Poezie Quotes

“Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.”
― Nichita Stănescu

“bătrânii
își țin sărutul
în pietre.”
― Monica Laura Rapeanu, Orbul de la Cină

“Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”
― Nichita Stănescu

“cu îmbătrânirea ta
mă aduni
și mă lași să curg
în mai târziul cuvintelor
ca într-o baladă cu haiduci
se va vorbi în altă limbă
totuși omul-abia-om
pe care va trebui să-l plimb
printre culori să vadă,
pe el nu-l voi dărui
niciodată.”
― Monica Laura Rapeanu, Orbul de la Cină

“C10 (sau colindătorii regelui - din studentie)

pe scara laterală seara ne adunăm mulți
treptele reci de ciment ne primesc
ca pe colindătorii regelui
avem vin fiert și uscături
chitara portocalie se deformează lungă la lumânări
mai tragem din țigară, ronțăim sticks-uri și biscuiți sărați
fericirea gâdilă arterele cu unghii birmaneze

un etaj mai jos, la ușa "Mr. Blues- Don't Disturb"
putregaiul gustos al jazzului mângâie degetele de la picioare
păcătuim cu gândul atârnat de balustradă

mai târziu sârbii vin să cânte cu noi
blonzi ca zeii de țară bombardată
zgâriem varul cu unghiile, nu știm ce să le spunem
ne-aduc napolitane cu fructe și ciocolată în staniol verde

a doua seară iar ne adunăm pe scara laterală
cu vin fiert și uscături
tot noi...

bătrânii rockeri grei în coada chitării
la miezonoptică.”
― Monica Laura Rapeanu, Orbul de la Cină

“Poezia în esența ei nu ţine de cuvinte. Esenţa poeziei nu trebuie mai întîi căutată în limbă... Limba pentru poezie nu este altceva decît un vehicul.Dar ea, poezia, se face simţită prin limbă, pentru că din toate părţile trupului vorbirea seamănă cel mai puţin cu rădăcina sa, cu trupul, după cum frunza seamănă cel mai puţin cu rădăcina copacului.”
― Nichita Stănescu, Cartea de recitire

“Cel mai mult,
de pe Pământ
îmi place
CERUL.”
― Vasile Hauși, Sange in cutia Pandorei

“Ea era frumoasă ca umbra unei idei, --
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda și plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospețe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.”
― Nichita Stănescu, Operele Imperfecte

“Te chemam în miezul nopţii să mă priveşti prin geam,
Eu, cam nerăbdător să cânt, eu asta urmăream.

Inima mi-era tobă, când te simțeam aproape
Uniți lângă o sobă cu nedormite pleoape,
Bucurii ne-au invadat ferm sufletele noastre.
Evadând mii de emoţii din valuri albastre
Spunându-ți dulce la ureche, tot ce îmi doream:
Cât te iubeam? Te iubeam!”
― Roberto Kuzmanovic

“După ce-l muștrului astfel pe Ivan, oaspetele se informă:
- Profesia dumitale?
- Poet, mărturisi cam în silă Ivan. Vizitatorul se întristă.
- Oh! Ce ghinion pe capul meu! (...)
- Nu-ți plac versurile mele? îl întrebă curios Ivan.
- Nu-mi plac nici de frică.
- Ce anume ai citit?
- N-am citit niciun vers de-al dumitale! exclamă nervos vizitatorul.
- Atunci de ce vorbești așa?
- Mare lucru! Parcă n-aș fi citit alte versuri! (...) Bine. Sunt gata să le accept. Spune, sunt frumoase versurile pe care le-ai scris?
- Oribile! rosti deodată sincer și neînfricat Ivan.
- Să nu mai scrii! făcu rugător vizitatorul.
- Promit și jur! făgădui solemn poetul.”
― Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta

“Mi-e dor de tine, mamă...
Cuvintele-s puţine
Mă doare amintirea
Atât am luat cu mine.

În dimineti cu soare
Te văd lângă fereastră,
Cum tragi încet perdeaua
Și-mi spui... te-aștept la masă.

Îmi vin adesea-n minte
Atâtea lucruri dragi
Aş vrea să-ţi simt sărutul
Din nou pe-ai mei obraji.

Zâmbind... mereu spre mine
Tu brațele-ai întins
Mi-e dor de tine mamă,
Chiar de am părul nins.”
― Doina Bonescu

“(Anchetatorul) s-a ridicat, i-a întins mâna lui Ivanușka, urându-i grabnică însănătoșire și exprimându-și speranța că în curând va avea din nou prilejul să-i citească versurile.
- Nu, îi răspunse Ivan, n-am să mai scriu versuri.
Anchetatorul schiță un zâmbet politicos și-și permise să exprime certitudinea că poetul se află într-o stare oarecum depresivă, dar că toate acestea vor trece curând...
- Nu, îi răspunse din nou Ivan, ocolind privirea anchetatorului li uitându-se departe spre orizontul care se stingea. N-o să-mi treacă niciodată. Versurile pe care le-am scris erau niște versuri proaste; abia acum mi-am dat seama.”
― Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta

