Roberto Kuzmanovic > Quotes

“Te chemam în miezul nopţii să mă priveşti prin geam,
Eu, cam nerăbdător să cânt, eu asta urmăream.

Inima mi-era tobă, când te simțeam aproape
Uniți lângă o sobă cu nedormite pleoape,
Bucurii ne-au invadat ferm sufletele noastre.
Evadând mii de emoţii din valuri albastre
Spunându-ți dulce la ureche, tot ce îmi doream:
Cât te iubeam? Te iubeam!”
― Roberto Kuzmanovic

“Aveți grijă cu ce vă spălați pe creier că vă pică neuronii.”
― Roberto Kuzmanovic

“Ești pe plajă şi privești adâncul zării,
Scoici purtate de călcâiul pământesc,
Alge dansând singure pe fundul mării
Nisipul fermecat, devenit grotesc

Cerul ți-e oglinda, of, stele divine!
Leagă pământul de-o noapte sărată,
Ce începe şi n-ai vrea să se termine…
Zburătoare, nu plângeți niciodată!”
― Roberto Kuzmanovic, Cu tine capăt glas

“Minciuna te poate scăpa de anumite consecințe, dar atrage după sine altele.”
― Roberto Kuzmanovic

“Lipsa iubirii naște monștri, iar apoi prezența ei îi face nemuritori.”
― Roberto Kuzmanovic

“O stare supremă de iubire. O nestare, de fapt.”
― Roberto Kuzmanovic

“Umbrele fac ca mintea să ne joace feste chiar și atunci când ochii sclipesc iubire.”
― Roberto Kuzmanovic

“Clădim trecuturi doar pentru a nu permite prezentului să se prăbușească.”
― Roberto Kuzmanovic

“„Într-o zi, căutându-te cu ardoare ca pentru prima oară,
am te găsesc într-o prăpastie cu toate versurile tale –
bolnav, beat, bătut, fumându-ţi propria viaţă
probabil fascinat de ideea că mângâi molii
și se vor transforma în fluturi pentru viitoarele prințese.
Azi nu se mai contopesc poezii cu ochi orbi,
nu o să aduci bani în casă cu ele,
nu o să mă mai cucerești recitându-mi,
iar dacă ai impresia că o să le cânte cineva
pe o scenă la cine știe ce concert jalnic,
ești doar un visător avid în vid, opreşte-te din scris odată!
Pentru ce faci asta?
eşti prins în propria ta lume,
pus pe gânduri rele aşternute în rânduri grele, bag de seamă
şi totuși, pari atât de liniştit.
Ce te inspiră pe tine,
o frunză veştedă, două frunze, dragostea?
Ai spune cocoțat pe vreo mănăstire,
că eşti mai bogat decât ce se află sub tălpile tale,
chiar dacă mulțimea te-ar cataloga drept un dus cu pluta,
sărac şi indiferent la propria soartă”.
Am luat-o în brațe,
i-am sărutat ardoarea frunții și i-am șoptit:
„—Pășești pe urmele mele care se îndreaptă spre tărâmuri
fără de legi și credințe, iar asta nu e bine;
căci eu fusesem condamnat să scriu.
Rup din mine, nesfântă născătoare de păcat,
să ofer altora și nu aștept nimic în schimb,
nici măcar moartea pe care mi-o prevestești poetic,
deoarece nu mi-e datoare cu nimic.
Fii tu fericită, îmi e de-ajuns…”
― Roberto Kuzmanovic, Cu tine capăt glas