Ovidiu Baron > Quotes

“Îi răspunse însă doar urletul unei haite de lupi. Se speriase de-a binelea, începuse să alerge fără o direcție precisă şi nu recunoştea nimic. Se împiedică şi căzu cu fața pe un muşuroi de furnici. Se ridică, ştergându-se agitat de furnici şi pământ, şi dădu cu ochii de o pereche de tălpi albe, de dimensiuni nemaiîntâlnite. Picioarele erau aidoma trunchiurilor unor mesteceni, iar de sus, de sub coroana copacilor, se aplecă spre el o mutră ciudată, a cărei frunte era brăzdată de două riduri adânci.
-De ce ai ucis liniştea? i-a zis făptura aceea, cu reproş.
-Nu am ucis nimic, a răspuns copilul. Mi-am pierdut prietena, încercam să dau de ea.
-De cât timp o cunoşti? întrebă ființa aceea, cu vocea oarecum mai blândă.
-Păăi... de vreo oră, cred. Poate două.
-Şi poți spune că e prietena ta după o singură oră?”
― Ovidiu Baron, Cărarea ocolită

“acolo e un pod între două vârste
cea din care nu ai vrut să mai pleci
şi aceea în care nu ai vrea să rămâi
oare de unde vine toată arderea
cândva erai nerăbdător să acumulezi
acum începi să plăteşti lăcomia
memoria dă pe afară
şi din urmă auzi cum urlă
ca un lup îndepărtat de haită
timpul irosit

îmi place să mă regăsesc uneori
în liniştea misterioasă dintre două versuri
spune o voce subțire
şi parcă o pisică uitată 
începe deodată să toarcă

ce vrei să spui când te furişezi pe lângă mine
şi zâmbeşti spre oglinda în care
nu se vede niciun chip cunoscut

deasupra lumii dansează o pasăre de lumină
nu mai ştiu cum te cheamă, dar vino
să mai urcăm o dată muntele”
― Ovidiu Baron, inimi fără corp

“Mă oprisem două minute să respir. Aşa îmi repetam în perioada aceea, la nesfârşit: să respir, să respir, nimic altceva, numai de-aş reuşi să respir la infinit, continuând astfel marea mea operă, uriaşa provocare a vieţii mele. Cât timp ai reuşit să respiri, mă va întreba CelMaiMareDintreCeiMaiMari pe lumea de dincolo, când voi ajunge pe-acolo. Mult, foarte mult timp, voi răspunde, atât de mult timp, încât au trecut nu doar zile şi anotimpuri, ci chiar vieţi întregi, existenţe, da, au trecut existenţe cu nemiluita, Maiestate. Şi CelMaiMareDintreCei­MaiMari nu se va supăra pe mine, nu mă va certa, nu mă va bate şi nici nu mă va trimite în focul Gheenei, ci mă va privi mirat câteva secunde şi mă va ierta, pentru că el e mai înţelept decât toţi înţelepţii şi înţelege neputinţele lumii. Sau poate nu din cauza asta, poate va fi doar puţin amuzat şi va surâde în timp ce-mi va zice să mă îndrept de bunăvoie şi nesilit de nimeni spre focul cel veşnic, acolo nu există nici întristare, nici respirare, nici suspin, ci doar amintirea tuturor acestora, căci focul ce ne va arde nu e foc divin, căci Acela e bun ca orice vine de la El, ci e foc omenesc, singurul care arde cu adevărat, singurul care ne înspăimântă, ne doare şi ne ucide. Şi el va râde, trimiţându-mă în foc, iar eu voi fi vesel pentru că voi fi reuşit să-l înveselesc, să joc comedia mea atât de bine, încât să provoc până şi râsul lui, atât de greu de privit. Şi în drum spre focul cel veşnic voi continua să respir ca un om, pentru ultima oară, căci atunci conştiinţa mea va fi încă vie şi voi simţi frica aşa cum o simt acum şi mă voi bucura aşa cum m-am bucurat mai demult, în timpul experienţelor mele pământeşti. Şi voi avea încă îndoieli şi mă voi întreba dacă cel ce m-a trimis în foc nu e cumva celmaimaredintreceimaimici, căci de fapt gândul acesta mă doare uneori, că nu voi avea dreptul să-l văd pe El, ci pe altul.”
― Ovidiu Baron, Nedumeriri

“Plecarea din sat mă îngrijora și pe mine, simțeam că las în urmă o lume pe care nu aveam cum s-o regăsesc vreodata.

(p. 66)”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei

“cărțile mă ajutau să zbor
de fapt chiar ele m-au făcut să-l descopăr
habar n-aveam ce înseamnă
chiar dacă auzisem de Aurel Vlaicu sau Henri Coandă
și alți pionieri cu aripile frânte
dar care continuă să zboare
ca mulți copii pe care i-am cunoscut
cântam tare
avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor
să mă fac aviator
era maximul învățării și al aventurii

e bine să ai la îndemână câteva cărți
poți face ce vrei cu ele
sunt un fel de amante care te învață chestii
interzis de perverse
de care rămâi oarecum dependent
dar nimeni nu știe
pentru că tot ele îți arată
cum să disimulezi
riscul e ca, după decolare
să nu mai știi să cobori
nu-i vorbă că devii aerian
asta e o glumă ieftină
problema e că plutești la nesfârșit
și ți se umplu ochii de atâta univers
te prăjește soarele pe față și pe dos
și când nu mai știi să aterizezi
cazi
pentru că nimeni nu zboară
pentru totdeauna”
― Ovidiu Baron, liniștea de suprafață

“mon avenir

à un certain moment de mon enfance
plus précisément vers sa fin
ou même au-delà de mon enfance
ma mère m’a dit
je n’ai plus de patience
il y a trop d’incertitudes
j’ai peur
elle m’a donc emmené chez une vieille voyante
qui vivait dans une toute petite maison
une vieille femme bien moche
je peux le dire
avec un regard perçant
je n’étais pas capable de lui résister
je tournais donc régulièrement la tête
elle sortait des humms et des ooohs
et posait sa main sur ma tête
ensuite elle m’a fait voir par un prêtre
il était sympa celui-là il souriait constamment
mais il n’a presque rien dit en ma présence
ma mère n’a pas été contente
de toute façon
et m’a dit qu’il fallait voir encore d’autres personnes un peu plus loin
j’ai refusé elle est donc allée avec une photo de moi
elle a dépensé pas mal d’argent
mais les choses n’étaient pas claires
elle a appris d’abord qu’il y avait danger pour moi
dans la forêt
dans la rivière
dans la mer
que je devais éviter le courant électrique
que les risques de mourir seront grands
quand j’aurai quarante ans
mais qu’il est possible”
― Ovidiu Baron, Promesses

“după ce vei călători o vreme, vei ajunge la pădurea bătrână
acolo numai unii copaci sunt adevărați, restul sunt răutăți ale lumii
care au prins rădăcini
nu sta de vorbă cu ei, te-ai lăsat de atâtea ori păcălit
nu încerca nicicum să găseşti adăpost acolo
în primul oraş care-ţi va ieşi în cale, deja nu va mai locui nimeni
opreşte-te la prima casă, e inutil să alegi,
apoi pleacă dis-de-dimineață, nu te opri
vei ajunge la marea mlaştină, vei crede că e imposibil să treci
uită-te la straturile de vegetație, îți vor arăta calea
la intrarea în sat, nişte femei de vârste diferite vor dansa
într-o horă fără muzică
cele mai frumoase te vor îmbia la joc
vei recunoaşte cel puțin o față cunoscută
te poți opri să le priveşti, dar nu intra în dansul lor
mergi mai departe
traversează marea, vei avea mii de ambarcațiuni din care să alegi
nu zăbovi pe plajă
traversează munții, râurile îți vor spune pe unde
orice ai face, nu privi înapoi
să nu te mire că acelaşi sat şi acelaşi oraş îţi vor ieşi în cale
de mai multe ori
să nu te miri de nimic, nici de liniştea imensă, cutremurătoare,
nici de înserarea perpetuă
nici de prietenii care îți vor zâmbi şi te vor ruga să-i ajuți la ceva
toți îți vor spune că e urgent, desigur
vei observa că sunt foarte tineri, pentru că prietenia este mereu aşa
nu vorbi cu nimeni, fă-le un semn cu mâna
şi mergi mai departe

când vei ajunge la capătul puterilor, vei găsi un punct din care
pornesc drumuri nenumărate
acolo e cu adevărat imposibil să alegi
şi vei crede că lumea, cu toate ale ei, s-a terminat
vei simți că prăbuşirea e singura consolare
în momentul acela uită-te atent după lumină
eu voi fi acolo”
― Ovidiu Baron, pâinea uriaşilor

