“Ia și privește o specie-n viață în inșii ce-i are
Și vei găși că ei nu-s chiar cu totul de o înfățișare:
Nici nu ar fi un alt mijloc ca mama să-și știe copilul,
Apoi acesta pe mamă; și lucrul le este-n putință,
Căci se cunosc ca și oamenii desăvârșit între dânșii.
Astfel adesea vițelul în impodobitele temple
Cade jertfit lângă-altarul pe care tămâie-i aprinsă,
Iară din pieptu-i țâșnesc fumegânde șiroaie de sânge:
Însă cu suflet cernit a lui mamă cutreieră pajiști,
Cată-n țărână la urma copitelor mici despicate,
Ochii străpung oirce loc, tot crezând undeva că se poate
Puiul pierdut să-și găsească; oprindu-se, jalnicu-i muget
Umple pădurea stufoasă, dar fulger la staul se-ntoarce,
Dorul de micul ei drag săgetandu-i întreaga ființă.
Nici frunzisoare de sălcii, nici iarbă ce-n rouă-nvioară,
Nu pot nici râuri ce curg lunecând între largile maluri,
Sufletul să i-l desfete și chinu-i năprasnic s-abată;
Nici chiar vițeii ceilalți, care zburdă-n pășunea cea grasă,
Nu pot s-aline-al ei zbucium și gându-i aiurea să-ntoarcă;
Ea pe al ei și-l tot cată, pe-al ei într-atât îl cunoaște.

(Cartea a II-a, v. 347 - 366)”