Bebe Parlitu

“Am ales o carte bună să citesc. Coperta avea culoarea pielii și era roasă, la colțuri, de gura timpului nemilos. Abia vedeam să citesc ce scria pe ea – am aflat, până la urmă, de pe cotor. Am deschis-o la întâmplare, pătimaș, ca un amant dornic să-și miroasă iubita, înainte de a o cunoaște. După ce i-am simțit parfumul, i-am citit prefața. Fiecare carte avea un miros unic, pe care nu-l regăseai nicăieri, nici măcar la un exemplar identic, provenit de la aceeași tipografie. Fiecare carte păstra amprentele dorințelor cuiva de a o citi, a regretelor, a încercărilor eșuate, dar, mai ales, amprentele impresiilor de la final. Acestea te puteau urmări o viață. O carte o puteai citi de mai multe ori și o puteai vedea de fiecare dată altfel. Era exact același lucru ca momentul în care cunoșteai o femeie: într-un fel o înțelegi la douăzeci de ani și în alt fel o înțelegi la treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. La douăzeci de ani e posibil să nu ai răbdare s-o termini și, înainte de a o termina, începi alta. La treizeci de ani o citești în paralel cu alta, încercând să te descoperi pe tine. La patruzeci de ani, dacă ea ți-a lăsat o impresie bună, îi dai o șansă până la final. La cincizeci de ani, știi cine ești și ce îți place – o recitești nostalgic, pe nerăsuflate. Dar ce se întâmplă cu acea carte veche, deschisă pentru prima dată? Din ea se varsă, prin particulele de praf, lacrimi uscate. Acea carte, precum iubita fidelă, are ochi doar pentru tine, iar când ți se deschide – citește-o tandru și cu răbdare, căci te-a așteptat mult.”
― Carmen Stoian, Din octombrie până în martie