Andreea Zamfirescu

“Facem confesiuni pe care nimeni nu ni le cere. Te trezeşti mărturisind lucururi atât de crude, încât celălalt face semne, aprobă, doar ai să închei tu; dar tu, necruţător, continui. Vrei să spui totul. Exact ca în scenele mari ale lui Dostoievski.”
― Constantin Noica, Jurnal filozofic

“EFIGIA RATATULUI: Avand oroare de orice fapta, isi repeta siesi: "Miscarea, ce prostie!" Il irita nu atat evenimentele cat ideea de a lua parte la ele; si nu se zbuciuma decat spre a le ocoli. Prin cârteli, a pustiit viața înainte de a-i fi supt ceva. E un Ecleziast de răspântie, care află în universala nimicnicie o scuză pentru infrangerile lui. Hotarat a gasi ca totul e lipsit de importanta, izbuteste usor, evidentele care sa-l slujeasca fiind numeroase. Iese totdeauma victorios din batalia argumentelor, dupa cum iese totdeauna invins din actiune: are "dreptate", refuză totul si totul il refuză. A inteles prea devreme ceea ce nu trebuie sa intelegi ca sa poti trăi - si cum talentul ii era prea stiutor de propriile functii, l-a risipit de teamă să nu-l irosească în nerozia unei opere. Purtând imaginea a ceea ce ar fi putut sa fie ca pe un stigmat si un nimb, roşeşte si e mandru de minunata-i sterilitate, pe veci strain de seducțiile naive, doar el izbăvit printre iloții Timpului. El isi trage libertatea din imensitatea nedesavarsirilor sale; este un zeu infinit si jalnic, pe care nici o creatie nu-l limiteaza, nici o creatura nu-l adora si nimeni nu-l cruță. Ceilalti ii intorc dispretul pe care l-a revarsat asupra lor. Nu are a ispăşi decât faptele pe care nu le-a săvârşit, al caror numar depaseste totusi calculul nemasuratului sau orgoliu. Dar, in cele din urma, drept mangaiere, la capatul unei vieti lipsite de glorie, isi poarta inutilitatea ca pe o coroană.”
― Emil Cioran

“De atunci nu mai cred în expresia oamenilor. Mi se pare că regulile schimbării feței nu au nimic de-a face cu adevăratele experiențe sufletești. Poate numai ochii, singurii, pot trăda un om.”
― Mircea Eliade

“Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omenească este ideea de eliberare prin omorârea dorinţei. De ce să pui frâne vieţii, de ce să o distrugi pentru un câştig atât de puţin fecund cum este acela al unei indiferenţe totale, al unei eliberări care nu înseamnă nimic? Cu ce îndrăzneală mai poţi vorbi de viaţă, după ce ai nimicit-o complet in tine? Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit in dragoste şi disperat, decât pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare. Nu pot concepe o lume mai antipatică decât una de înţelepţi. Ar trebui distruşi iremediabil toţi înţelepţii acestui pământ, pentru ca viaţa să continue a exista mai departe aşa cum e: oarbă, iraţională. Fiecare stat ar face bine să aresteze pe toţi înţelepţii şi să-i închidă într-un castel părăsit, ca să nu mai tulbure pe nimeni. Căci urăsc înţelepciunea acestor oameni pe care adevărurile nu-i dor, care nu suferă cu nervii, carnea şi sângele lor. Trebuie declarate nule toate adevărurile oamenilor uscaţi, care gândesc fără spermă la creier, fără angoasă şi fără disperare. Apreciez numai adevărurile vitale, organice şi spermatice, fiindcă ştiu că nu există adevăr, ci numai adevăruri vii, fructe ale neliniştii noastre.”
― Emil Cioran