Goodreads helps you follow your favorite authors. Be the first to learn about new releases!
Start by following Nicolae Labiş.
Showing 1-10 of 10
“Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub tălpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fără să simt
Inima mea, în piept ascunsă, vie...
N-am să mai spun ce am greșit și cînd...
Vreau soarele-amintirile să-mi spele...
Un egoism îngrozitor de strîmt
M-a coborît în ochii lumii mele.”
― Albatrosul ucis
Sub tălpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fără să simt
Inima mea, în piept ascunsă, vie...
N-am să mai spun ce am greșit și cînd...
Vreau soarele-amintirile să-mi spele...
Un egoism îngrozitor de strîmt
M-a coborît în ochii lumii mele.”
― Albatrosul ucis
“Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschise buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață. [...]
- Liliacul timpuriu”
― Moartea căprioarei
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschise buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață. [...]
- Liliacul timpuriu”
― Moartea căprioarei
“Am iubit iubirea pură Am iubit”
― Puiul de cerb
― Puiul de cerb
“Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Și cătră el privirile-și țintesc -
Un codru nesfârșit de coarne brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Și-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mișcătoare;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beție.
Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmându-și-le-n dans,
Și brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un amețitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii -
Cristalurile cântecelor grele -
Și stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
- Primele iubiri (1)”
― Moartea căprioarei
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Și cătră el privirile-și țintesc -
Un codru nesfârșit de coarne brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Și-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mișcătoare;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beție.
Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmându-și-le-n dans,
Și brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un amețitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii -
Cristalurile cântecelor grele -
Și stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
- Primele iubiri (1)”
― Moartea căprioarei
“......................................................
Când, orb, iubești un adevăr de seamă
Nu-l vei putea sluji cu-adevărat.
Credința oarbă este cel mai tragic
Din relele ce-n om au înviat.
....................................................
- Douăzeci de ani”
― Moartea căprioarei
Când, orb, iubești un adevăr de seamă
Nu-l vei putea sluji cu-adevărat.
Credința oarbă este cel mai tragic
Din relele ce-n om au înviat.
....................................................
- Douăzeci de ani”
― Moartea căprioarei
“LA MORT DE LA BICHE (MOARTEA CAPRIOAREI)
La disette a tué toute brise de vent.
Le soleil s’est fondu et coulé de partout.
Le ciel est resté vide et brûlant
Les seaux ne tirent des fontaines que de boue.
Sur les bois fréquemment feux, toujours feux
Dansent sauvages, sataniques jeux.
Je poursuis papa en route vers les buttes,
Les chardons, les sapins m’écorchent séchés.
Tous les deux commençons la poursuite des chèvres,
La chasse d’la famine en montagnes de tout près.
La soif m’accable. Bouillit sur la pierre
Le fil d’eau filtré des ruisseaux.
La tempe pèse l’épaule, comme si j’erre
Une autre planète, immense, étrange, ennuyeux.
Nous restons dans l’endroit où encore retentissent
Sur cordes de douces ondes, les ruisseaux.
Quand la lune s’élève et le soleil se couche
Ici viendront à la fil s’abreuver
Une par une, les biches.
Je dis à papa que j’ai soif. Il me fait signe de m’ taire.
Enivrante eau. Comme tu t’agites limpide !
Je suis lié par soif de cette être qui meurt
À l’heure fixé par loi et habitude.
La vallée raisonne en bruissements flétris.
Quel affreux crépuscule flotte dans l’univers !
Le sang à l’horizon. Ma poitrine rouge comme si
J’ai essuyé mes mains sur mon poitrail.
Comme sur autel fougères brûlent en flammes violâtres
Et les étoiles frappées parmi celles-ci miroitent.
Hélas ! comme je voudrais que tu ne viennes, ne viens pas
Superbe offrande de mon noble bois !
Elle se monta sautant et s’arrêta
Scrutant les alentours avec de crainte
Ses minces narines faisaient frémir l’eau
Avec les cercles en cuivre errantes.
Dans ses yeux moites brillait un certain indécis
Je savais qu’elle aura mal, qu’elle va mourir.
Il me semblait revivre un récit
Avec la biche, jadis une très belle fille.
D’en haut, la pâle lumière, lunaire,
Bruinait sur sa fourrure douces fleurs d’cerisier.
Hélas ! comme je voudrais que pour la première fois
Le coup d’fusil d’papa va échouer.
Mais les vallées résonnent. Elle tombe à genoux.
