Virgil Ierunca

“Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare — şi c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei şi demnităţii lui. În toată suferinţa ei, atâta mângâiere avea. Până ce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foşti puşcăriaşi, sperând nebuneşte că într-o zi un om îi va spune că nu e adevărat.
Şi ar fi trebuit să se găsească cineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depăşite anumite limite ale suferinţei, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se opreşte pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteştiul reeducării chiar şi pentru victimele devenite călăi.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești

“În boxa acuzaţilor se vor afla două categorii de ţapi ispăşitori : vinovaţii- integrali, adică cei care au început, sub ordinele lui Ţurcanu. să tortureze, fără a fi fost în prealabil torturaţi ei înşişi (Popa Ţanu, Livinski etc), şi vinovaţii-nevinovaţi, călăii-victime, schingiuiţii-schingiuitori, cei care au fost reeducaţi înainte de a deveni, la rândul lor, reeducatori. O categorie pe care Thierry Maulnier n-o cunoştea atunci când scria, după procesul Mindszenty, în „La Face de méduse du com- munisme” :
„În faţa unui tribunal de democraţie populară, nimeni nu mai poate fi sigur de a fi Antigona, deoarece Antigona însăşi, dac-ar apărea azi în faţa unui tribunal dintr-o democraţie populară, ar spune fără îndoială:
- Eram plătită”.
Cine ar fi putut cu adevărat prevedea că va fi parcursă o nouă etapă a degradării acuzatului şi că, o dată cu „fenomenul Piteşti”, Antigona nu numai că nu- şi va putea proclama inocenţa, nu numai că va fi dezonorată, dar, din victimă, va fi transformată, la rândul ei, în călău? În faţa unui Mindszenty, acoperindu-se singur de infamie, acelaşi Thierry Maulnier exclama : „Să ne reculegem în faţa acestui cadavru, cadavrul conştiinţei zdrobite !” Dar în distrugerea omului s-a mers şi mai departe : victimei nu numai că i se refuză martiriul, ea poate fi silită să martirizeze la rândul ei. Pe cine să mai judeci, într-o asemenea extremitate şi cum ?
Tribunalul militar din procesul Piteşti nu şi-a pus astfel de întrebări. De altminteri, nu pentru a-şi pune vreo întrebare era reunit, ci pentru a condamna pe cei desemnaţi de partid. Şi i-a condamnat. La moarte.”
― Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești