Adriana Ivan

“Am început să-i dezgolesc, încet și fin, un umăr, sărutându-l afectuos. Îmbătat cu parfumul ei dulce de vanilie, am coborât cu gura peste brațul acoperit de mâneca largă a rochiei; i-am suflecat-o și... tresăltă. Se simțea stânjenită și nu înțelegeam de ce, pentru că o vedeam perfectă. Am aprins niște lumânări și am închis lumina, pentru a-i oferi un confort. Am dezgolit-o domol. Îmi plăcea s-o ating tandru, cu buricul degetelor, să simtă că e cea mai prețioasă ființă de pe pământ. Totuși, când ochii mei s-au obișnuit cu lumina discretă a lumânărilor, am observat tăieturi pe brațele sale. Erau atât de multe, încât acopereau fiecare centimetru de piele. Aici nu era vorba despre un accident, ci despre o muncă realizată cu atenție și cu premeditare. M-a cuprins un profund sentiment de compasiune, ce mi-a inhibat dorința sexuală. Am întrebat-o cine îi făcuse asta și tăcu. Ridică din umeri, fără să-i coboare - poate în semn de alint amestecat cu teamă – apoi mi-a mângâiat obrazul. Continua să mă seducă, am închis ochii și, dezmierdându-i brațele, simțeam crestăturile cicatrizate, paradoxal, ca pe niște canini ieșiți de sub piele, gata-gata să muște din gingășia gesturilor mele. Ca un orb, urmăream cu degetele fine harta durerii, marcată pe pielea sa. Drumul spre sufletul ei era anevoios.”
― Carmen Stoian, Misterul Ivorei