surdă, căreia rudele îi făceau un review monden al nunţii la care ea nu ajunsese.
Şi a început: "Naşu mare, dinţii puşi. Naşa mare, dinţii puşi. Socru mare, dinţii puşi. Soacra mare, dinţii puşi. Socru mic, dinţi puşi. Soacra mică, dinţi puşi..."
Fusese invitată multă lume de calitate la nuntă, şi trebuia pronunţat repede, să poată fi pomeniţi toţi. Doar că babeta şi-a pierdut răbdarea şi, în plus, nici nu credea în coincidenţe. Lumea le cam înfloreşte, spre deosebire de roboţi. Aşa că a întrebat, după al treizecilea dinţipuşi: "Auzi, da' mai lasă-mă, dragă! Da' chiar toţi erau din Ţipuş?”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“De ce ne apropiem uneori doar de oamenii de care nu ne leagă decât o viitoare decepţie; de ce repetăm în serie aceleaşi greşeli sau aceleaşi alegeri aberante? E clar că ştim alături de cine funcţionăm bine, nu e nevoie de sirena de la uzinele Griviţa ca să ştim că tocmai facem un pas către o relaţie imposibilă, despre care ne alertează simţurile noastre subtile şi nepotrivirea evidentă a viziunii. Şi atunci de unde vine tristeţea asta uşor romantică, plus apăsarea fermă a inevitabilului karmic pe care îl poţi explica raportându-te la greşelile evidente, dar nu ai niciun chef. E mai sigur să zici că aşa era scris şi, dacă e posibil, să îţi propui la un moment dat să asişti la ultima lecţie despre acea materie de studiu. Din toate astea nu se naşte nimic şi ironia face că nici nu mai rămâne nimic. Şi niciodată nu râdem suficient de noi după ce ne dăm seama că ne comportăm complet anapoda la nesfârşit. Nu privim spre ceea ce ne face bine, ci întotdeauna muşcăm numai din prăjiturelele fermecate care ne ţin pe loc. Ajungem să ocolim întâlnirile care ne fac bine, pentru că deja avem un program în cap, totul în jurul nostru se reordonează potrivit erorilor din privire. Ne enervează orice ne distrage atenţia de la obsesiile noastre şi totul pare imposibil, nedrept, greşit, fără sens, fără legătură cu noi. Dacă eu ştiu ce-mi place, dacă eu mă plac într-un anumit fel, cum de am ajuns să fac totul pe dos, să nu mă simt în largul meu, să nu mai văd că totul în jur se schimbă şi că trebuie să fac la fel dacă sunt cu adevărat viu?! Teama de a recunoaşte că ai greşit e cu adevărat o maladie. Şi o bună parte din urâţenia lumii se naşte din spaima unora că vor pierde ceva ce nu ştiu că nu le aparţine. De-asta, atunci când intervine explicaţia numită karma şi nu mai simţim nimic, când ajungem să alungăm singuri întâlnirile benefice, jocul se transformă într-un carusel care nu se mai poate opri. Doar ceea ce se pierde de la bun început, sau acel lucru eteric pe care nu-l vedem părăsindu-ne, ne poate salva la fel de uşor cum ne poate distruge. Sună simplu, dar se numeşte bucurie şi e singurul dar pe care ni-l putem face oricând, pentru că e mereu cu noi, la vedere şi nespus de preţios.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Nevoia inexplicabilă de a-ţi dispreţui apropierea şi de a mitifica depărtarea naşte monştri. Nici cerul, nici iarba, nici dealurile, nici pământul de sub tălpi nu le mai placce, brusc, celor care cred cu încăpăţânare că viaţa e întotdeauna în altă parte. Cu toţii suferim de această boală care ne face să simţim că suntem pe sensul de mers nepotrivit. Că mereu merităm ceva mai bun, ceva ce sigur trebuie să existe, din moment ce s-a făcut şi un film, care sigur a fost inspirat de o carte.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Orice amănunt e suspect şi foarte sugestiv în acelaşi timp, deşi a trecut foarte mult timp de când erai foarte dubios, dar şi invidiat, dacă aveai un videocasetofon. Dar, oricum, erai clar un om rău. Acelaşi tip de judecată infantilă şi isterică se revarsă către noi din toate direcţiile şi reuşeşte foarte bine să blocheze toate resorturile firescului. Aşa se face că admiraţia pentru bunăstare şi pentru succes este transformată în ură, invidie şi delict a priori de imoralitate. Modestia statutului social este şi ea taxată la fel de nemilos, chiar dacă se ştie că oamenii care conduc Dacia au un suflet curat. În această uriaşă învălmăşeală se nasc credinţele monstruoase care îi învaţă pe cei tineri că produsele de lux sunt ceva împotriva drepturilor omului, iar pe cei care au reuşit în viaţă să vorbească la masă despre implanturi şi despre cât de scumpă e mâncarea.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Calul se cunoaște după dinți, omul, după călcătură. Sunetul de șlap tras cu scârbă pe asfalt va fi în viitorul recent la fel de natural ca adierea vântului printre frunze, la fel de firesc precum înjurătura de mamă la intersecții, la fel de elefant ca zgomotul produs de o linguriță lovită cu energie de pereții veștii în care se pregătește un ceai relaxant, Zen, de slăbit sănătos și cu credință în bunul Dumnezeu.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Am mai aflat că habar nu am ce-mi doresc şi că nu ştiu deloc să-mi programez prorităţile, că sunt suficient de lipsit de simţ de conservare, încât să preiau stările joase şi proaste ale mediului cu care vin în contact.
