Lisabeth Heaberlin

“My insides don't match up with my outsides. -Do anyone's inside and outsides match up? -I don't know. I'm only me. -Maybe that's what a person's personality is: the difference between the inside and the outside.”
― Jonathan Safran Foer, Extremely Loud & Incredibly Close

“A scream pierced the sky, a child’s, so loud he dropped his cup, his right hand ready to reach for a weapon that wasn’t there. A survival reflex from another city, another part of the world. He tried to relax, but the scream had been real. Not like the whining wail he loathed, not even the shocked cry of a kid who’d just hurt himself. This scream had mortal fear in it. After three tours in Afghanistan, he knew the difference.”
― Barry Kirwan, When the children come

“As a small child I had discovered that only two places are available to those who wish to remain concealed. The choices are to be a nonentity or an exception. You either disappear into a plebeian background or move forward to where most others fear to follow.”
― Bryce Courtenay

“... dar in "Pivnita de ceapa" a lui Schmuh nu se gasea nimic de mancare si cine voia sa manance ceva trebuia sa mearga in alta parte, la Fischl si nu in "Pivnita de ceapa", fiindca aici nu se taia decat ceapa. Si de ce asa? Pentru ca pivnita se numea astfel si ce era cu totul iesit din comun pentru ca aceasta ceapa, ceapa taiata, cand o privesti cu atentie... nu, clientii lui Schmuh nu mai vedeau nimic sau doar unii dintre ei nu mai vedeau nimic, li se scurgeau ochii, nu pentru ca aveau inimile prea pline; caci unde scrie ca daca ti-e inima plina, trebuie sa iti planga ochii, unora nu le reuseste niciodata asa ceva, mai ales in deceniile din urma, de aceea secolul nostru se va numi candva, in viitor, secolul lipsit de lacrimi, desi a fost multa suferinta - si tocmai din acest motiv, din cauza lipsei lacrimilor, oamenii, cei care isi puteau permite, se duceau la "Pivnita de ceapa", se lasau serviti de patron cu o scandura de tocat, cu un cutit de bucatarie si cu o ceapa ordinara de camp sau gradina care-i costa douasprezece marci, o taiau atat de marunt pana ce sucul reusea. Ce reusea? Reusea ceea ce lumea si suferinta acestei lumi nu reuseau sa produca: omeneasca lacrima rotunda. Si atunci se puneau pe plans. In sfarsit se punea lumea, din nou, pe plans. Se plangea serios, dezlantuit, in toata legea. Apa curgea si lua totul cu ea. Apoi venea ploaia. Apoi cadea roua... Si dupa acea calamitate naturala de douasprezece marci si optzeci de pfenigi, oamenii satui de plans incep sa vorbeasca. Inca ezitand, mirati de propria lor limba goala, dupa ce savureaza ceapa, clientii pivnitei se predau vecinilor lor, acolo, pe lazile incomode imbracate in iuta, se lasa intrebati, isi schimba felul de a fi cum iti intorci paltonul.”
― GUNTER GRASS