Elle lève sa tête, la tourne vers les étoiles
La dévala alors, en déclenchant sur eaux
Fuyards tourbillons de perles noires.
Un oiseau bleu bonda dans les rameaux
La vie d’la biche vers l’espace attardé
Vola très lentement, en cris, comme en automne oiseaux
Quand laissent tranquilles leurs nids tout ravagés.
En chancelant je suis allé pour lui fermer
Ses yeux ombreux comme en engoisse veillés de cornes
Silencieux et blanc j’ai tressailli quand l’père
Me dit de tout son cœur: “Voilà de la viande !”
“J’ai soif”, je dis. Papa m’incite à m’abreuver.
Enivrante eau, enveloppé en brume !
Je suis lié par soif de cette biche gaspillée
A l’heure fixée par loi et par coutume…
Mais la loi nous est déserte, étrangère
Quand la vie en nous très difficile s’anime
Coutumes, compassions sont toutes désertes
Quand même ma sœur malade est une des victimes.
La carabine d’ papa n’ émane que de fumée
Hélas ! Sans vent s’empressent les feuillages en foule
Papa prépare un feu tout effrayé
Hélas ! comme la forêt se dénature !
De l’herbe, sans adresse, je prends en mains
Une mince clochette d’un cliquetis argentin .
Papa tire de la broche avec sa main
Le cœur de la chevreuil et ses chauds reins.
C’est quoi le cœur ?… J’ai faim. Je veux vivre, j’ voudrais…
Toi, pardonne-moi, vierge ! ma biche, ma bien-aimée…
J’ai sommeil… Comme il est haut le feu ! Et la forêt sauvage !
Je pleurs. Que pense papa ? Je mange. Je pleurs. Je mange…
1954
(cf. p. 15-18, traduction du roumain par Claudia PINTESCU)”
― Poezii (Biblioteca Eminescu)
La disette a tué toute brise de vent.
Le soleil s’est fondu et coulé de partout.
Le ciel est resté vide et brûlant
Les seaux ne tirent des fontaines que de boue.
Sur les bois fréquemment feux, toujours feux
Dansent sauvages, sataniques jeux.
Je poursuis papa en route vers les buttes,
Les chardons, les sapins m’écorchent séchés.
Tous les deux commençons la poursuite des chèvres,
La chasse d’la famine en montagnes de tout près.
La soif m’accable. Bouillit sur la pierre
Le fil d’eau filtré des ruisseaux.
La tempe pèse l’épaule, comme si j’erre
Une autre planète, immense, étrange, ennuyeux.
Nous restons dans l’endroit où encore retentissent
Sur cordes de douces ondes, les ruisseaux.
Quand la lune s’élève et le soleil se couche
Ici viendront à la fil s’abreuver
Une par une, les biches.
Je dis à papa que j’ai soif. Il me fait signe de m’ taire.
Enivrante eau. Comme tu t’agites limpide !
Je suis lié par soif de cette être qui meurt
À l’heure fixé par loi et habitude.
La vallée raisonne en bruissements flétris.
Quel affreux crépuscule flotte dans l’univers !
Le sang à l’horizon. Ma poitrine rouge comme si
J’ai essuyé mes mains sur mon poitrail.
Comme sur autel fougères brûlent en flammes violâtres
Et les étoiles frappées parmi celles-ci miroitent.
Hélas ! comme je voudrais que tu ne viennes, ne viens pas
Superbe offrande de mon noble bois !
Elle se monta sautant et s’arrêta
Scrutant les alentours avec de crainte
Ses minces narines faisaient frémir l’eau
Avec les cercles en cuivre errantes.
Dans ses yeux moites brillait un certain indécis
Je savais qu’elle aura mal, qu’elle va mourir.
Il me semblait revivre un récit
Avec la biche, jadis une très belle fille.
D’en haut, la pâle lumière, lunaire,
Bruinait sur sa fourrure douces fleurs d’cerisier.
Hélas ! comme je voudrais que pour la première fois
Le coup d’fusil d’papa va échouer.
Mais les vallées résonnent. Elle tombe à genoux.
Elle lève sa tête, la tourne vers les étoiles
La dévala alors, en déclenchant sur eaux
Fuyards tourbillons de perles noires.
Un oiseau bleu bonda dans les rameaux
La vie d’la biche vers l’espace attardé
Vola très lentement, en cris, comme en automne oiseaux
Quand laissent tranquilles leurs nids tout ravagés.