Nu încerc să vorbesc despre vreo iluminare şi nici nu vreau să îţi vând vreo metodă rapidă de a scăpa de riduri, de kilograme în plus şi de alte forme de distragere a atenţiei.
Dar pentru că inevitabil sufăr şi mă revolt la vederea acestui uriaş ghişeu închis la care ne cocoşăm cu toţii, mi se pare necesar să contrabalansez cumva neîntrerupta predică despre cât e de rău să fii în viaţă. Şi pentru că am grijă să mai merg din când în când cu metroul, pentru că uneori ajung în locuri sau instituţii atât de sordide şi de triste, pe lângă care jurnalul de la ora cinci e o transmisiune din Bahamas, cred că e bine să vorbim despre cum ne îmbolnăvim (aproape singuri) de tristeţe şi de nemulţumire.
Ca de obicei, unele soluţii vin din direcţii complet nepotrivite cu logica omului strivit de neputinţa de a ridica ochii din ligheanul cu mânie şi lacrimi.
La primele lecţii de snowboarding, am aflat cu surprindere că, pentru a te îndrepta (exact) în direcţia în care vrei să mergi, trebuie să întinzi o mână într-acolo.
Pare o tâmpenie, dar la fel te învaţă şi artele marţiale, să te uiţi întotdeauna la ceea ce faci, să-ţi urmăreşti gesturile, pentru că faci parte din ele şi pentru că numai aşa le duci corect până la capăt. Şi mi-am dat seama că de multe ori întind mâna, mâinile, în toate direcţiile în acelaşi timp.
Vreau să slăbesc, să mănânc, să văd un film şi să merg la muntele Athos fix în acelaşi timp, ceea ce ţi se întâmplă cu siguranţă şi ţie. Vrei să fii fericit taman când eşti ocupat să te asiguri că eşti foarte fericit.
Să avansezi în timp ce îţi pui piedică şi să faci planuri luminoase fără pic de încredere. Totul e relativ, bineînţeles, dar intenţia e singura care contează şi moare - sau prima, sau ultima.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“↑ top
up up
3
position
down down
↓ bottom
Remove this quote from your collection
“Calul se cunoaște după dinți, omul, după călcătură. Sunetul de șlap tras cu scârbă pe asfalt va fi în viitorul recent la fel de natural ca adierea vântului printre frunze, la fel de firesc precum înjurătura de mamă la intersecții, la fel de elegant ca zgomotul produs de o linguriță lovită cu energie de pereții ceștii în care se pregătește un ceai relaxant, zen, de slăbit sănătos și cu credință în bunul Dumnezeu.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Ceaiul preferat al lui Sartre era, foarte posibil :Lehami tea.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Poate că sunt un tip norocos sau doar foarte atent. Dar sunt sigur că descoperirea gusturilor bune este o reţetă a fericirii. Iar ceea ce mănânci îţi influenţează spiritul. Mediocritatea, stagnarea, prostia şi tristeţea din jur vin şi din farfurie. Încrâncenarea şi nepăsarea cu care îşi fac oamenii alegerile, evocând principii nobile - ca viaţa sănătoasă, sunt calea sigură către ratarea normalităţii în care lucrurile simple şi bune sunt mai mult decât un clişeu folosit de milionari excentrici.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Noroc cu Valentine's Day, că altfel nu mai sărbătoreau puii de dac iubirea, neam.
De nervi, s-au inervat ăştia şi au contraatacat la inimioare cu o sărbătoare de care auziseră doar cercetătorii de la Institutul de Folclor.
Probabil că sigur (cum a zis un mare jurnalist şi prezentator de ştiri şi nu voi înceta să reamintesc această contradovadă a existenţei creierului la personalităţi importante, cum se spune; pentru că sunt şi personalităţi neimportante, aşa cum nu e pădure fără foc sau scânteie fără uscături), probabil că sigur, zic, mai ştiau de ea şi iniţiaţii în kestii dacice de la Federaţia Română de Oină.
Dragobetele ăsta e un fel de sărbătoare resuscitată la nervi, o mumie care mişcă un pic atunci când adie vântul de primăvară, un fel de #tuiguramăsii de marketing american, ce noi nu putem să facem ceva care nu interesează pe nimeni, care nu are legătură cu absolut nimic?
Ce, mă, noi nu avem designeri talentaţi, care să ştie să copieze ia românească exact aşa ca şi cum ar fi făcut-o ei?! "Hai siktir", cum le spuneau vechii daci romanilor.
