Mihai Cotea > Quotes

“explodează în mine avântule
odată iubire haină
croială neterminată de-mi vrei supliciul ți-oi da otrava
de-ți dau deliciul să-mi iei
epava pe pieptul țărânii-ntr-o iarnă fatală
să te știe doar câinii plagă
capitală răsare pe mare o floare albastră
Eminescu a râs de patima noastră cu lacrimi apuse
îmi iartă un gând (te văd fără chip)
doar c-un gust de vânt cu ochii-n soare mă cauți flămând
nu cred că învingi
m-am visat râzând
duel”
― Mihai Cotea, Fosfene dintr-o altă viață

“<<<– Știi ce-am văzut? Doi câini și un cuplu, omorându-se în bătaie.
– Concomitent sau pe rând?
Replica picată la țanc, reușește să mă scoată total din aria tristeții în care intrasem în urma experienței. Mă întorc pe spate și îmi ațintesc ochii în tavan. Nu merge. Revăd, episodic, scenele sângeroase din ambele lupte. Mă-ntorc și stau într-o parte, sprijinindu-mi capul de mână. Victor încă numără, am impresia că a luat-o de la-nceput.
– M-am uitat la ei, Victor. M-am holbat, efectiv… și parcă unii îi prevesteau pe ceilalți sau parcă potăile cântau în deschidere la ceilalți, la javre.
– Nu e amuzant! îmi dă replica pe un ton serios și cam plictisit
– E înfricoșător. E halucinantă repetitivitatea. Așa e la noi, la oameni, sau în istorie…
– Și tu ce-ai făcut? mă întrerupe.
– Nimic.>>>”
― Mihai Cotea, Oameni și granițe

“În viață nu e nimic delimitat atât de clar pentru că totul se schimbă permanent. Ne schimbăm. Eu m-am schimbat atât de mult până am ajuns aici. O umbră. Unii nu-și iubesc umbrele pentru că știu prea multe.”
― Mihai Cotea, Oameni și granițe

“În deșertul ăsta numit Viață, în care căutăm ca disperații un izvor de sinceritate în unul și-n altul, prea puțin în noi, de
parcă ne-am teme c-am putea seca, construim identități din orice chilipir personal. Ne e frică să ne găsim. Plecăm.
Plecăm mereu. Plecăm continuu. Plecăm amarnic. Plecăm cu spaimă. Plecăm uitând să ne aplecăm în cei ce suntem.
Plecăm așa ca noi doi. Eu și el.”
― Mihai Cotea, Oameni și granițe