“Fusese învățat că frumosul era nepieritor ca atribut al lumii create de Dumnezeu, de aceea el trebuia să existe numai în prezența binelui și adevărului. […] Orice ființă își juca rolul pentru care fusese creată, iar acest lucru se întâmpla și cu animalele, și cu oamenii stârmbi, chiar dacă acest scop nu se revela cu ușurință muritorilor de rând […]
Anticii spuneau că existau lucruri frumoase prin ele însele, iar altele frumoase în funcție de alte repere. Monștrii înfrumusețau creația, fiind născuți prin voința divină […] Frumusețea apărea și mai strălucitoare comparată cu absența ei, la fel și bunătatea lumina în întunericul răutăților. Dacă n-ar fi fost bezna, prin contrast, lumina ar mai fi fost atât de atrăgătoare și dorită? Bunătatea ar mai fi fost prețuită într-o lume în care totul ar fi fost bun și frumos? Contrastul însemna că îți întorceai mai cu drag privirile de la chipurile drăcești spre cele sfinte, în timp ce doar șirurile angelice ar fi obosit la un moment dat, multiplicând la infinit aceleași trăsături?”