Doar fashionistele ar putea să îşi ridice poporul din uitare şi din negarea rădăcinilor şi tradiţiilor noastre atât de frumoase, asortând ia noastră românească la nişte converşi cu broderie celtică, maramureşeană.
În locul designerilor români care nu ţi-au uitat rădăcinile rurale, eu m-aş grăbi să creez un echipament şic pentru naţionala de oină; sunt puţini jucători, meciurile au loc pe islazuri abandonate, deci chiar nu ar fi vreo primejdie de mainstream.
Sper să nu irosim şi această şansă.
Oricum, nimic nu e clar la sărbătorile astea, în afară de faptul că primăvara vine inevitabil, iar oamenii caută orice motiv să bea şi alte alea.
Partea frumoasă a vieţii e că printre cascade de inimioare, luminiţe şi broderii de borangic am zărit un cuplu de adolescenţi în metrou. Ea era cam pitică şi acneică, el, slăbănog, înăltuţ şi puţin timorat de entuziasmul ei. Părerea mea e că specia se descurcă singură, dacă e lăsată în pace, chiar dacă e frig şi poartă canadiene cu fermoar şi pare că are nevoie de sărbători inutile ca să se exprime tandru.
Ea îl ţinea strâns cu braţul stâng pe după mijloc, îşi lăsase capul pe pieptul lui de fâş, îl implora din când în când pentru câte un pupic delicat şi tot urca şi cobora fermoarul gecii lui bleumarin. Devenise atentă la această mişcare şi se vedea că asculta ceva peste tâtâm-tâtâmul roţilor de tren.
Metroul ajunsese la Victoriei, se cam golise, era pace şi se auzea doar un fâsâit, probabil de la perna de aer laser inventată de Henri Coandă, pe care se deplasează metroul românesc.
Şi atunci, căprioarei i-au râs ochii şi i-a spus băiatului, luminată la faţă: "Ştii că fermoarul face alt sunet când îl închizi sau când îl deschizi?" I-a arătat de câteva ori: sus, jos, zuup, ziip, mai grav la urcare, mai înalt şi zglobiu la coborâre. El îşi aplecase urechea stângă şi asculta concentrat. Fata s-a oprit, s-au uitat intens unul la altul, ca şi cum ar fi ascultat un gospel cântat de toate fermoarele din lume, care se închideau şi se deschideau într-un balans perfect, şi s-au sărutat ca şi cum nu se văzuseră de foarte mult timp.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Dacă îţi faci timp să-i priveşti pe cei care intră şi ies, pe cei care fumează cu un pahar de plastic în mână în faţa building-urilor de birouri, pe cei care stau la o masă, mişcând isteric din picior ş.a.m.d., poţi să îţi faci măcar o impresie despre ce face cariera din om.
M-am întâlnit ieri cu o veche cunoştinţă, persoană cu multe responsabilităţi corporatiste, care mi-a spus în zece minute, în formulări diferite, că nu are nimic vesel să-mi povestească şi că, în general, nu se prea întâmplă lucruri de genul ăsta într-un mediu de lucru competitiv.
Oamenii se cam plâng de ceea ce fac şi cel mai grav e că şi cei cărora le place ce fac se plâng în cor cu ceilalţi.
Oboseală, plictiseală, idioţi, rutină, absurd, presiune prea mare, lipsă de perspective, de timp, de comunicare şi alte teme învecinate răzbat constant din conversaţii.
În loc de bună ziua, ne povestim cât de rău ne simţim. E un fel de: "Ia tu energia mea negativă şi dă-mi-o pe a ta."
Şi cam asta e tot, exersăm zilnic, cu mici pauze, şi ne dăm seama tot mai rar că lipsa de sens e cel mai mare ucigaş în serie al tuturor timpurilor.
(Ne pierdem viaţa încercând să trăim)”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Nicio conspiraţie nu va putea înlocui vreodată eficient convergenţa spontană a idioţeniei.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Anormal e că, la atâţia ani distanţă de animalul de Ceauşescu, trăim într-un stat cu reflexe de miliţian transpirat. Anormal e că ne purtăm ca nişte animale unii cu alţii, chiar şi atunci când nu e nimic de pierdut sau de câştigat. Trist e că idioţii nemiloşi travestiţi în costume business reuşesc să transforme viaţa noastră într-o continuă diversiune de cruzime. Nu se mai vorbeşte astăzi de Experimentul Piteşti. Acolo, comuniştii au încercat şi au reuşit uneori, prin tortură, să-i transforme pe deţinuţii politic în torţionari pentru ceilalţi deţinuţi de aceeaşi condiţie. Dacă privim cu atenţie, putem să vedem minut cu minut cum ne chinuim unii pe alţii, aproape pe gratis, sub privirile grăsuţe ale unor dezumanizaţi. E stupid ca la capătul zilei să ne povestim la nesfârşit cât de răi şi de proşti sunt ceilalţi.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță

“Cum zicea Alphonse Allais, cei care nu râd niciodată nu sunt oameni serioşi.”
― Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranță