Ovidiu Baron

“Mă oprisem două minute să respir. Aşa îmi repetam în perioada aceea, la nesfârşit: să respir, să respir, nimic altceva, numai de-aş reuşi să respir la infinit, continuând astfel marea mea operă, uriaşa provocare a vieţii mele. Cât timp ai reuşit să respiri, mă va întreba CelMaiMareDintreCeiMaiMari pe lumea de dincolo, când voi ajunge pe-acolo. Mult, foarte mult timp, voi răspunde, atât de mult timp, încât au trecut nu doar zile şi anotimpuri, ci chiar vieţi întregi, existenţe, da, au trecut existenţe cu nemiluita, Maiestate. Şi CelMaiMareDintreCei­MaiMari nu se va supăra pe mine, nu mă va certa, nu mă va bate şi nici nu mă va trimite în focul Gheenei, ci mă va privi mirat câteva secunde şi mă va ierta, pentru că el e mai înţelept decât toţi înţelepţii şi înţelege neputinţele lumii. Sau poate nu din cauza asta, poate va fi doar puţin amuzat şi va surâde în timp ce-mi va zice să mă îndrept de bunăvoie şi nesilit de nimeni spre focul cel veşnic, acolo nu există nici întristare, nici respirare, nici suspin, ci doar amintirea tuturor acestora, căci focul ce ne va arde nu e foc divin, căci Acela e bun ca orice vine de la El, ci e foc omenesc, singurul care arde cu adevărat, singurul care ne înspăimântă, ne doare şi ne ucide. Şi el va râde, trimiţându-mă în foc, iar eu voi fi vesel pentru că voi fi reuşit să-l înveselesc, să joc comedia mea atât de bine, încât să provoc până şi râsul lui, atât de greu de privit. Şi în drum spre focul cel veşnic voi continua să respir ca un om, pentru ultima oară, căci atunci conştiinţa mea va fi încă vie şi voi simţi frica aşa cum o simt acum şi mă voi bucura aşa cum m-am bucurat mai demult, în timpul experienţelor mele pământeşti. Şi voi avea încă îndoieli şi mă voi întreba dacă cel ce m-a trimis în foc nu e cumva celmaimaredintreceimaimici, căci de fapt gândul acesta mă doare uneori, că nu voi avea dreptul să-l văd pe El, ci pe altul.”
― Ovidiu Baron, Nedumeriri

“Îi răspunse însă doar urletul unei haite de lupi. Se speriase de-a binelea, începuse să alerge fără o direcție precisă şi nu recunoştea nimic. Se împiedică şi căzu cu fața pe un muşuroi de furnici. Se ridică, ştergându-se agitat de furnici şi pământ, şi dădu cu ochii de o pereche de tălpi albe, de dimensiuni nemaiîntâlnite. Picioarele erau aidoma trunchiurilor unor mesteceni, iar de sus, de sub coroana copacilor, se aplecă spre el o mutră ciudată, a cărei frunte era brăzdată de două riduri adânci.
-De ce ai ucis liniştea? i-a zis făptura aceea, cu reproş.
-Nu am ucis nimic, a răspuns copilul. Mi-am pierdut prietena, încercam să dau de ea.
-De cât timp o cunoşti? întrebă ființa aceea, cu vocea oarecum mai blândă.
-Păăi... de vreo oră, cred. Poate două.
-Şi poți spune că e prietena ta după o singură oră?”
― Ovidiu Baron, Cărarea ocolită