“acolo e un pod între două vârste
cea din care nu ai vrut să mai pleci
şi aceea în care nu ai vrea să rămâi
oare de unde vine toată arderea
cândva erai nerăbdător să acumulezi
acum începi să plăteşti lăcomia
memoria dă pe afară
şi din urmă auzi cum urlă
ca un lup îndepărtat de haită
timpul irosit

îmi place să mă regăsesc uneori
în liniştea misterioasă dintre două versuri
spune o voce subțire
şi parcă o pisică uitată 
începe deodată să toarcă

ce vrei să spui când te furişezi pe lângă mine
şi zâmbeşti spre oglinda în care
nu se vede niciun chip cunoscut

deasupra lumii dansează o pasăre de lumină
nu mai ştiu cum te cheamă, dar vino
să mai urcăm o dată muntele”
― Ovidiu Baron, inimi fără corp

“Als het u niet uitmaakt lees ik gedichten liever niet met een leeg hoofd.”
― Martijn Benders

“Cuvântul ucis
în miezul zilei
renaşte în tăcere
în ordinea timpului.

Cruciadele somnului”
― Ioana Trica

“„Într-o zi, căutându-te cu ardoare ca pentru prima oară,
am te găsesc într-o prăpastie cu toate versurile tale –
bolnav, beat, bătut, fumându-ţi propria viaţă
probabil fascinat de ideea că mângâi molii
și se vor transforma în fluturi pentru viitoarele prințese.
Azi nu se mai contopesc poezii cu ochi orbi,
nu o să aduci bani în casă cu ele,
nu o să mă mai cucerești recitându-mi,
iar dacă ai impresia că o să le cânte cineva
pe o scenă la cine știe ce concert jalnic,
ești doar un visător avid în vid, opreşte-te din scris odată!
Pentru ce faci asta?
eşti prins în propria ta lume,
pus pe gânduri rele aşternute în rânduri grele, bag de seamă
şi totuși, pari atât de liniştit.
Ce te inspiră pe tine,
o frunză veştedă, două frunze, dragostea?
Ai spune cocoțat pe vreo mănăstire,
că eşti mai bogat decât ce se află sub tălpile tale,
chiar dacă mulțimea te-ar cataloga drept un dus cu pluta,
sărac şi indiferent la propria soartă”.
Am luat-o în brațe,
i-am sărutat ardoarea frunții și i-am șoptit:
„—Pășești pe urmele mele care se îndreaptă spre tărâmuri
fără de legi și credințe, iar asta nu e bine;
căci eu fusesem condamnat să scriu.
Rup din mine, nesfântă născătoare de păcat,
să ofer altora și nu aștept nimic în schimb,
nici măcar moartea pe care mi-o prevestești poetic,
deoarece nu mi-e datoare cu nimic.
Fii tu fericită, îmi e de-ajuns…”
― Roberto Kuzmanovic, Cu tine capăt glas

“izgonirea din rai
doare cel mai tare atunci când raiul era iad:

mai jos nu am unde să cad
decât în mine
și în vocile înguste
și în poezia superbă din care am aflat
că stelele pe care le-am urmat
atâta amar de noapte
erau din timpuri imemoriale
moarte.”
― Diana Cosma, poveștile Mingii de Foc

“atunci am îngenuncheat în fața celei ce fusesem
și am plâns diamante negre, cerându-i iertare
că înainte de a o îngropa în trecut,
nu am vrut să îi caut în măruntaie
sămânța de stea.”
― Diana Cosma, poveștile Mingii de Foc

“în vindecare nu se plonjează
de la trambulina cuvintelor
direct în uterul de emoţie al vidului -
se încearcă marea cu degetul,
se fac teste alergologice
şi vaccin împotriva amorţelii.
se păşeşte pe vârfurile
degetelor de la mâini
în ritmul anotimpurilor interioare,
se tună şi se toarnă cu găleata uneori

până când se îmbată omul de verde şi de viaţă.”
― Diana Cosma, poveștile Mingii de Foc

“cu inima trează, nu poţi
separa tăciunele nopţii
de iubirea salvatoare a stelelor.”
― Diana Cosma, poveștile Mingii de Foc

“Cele patruzeci de dimineţi


Cele patruzeci de dimineţi
şi luminile albe
născându-se unele din altele
într-o friguroasă nelinişte

Nu vei şti niciodată ce literă
a numelui tău
are putere asupra vieţii tale
asupra apei sau asupra focului

Dacă vrei să-ţi ştii numele
vei da mereu de altul
până vei uita cine eşti
şi nu vei mai fi nici tu
nici numele
doar un vis
al unei realităţi interioare
răsfrângere şi ea
a celor patruzeci de dimineţi.”
― Ioana Trică, Continente suspendate

“Noapte de dragoste

Toate stelele
din cer
au căzut
ca frunzele de toamnă
în brațele mele

Vânt luminos de ziuă
unde
le-ai alungat?

