Petru Creţia

“Pe de altă parte, cinstea ne cere să nu ne arătăm drept ceea ce nu suntem, adică să nu fim făţarnici sau duplicitari, unul în taină şi altul făţiş, unul acasă şi altul în public, unul faţă de cei puternici şi altul faţă de cei slabi, deci să nu înfăţişăm despre noi o imagine falsă. E drept că lucrul acesta cere multă cunoaştere de sine, iar lumea e plină de impostori inconştienţi de impostura lor, pradă unei convenabile ignoranţe de sine, oameni care, fără să-şi dea seama, duc o existenţă imaginară, pentru că, tot inconştient, le este mai bine aşa. Iar dacă le spui adevărul, indignarea lor n-are margini. Omul cinstit nu minte nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune că va face un anume lucru, pentru ca apoi să nu-l facă. Îşi ţine întotdeauna cuvântul. Dar mulţi, Doamne, cât de mulţi, nu şi-l ţin, şi nu neapărat dintr-un calcul rece, ci din uşurătate, din euforia de o clipă de a se arăta săritori şi generoşi. Ca să uite apoi. O specie gravă a nerespectării cuvântului dat este trădarea, care tot necinste este, pentru că afirmă solemn o fidelitate care, după aceea, în funcţie de vreun folos mai mare, este brutal dezminţită. Omul cinstit nu înşală pe nimeni, nu umblă cu tertipuri şi cu vicleşuguri, nu măsluieşte şi nu răstălmăceşte. Şi nici nu fură, în nici unul dintre nenumăratele feluri în care se fură în lume, de la cântar până la codru. El nu vrea să aibă decât ce este al lui şi a dobândit pe drept. Şi de aceea nu încalcă drepturile nimănui, dă fiecăruia ce este al său, îşi onorează până şi duşmanii pentru ce este de onorat la ei. Şi, cum fiecare are dreptul la o zonă inviolabilă, omul cinstit nu citeşte scrisorile care nu-i sunt adresate, nu ascultă pe la uşi şi nu iscodeşte. În sfârşit, el îşi face întotdeauna datoria, cu grijă şi până la capăt. Şi şi-o face nu numai pentru a nu înşela, respectându-şi o obligaţie şi o făgăduinţă, o face cu dăruire şi cu bucurie, ca pentru sine. Omul cinstit este întotdeauna un meşteşugar cinstit, de la dulgher până la cercetătorul adevărului. Din punct de vedere pragmatic, cinstea are neajunsurile ei: multe pierzi datorită ei şi destul de puţine câştigi. De aici, nobleţea ei esenţială, în care intră, ca hotărâtor, meritul de a nu-ţi face un merit din cinstea ta, de a nu te bate cu pumnii în piept, de a nu căuta cinstire pentru că eşti cinstit şi nici vreo altă răsplată decât împăcarea cu tine însuţi şi pilda cea bună. Plicticos ca o predică, nu? În schimb, iată, dac-am înşira tot ce nu face şi nu este omul cinstit, am cădea peste portretul mincinosului, al măsluitorului, al iscoadei, al defăimătorului, al fariseului, al tâlharului şi al vânzătorului de frate. Şi le-am găsi vrednice de interes şi pline de culoare. Aşa suntem făcuţi, Dumnezeu să ne ierte.”
― Petru Creţia, Luminile şi umbrele sufletului