En chancelant je suis allé pour lui fermer
Ses yeux ombreux comme en engoisse veillés de cornes
Silencieux et blanc j’ai tressailli quand l’père
Me dit de tout son cœur: “Voilà de la viande !”
“J’ai soif”, je dis. Papa m’incite à m’abreuver.
Enivrante eau, enveloppé en brume !
Je suis lié par soif de cette biche gaspillée
A l’heure fixée par loi et par coutume…
Mais la loi nous est déserte, étrangère
Quand la vie en nous très difficile s’anime
Coutumes, compassions sont toutes désertes
Quand même ma sœur malade est une des victimes.
La carabine d’ papa n’ émane que de fumée
Hélas ! Sans vent s’empressent les feuillages en foule
Papa prépare un feu tout effrayé
Hélas ! comme la forêt se dénature !
De l’herbe, sans adresse, je prends en mains
Une mince clochette d’un cliquetis argentin .
Papa tire de la broche avec sa main
Le cœur de la chevreuil et ses chauds reins.
C’est quoi le cœur ?… J’ai faim. Je veux vivre, j’ voudrais…
Toi, pardonne-moi, vierge ! ma biche, ma bien-aimée…
J’ai sommeil… Comme il est haut le feu ! Et la forêt sauvage !
Je pleurs. Que pense papa ? Je mange. Je pleurs. Je mange…
1954
(cf. p. 15-18, traduction du roumain par Claudia PINTESCU)”
― Poezii (Biblioteca Eminescu)
“Dor
Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept ?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Și vreau să treacă
Liniștea mea.
Nostalgie
Pourquoi suis-je parti ?
Vers quelle destination ?
Elles se sont assombries
Thoraciques sensations
Mais c'est une flamme
Qui m'appelle là-bas
Sous des couches enneigées
Que vienne je réclame
Ma silencieuse paix.
(traduit du roumain par Gabrielle Danoux)”
― Poezii
Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept ?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Și vreau să treacă
Liniștea mea.
Nostalgie
Pourquoi suis-je parti ?
Vers quelle destination ?
Elles se sont assombries
Thoraciques sensations
Mais c'est une flamme
Qui m'appelle là-bas
Sous des couches enneigées
Que vienne je réclame
Ma silencieuse paix.
(traduit du roumain par Gabrielle Danoux)”
― Poezii
“Te urci din șesuri, din orașe vii,
Și-n suflet porți neliniști citadine.
Eu m-am desprins din munții vineții,
Cascade vuitoare port în mine.”
―
Și-n suflet porți neliniști citadine.
Eu m-am desprins din munții vineții,
Cascade vuitoare port în mine.”
―
“Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-așez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunați sub ploi de stele.
Brazii mei înalți și plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulțit în mii de copii,
Chipul tău au să ți-l vadă.
Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunții tale.
Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.
Dacă alte lumi, plecată,
Cu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Urma pașilor fierbinți.
Căci foșnindu-ți unduirea
Calmă,-a palmelor subțiri,
Mi-ai stins până și-amintirea
Trecătoarelor iubiri.
Doar o singură iubire
Lângă-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viață-un crez.
Ea, al vieții mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ție am să ți le-nchin.
- Primele iubiri (2)”
― Moartea căprioarei
Chip cioplit s-așez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunați sub ploi de stele.
Brazii mei înalți și plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulțit în mii de copii,
Chipul tău au să ți-l vadă.
Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunții tale.
Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.
Dacă alte lumi, plecată,
Cu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Urma pașilor fierbinți.
Căci foșnindu-ți unduirea
Calmă,-a palmelor subțiri,
Mi-ai stins până și-amintirea
Trecătoarelor iubiri.
Doar o singură iubire
Lângă-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viață-un crez.
Ea, al vieții mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ție am să ți le-nchin.
- Primele iubiri (2)”
― Moartea căprioarei
“Am iubit de când mă știu
Cerul verii străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălțimilor,
Semeția pinilor
Plini de scama norilor.
Am iubit iubirea pură,
Floare roșie pe gură
Și în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Și-n piept voci necontenite.
M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile țes
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...
Toată-această măreție
Ne-a fost dată din vecie...”
― Moartea căprioarei
Cerul verii străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălțimilor,
Semeția pinilor
Plini de scama norilor.
Am iubit iubirea pură,
Floare roșie pe gură
Și în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Și-n piept voci necontenite.
M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile țes
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...
Toată-această măreție
Ne-a fost dată din vecie...”
― Moartea căprioarei
