Dorin

“Asta n-o vor înțelege ei niciodată: că nu ești dator să ajungi ceva, că nu trebuie să parvii nicăieri, că ceea ce importă în primul rând este să fii tu și să poți rămâne tu însuți în orice împrejurare a vieții.”
― Mircea Eliade, Întoarcerea din rai

“- Te ascult, zic. Deci, prostia Românului e...
- Spre deosebire de a Rusului – care e... precum le e ţara: nesfârşită; spre deosebire de a Neamţului, în colţuri, cubică, bine gospodărită, poţi să crezi că-i o maşinărie de-a lor... Prostia noastră românească e… proastă, gălăgioasă, măruntă, Românul vrea să arate ca un cocoş plin de pene, de ţănţoşenie şi când acolo e un vrăbioi jumulit şi de-râs... Atunci mi-am zis că prostia-naţională e un fel de calitate, popor mare e acela în stare de tâmpenii mari, monumentale, de prostii istorice – şi cum, în capul meu, istoria e sora geamănă a geografiei, îmi spun că o mare prostie are nevoie de mari spaţii, de... spaţiu-vital, de sute de mii de kilometri pătraţi, ca să se exprime – or Românul rămâne, şi în prostie, mărunt, meschin, tâmpit pe centimetru pătrat, prost în bătătură, idiot în ogradă… (Ediţia II, Editura Albastros, Bucureşti, 1990).”
― Paul Goma, Din calidor

“Somebody betrayed us... The Germans learned the location of our partisan troop. They surrounded the forest from all sides. We were hiding in the deep woods, hiding in the swamps where the torturers did not go [...] A radio operator was with us. She gave birth recently. The baby was hungry... Wanting the breast... But the mother is starving, she has no milk, and the baby is crying. The Germans are nearby... With dogs... If the dogs hear the baby, we're all dead. All of us - thirty people... Do you understand? We make a decision... Nobody dares to tell her the commader's order, but the mother guesses it herself. She puts the bundle with the baby into the water and holds it there for a long time... The baby does not cry... Not a sound... And we cannot lift our eyes. We cannot look at the mother or at each other”
― Svetlana Alexievich, War's Unwomanly Face

“Să nu vă credeţi cumva prietenii când vă cer să fiţi sincer cu ei. Nu speră decât că le veţi întări impresia bună pe care o au despre e însişi, oferindu-le o certitudine în plus, pe care o vor desprinde din promisiunea de sinceritate. Cum să fie sinceritatea o condiţie a prieteniei? Preferinţa pentru adevărul spus cu orice preţ e o pasiune care nu cruţă nimic şi căreia nimic nu îi rezistă. E un viciu, ceva comod câteodată ori egoist. Dacă sunteţi în situaţia asta, nu staţi pe gânduri: promiteţi că vei spune adevărul şi minţiţi cât de bine se poate. Veţi răspunde astfel dorinţei lor adânci şi le veţi demonstra îndoit afecţiunea pe care le-o purtaţi.”
― Albert Camus, La chute