Mihai Cotea > Recent Status Updates

stăm pierduți și fără apărare în „împletitura unduitoare de curmei” a punții de legătură dintre dezordine și ordinea perceptibilă; orice lucru mărunt (...) trebuie urmărit tot timpul și ținut minte, numai atunci putem spera să n-ajungem, într-o bună zi, prizonierii anonimi și reduși la tăcere ai acestei ordini satanice, aflate în descompunere și eternă reconstrucție.

E o prostie ideea că oamenii se duc la fund de trei ori și pe urmă se îneacă. El se ridica și se ducea la fund de zile, de săptămâni și luni întregi, cine să mai știe? Dar nu se înecase. De fiecare dată când ajungea la suprafață își pierdea cunoștința în real, și când se ducea din nou la fund își pierdea cunoștința în neant.

Nici prietenia, nici compasiunea, nici psihologia, nici inteligența situațională nu sunt de vreun folos, oamenii își fabrică singuri mecanismul nefericirii personale, întorc cheița până la capăt și mecanismul continuă să meargă, ineluctabil, mai dând niște rateuri, manifestând slăbiciuni atunci când mai apare și câte o boală, dar continuă să ticăie până la capăt, până în ultima clipă.

Astăzi mai poate învinge în toate războaiele; astăzi mai poate culege fericit mierea dragostei şi-a vieţii imediate; astăzi mai dispune de vârsta lui ca de o moşie. Şi, totuşi, cine îi spune că nu-şi trăieşte visul, că-l lasă pradă timpului? Cine îi spune că va geme mâine – şi ce repede vine acest mâine! – ca un năuc, ca un smintit, ca un deposedat de unica avuţie care nu se mai poate reface și vârsta?

Patrice, Catherine, Rose și Claire devin conștienți de fericirea care se naște când se lasă în voia acestei lumi. Dacă noaptea este un fel de întruchipare a destinului lor, ei prețuiesc în acest destin faptul că este deopotrivă senzual și tainic și că pe chipul său se amestecă lacrimile și soarele. Iar inima lor de jale și bucurie știe să audă această lecție dublă ce duce spre moartea fericită.

Un elan pătimaș creștea în el odată cu lacrimile, și era o nostalgie după așezări pline de soare și femei, cu seri verzi care tămăduiau răni. Lacrimile țâșniră. Se lățea în el un lac nesfârșit de singurătate și tăcere, peste care vibra cântecul trist al propriei eliberări.

„Dar nici cel mai aiurit dresor nu a avut încă ideea de a transporta un leopard sau o leoaică într-o cutie de vioară”. Foarte interesantă analogie...

Mama poate controla dacă EA își ține mâinile deasupra cuverturii sau nu, dar pentru a-i controla frica, ar trebui întâi să-i deschidă cutia craniană și să-i răzuiască personal spaima de acolo.

Un maraton, o poveste tristă, dar captivantă. Considerat primul roman existențialist american, pe bună dreptate. Deși scurtă, povestea merită analizată mai profund și implică multe realități ale vremurilor de atunci și...ale celor de acum, chiar.

Și Xavier se gândea că, nefiind în stare să salveze viața pierdută, trebuia s-o facă mai măreață pe aceasta pe care o trăia acum. Se întoarse spre frumoasa femeie cu forme generoase și înțelese că trebuia s-o părăsească, căci viața era acolo afară, de cealaltă parte a ferestrei...

Dincolo de orice, numele catarilor, care venea de la termenul grecesc catharos, adică „pur”, era confundat cu termenul latinesc cattus, însemnând „pisică”. Așa s-a ajuns la concluzia că ei, catarii, erau, la fel ca egiptenii, adoratori ai pisicilor. Că ei, catarii, erau dușmanii lui Hristos, adică niște demoni. Și că, în spatele fiecărei pisici, se ascundea obligatoriu geniul demonic: Satana.

Harry constată dintr-odată că libertatea lui era de fapt moarte, că rămăsese singur, că lumea îi dădea pace într-un mod îngrijorător, că oamenii nu-l interesau deloc, ba chiar că nici el însuși nu-l mai interesa, că începuse să se sufoce încetul cu încetul în aerul tot mai rarefiat al independenței și al însingurării sale. Căci acum situația se schimbase, iar singurătatea și independența nu mai reprezentau năzuința

Mi-aș dori să am mai mult timp pentru a devora acest volum tot mai interesant... :(

A cunoaște arta de a emoționa mulțimile înseamnă a cunoaște arta de a le guverna

Tot mai adânc, tot mai fierbinte, tot mai imposibil de respirat.

Când ești capabil să simți că „oamenii îți sunt camarazi”, modul în care vei privi lumea se va schimba profund

„Maestrul simte durerea acelor bucăți ce lipsesc, și, se zice, nimic nu e mai chinuitor decât să simți toate lumile știute, când una singură e de ajuns să te omoare încă de când te naști”.
Atâtea pasaje remarcabile, cu greu m-am hotărât la unul. Cartea asta e o continuă încântare.