Not d'amur

Tuottas stailas
Dal firmamaint
Sun crodadas
Sco foglias d'utuon
In mia bratscha

Vent dal cler di
Ingio tillas hast
Scurrantadas?”
― Luisa Famos, Poesias/Poezii

“iar poezia, această fâșie de viață
rămasă singură într-un cadavru,
se naște dintr-o bârfă.
dintr-o pervertire a clipei
prezente, prea-înaripate,
târând-o prin nisipul mișcător al gândurilor.”
― Diana Cosma, poveștile Mingii de Foc

“pe drumul tău către Tine,
Poetul este numai un
pas.”
― Diana Cosma, Serenitate

“mă logodesc cu prezentul
și vom fi împreună
la bine și la rău
până secunda următoare
ne va despărți
și mă voi îndrăgosti altfel
de viața asta care miroase a mâl
cu cireși în floare”
― Diana Cosma, Serenitate

“Se-nchid potecile cu frunze
Ferigile se-ngălbenesc
Și-alaiul ploilor mărunte
Sfârșit de vară prevestesc

Sărutul toamnei e aproape
Și-mbrățisarea ei la fel
Mă cumpără cu fructe coapte
Monezi de timp puse-n paner

În unghi zboară pe cer cocorii
Şi strigă păsările-n crâng
Un august își inchide ochii
Și toate florile îl plâng.”
― Doina Bonescu

“Întinde mâinile, copile si spune-i mamei: te iubesc
Atâtea nopţi a stat cu tine, atâtea griji o copleşesc...

Și poate nu mai are timp, și poate nici putere n-are
Dar te veghează și-și doreşte ca fiul ei să crească mare!

Să fie bun si iertător, să aibă-n inimă credinţă
Să fie demn și să ajute pe cei ce sunt în suferinţă.

Să fie sănătos, cinstit și omenos cu cei din jur
Să-mpartă raza de lumină de sub cerescul abajur.

Să-mpartă florile iubirii curgând în vorbe cu blândeţe
Și să-nţeleagă și părinţii care ajung la bătrâneţe...

Întinde mâinile, copile, și spune-i mamei: te iubesc
Ți-a dat viaţă, și în brațe eşti darul ei dumnezeiesc!”
― Doina Bonescu

“In mij is onstuitbaar de doodsbloem ontloken.”
― Jotie T'Hooft, Verzamelde Gedichten

“după ce vei călători o vreme, vei ajunge la pădurea bătrână
acolo numai unii copaci sunt adevărați, restul sunt răutăți ale lumii
care au prins rădăcini
nu sta de vorbă cu ei, te-ai lăsat de atâtea ori păcălit
nu încerca nicicum să găseşti adăpost acolo
în primul oraş care-ţi va ieşi în cale, deja nu va mai locui nimeni
opreşte-te la prima casă, e inutil să alegi,
apoi pleacă dis-de-dimineață, nu te opri
vei ajunge la marea mlaştină, vei crede că e imposibil să treci
uită-te la straturile de vegetație, îți vor arăta calea
la intrarea în sat, nişte femei de vârste diferite vor dansa
într-o horă fără muzică
cele mai frumoase te vor îmbia la joc
vei recunoaşte cel puțin o față cunoscută
te poți opri să le priveşti, dar nu intra în dansul lor
mergi mai departe
traversează marea, vei avea mii de ambarcațiuni din care să alegi
nu zăbovi pe plajă
traversează munții, râurile îți vor spune pe unde
orice ai face, nu privi înapoi
să nu te mire că acelaşi sat şi acelaşi oraş îţi vor ieşi în cale
de mai multe ori
să nu te miri de nimic, nici de liniştea imensă, cutremurătoare,
nici de înserarea perpetuă
nici de prietenii care îți vor zâmbi şi te vor ruga să-i ajuți la ceva
toți îți vor spune că e urgent, desigur
vei observa că sunt foarte tineri, pentru că prietenia este mereu aşa
nu vorbi cu nimeni, fă-le un semn cu mâna
şi mergi mai departe

când vei ajunge la capătul puterilor, vei găsi un punct din care
pornesc drumuri nenumărate
acolo e cu adevărat imposibil să alegi
şi vei crede că lumea, cu toate ale ei, s-a terminat
vei simți că prăbuşirea e singura consolare
în momentul acela uită-te atent după lumină
eu voi fi acolo”
― Ovidiu Baron, pâinea uriaşilor

“To, co píšu, má význam především pro mě. V poezii se totiž člověk ocitne úplně někde jinde. Poezie není pro masy. Nechci pohrdat čtenáři, ale už, tuším, Halas říkal, že básník píše
jen pro básníka. Pokud někdo poezii rozumí, tak je asi básník, i když třeba vlastní verše sám
netvoří.”
― Pavel Řezníček