“In ultima perioadă a vieţii, Gogol a fost cuprins de remuşcări: personajele sale, credea el, nu erau decat viciu, vulgaritate, gunoi. Trebuia să aibă grijă să le dăruiască şi virtuţi, să le smulgă din noroiul lor. Şi astfel scrise partea a doua a Sufletelor moarte; din fericire, a pus-o pe foc. Nu exista «salvare» pentru eroii săi. Unii au pus gestul pe seama nebuniei, cînd, de fapt, îşi avea obîrşia în scrupulele conştiinţei sale de artist: scriitorul l-a învins pe profet. Ne plac la el cruzimea, dispreţul faţă de oameni, viziunea unei lumi osîndite; cum să fi suportat o caricatură moralizatoare? Pierdere ireparabilă, spun unii; pierdere salutară, mai curînd. In ultima sa perioadă, Gogol mai păstrează o forţă obscură pe care însă nu ştie s-o folosească; se prăbuşeşte într-o letargie străbătută cînd şi cînd de tresăriri; tresăririle unei fantome. Umorul ce-i îngăduia să-şi stăpînească «accesele de spaimă» dispare. O jalnică perioadă începe. Prietenii îl părăsesc. Face un gest necugetat: publică Pagini alese din corespondenţa cu prietenii, care au fost, o recunoaşte chiar el, o «palmă pentru public, o palmă pentru prieteni, o palmă pentru mine». Slavofili şi prooccidentali îl reneagă deopotrivă. Cartea era o apologie a puterii, un delir reacţionar. Spre nenorocirea lui, Gogol s-a legat de un anume părinte Matvei, nesimţitor la artă, mărginit, agresiv, şi care a avut asupra lui o autoritate de duhovnic, de călău. Scrisorile primite de la acesta le purta asupra sa în permanenţă, le citea şi le răscitea; cură de stupiditate, de idioţie. Cînd talentul unui scriitor se epuizează, inepţiile unui duhovnic umplu golul inspiraţiei. Influenţa părintelui Matvei asupra lui Gogol a fost mai mare decît a lui Puşkin; acesta îi încuraja geniul; al doilea se străduia să-i înăbuşe orice rămăşiţă de geniu... Neajungîndu-i predicile, Gogol a simţit nevoia să se pedepsească şi mai mult; opera lui conferea farsei, grimasei un sens universal; frămîntările sale religioase nu puteau rămîne străine de asta. Unii ar putea susţine că Gogol îşi merita încercările, că prin ele îşi ispăşea cutezanţa de-a fi schimonosit chipul omului. Adevărat îmi pare mai curînd contrariul; trebuia să plătească pentru că avusese dreptate: în materie de artă, ne ispăşim nu greşelile, ci «adevărurile», realitatea pe care am surprins-o. Personajele sale îl urmăreau. După propria-i mărturisire, îi purta neîncetat în el pe Klestakovi şi Cicikovi: subumanitatea lor îl strivea. Nu-l salvase pe niciunul; ca artist, nici nu ar fi putut s-o facă. Apoi, pierzandu-şi geniul, a vrut să se mîntuiască măcar. Eroii săi l-au împiedicat. De aceea, contrar voinţei sale, a trebuit să rămînă credincios neantului din ei. Ajunşi aici, nu ne gîndim la Regent (despre care Saint-Simon scria că «se născuse plictisit»), nici la Baudelaire ori la Ecclesiast, ci la o fiinţă ce şi-ar întoarce rugăciunile împotriva ei înseşi, în această fază, plictisul dobandeşte un soi de demnitate mistică. «Orice senzaţie absolută, spune Novalis, este religioasă.» La Gogol, plictisul s-a substituit, cu timpul, credinţei, devenind pentru el senzaţie absolută, religie.”
―
Emil Cioran,
The Temptation to Exist
