Anatol

“Cărțile citite sunt deopotrivă ca să te înalți pe degete să vezi mai departe și să te apleci în genunchi ca să privești mai adânc în sufletul tău.”
― Igor Guzun

“Don't talk unless you can improve the silence.”
― Jorge Luis Borges

“So many books, so little time.”
― Frank Zappa

“Supliciul disperării constă tocmai în faptul că nu poţi muri. De aceea, ea se apropie mai mult de starea de agonie, când zaci, te chinuieşti de moarte şi nu poţi muri. Astfel, a fi bolnav de moarte înseamnă a nu putea muri, totuşi nu ca şi când ar persista speranţa de a supravieţui, nu, ci absenţa speranţei constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea. Atunci când pericolul suprem este moartea, ea speră în viaţă; cine a cunoscut însă pericolul şi mai îngrozitor, speră în moarte. Dacă, aşadar, pericolul este atât de mare încât se pun speranţele în moarte, disperarea constă în absenţa speranţei de a putea măcar muri. Disperarea este aşadar boala de moarte, această contradicţie chinuitoare, această boală aflată în sine, de a muri veşnic, de a muri fără totuşi să mori şi de a muri moartea. Căci a muri înseamnă că totul se încheie, dar a muri moartea arăta că trăieşti faptul de a muri; şi dacă îl trăieşti o singură clipă, înseamnă că îl trăieşti pe veci. Dacă omul ar muri de disperare aşa cum se moare de o boală, atunci ar trebui că eternul din el, sinele, să poată muri în acelaşi sens în care trupul moare dintr-o boală. Or acest lucru este imposibil; faptul de a muri al disperării se converteşte permanent în viaţă. Disperatul nu poate muri: «pe cât de puţin poate un pumnal să ucidă gânduri», pe atât de puţin poate mistui disperarea veşnicia, sinele aflat la baza disperării, al căror vierme nu piere şi al căror foc nu se stinge. Totuşi disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea. Disperarea vrea însă să se nimicească, ceea ce îi este peste puteri, iar această slăbiciune este o nouă formă de a se roade pe dinăuntru, în care totuşi disperarea din nou nu poate ce vrea, să se autodistrugă, ci avem de-a face cu o potenţare sau cu legea ridicării la putere. Această măcinare este ceea ce aţâţă sau e incendiul glacial din disperare, o măcinare întoarsă mereu spre interior şi care roade tot mai adânc şi tot mai neputincios din sine. Pentru cel ce disperă nu este o consolare nici măcar faptul că disperarea pe el nu-l distruge; dimpotrivă, tocmai această consolare este supliciul care ţine în viaţă disperarea mistuitoare şi viaţa în durere mistuitoare. Căci tocmai de aceea el nu a disperat, ci disperă: pentru că nu se poate distruge, nu se poate lepăda de sine, nu se poate nimici. Aceasta este formula potenţată a disperării, urcarea febrei în această boală a sinelui.”
― Søren Kierkegaard, Boala de moarte