“Copilul deschise uşa şi intră în casă. Pe podea, paşii se auzeau ca nişte pocnituri scurte. Se uită pe fereastră şi văzu cu uimire o cu totul altă pădure decât cea prin care venise. Urcase printre stejari şi carpeni, iar dinăuntru vedea, prin geamul Meşteroaiei, trunchiuri albe de mesteceni. Era ceva mai multă lumină în pădurea asta, putea străbate vreo cincizeci-şaizeci de paşi cu privirea.
-Mi-ai făcut vreo vrajă şi mie? întrebă copilul.
-Nu chiar. Aşa îmi place mie, să mă mut dintr-o pădure în alta. Poți ieşi să te plimbi puțin, numai fii atent să nu te îndepărtezi prea tare de mine, altfel rişti să rămâi prizonier în altă lume şi de aici e teribil de greu să te întorci.
Pavel o apucă agale prin pădure. Era linişte perfectă, cum nu mai întâlnise niciodată, nici măcar paşii lui nu se auzeau. Ca să fie convins că e într-o pădure adevărată, se apropie de un mesteacăn şi îi lovi uşor trunchiul, aşa cum bați pe spate un prieten. Apoi făcu la fel cu alți doi mesteceni, erau copaci veritabili, nu mai avea nicio îndoială. E drept că nici de data aceasta nu auzi niciun zgomot. Avea o senzație neobişnuită, dar mai degrabă plăcută. Se simțea uşor, ca şi cum ar fi plutit, ar fi înotat sau altcineva ar fi mers în locul lui.”
― Ovidiu Baron, Cărarea ocolită

“imparfaits
nous sommes la somme de toutes les imperfections de toutes les
solitudes
de toutes les pensées errantes
les nuits qui tombent sur nous
jamais attendues nous écrasant
nous interdisant les cris les paroles
presque tout en fait
sauf les gémissements qui doivent tout exprimer
comme les pleurs des bébés
y a la tonalité qu’il faut observer le rythme
les conditions externes
les manques les choses de trop
car la nuit ne nous laisse rien entrevoir
rien nous dire rien de rien de rien
il faut se plaire comme ça
s’entrelacer s’entr’aimer s’entreprendre
nous sommes la somme de toutes ces nuits”
― Ovidiu Baron, Promesses

“Am încercat să-i explic că aşa o numeam noi, că era un loc secret, apoi i-am spus că Adelina a fost foarte curajoasă, pentru că acolo începe pădurea, că e plin de animale şi că e foarte posibil să mai umble noaptea şi uriaşi, că eu nu credeam să fi murit toți. Îi explicam despre spărtura din drum şi despre pâini, dar devenea din ce în ce mai nervos, vedeam că nu mai are răbdare, că i se părea fie că-mi bat joc de el, fie că o luasem razna, dar simțeam nevoia să vorbesc, să aduc alte şi alte explicații şi i-am zis de mai multe ori că era adevărat, că mă urmărise un uriaş chiar noaptea trecută şi că era bine că o găsisem şi o adusesem acasă, că pericolul să fie răpită de uriaşul ăla şi dusă în adâncul pădurii fusese real...
Omul se uita la mine cu gura căscată. Două şanțuri adânci îi apăruseră pe frunte, iar tâmplele îi zvâcneau să se spargă.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei

“Linişte... Prietenia e ca un ciob de sticlă, cel mai neuniform dintre toate. Cădere, risipire, nepăsare, uitare. Îl bate soarele, îl udă ploaia şi îl suflă vântul, dar nu vrea sau nu poate să plece mai departe. Stagnează. Aşteaptă. Undeva, într-un cotlon ignorat al memoriei s-a rătăcit un fragment de speranţă. Doar în memorie. Aşteaptă şi el, ca oricare. Poate că aşteaptă uitarea sau poate înnoirea prin simţuri. Ciobul de sticlă nu poate simţi nimic, nu vede, nu aude, nu vorbeşte. Te lasă să treci pe lângă el fără să-ţi facă semn. E discret, are tact. Dar uneori se întâmplă să treacă cineva care să vrea să-l ridice, sau care să nu aibă altceva mai bun de făcut decât să se uite la el. Şi să se mire, oglindindu-se în suprafaţa sa tulbure şi neuniformă. Dacă se va recunoaşte în el, îl va duce cu sine, dacă nu, îl va arunca mai departe, într-un loc cât mai ascuns, astfel încât să nu-i mai iasă niciodată în cale...”
― Ovidiu Baron, Nedumeriri

“Domnul învățător Mina îmi era vecin. Soția sa era tot învățătoare. Unul din stâlpii gardului dintre noi era de fapt o salcie tăiată, din trunchiul căreia răsăreau în fiecare an lăstari noi, retezați periodic. Pe trunchiul acela apăreau uneori bomboane sau tablete de ciocolată, ca și cum ar fi crescut acolo peste noapte. Cei doi învățători nu aveau copii și noi nu am devenit niciodată copiii lor. Aproape că nu am vorbit cu ei și nu au vorbit cu noi. Dar dulciurile consolidau o legătură începută pe furiș. Mi-a părut rău când a murit. Doamna i-a supraviețuit foarte puțin, la fel sora ei, care locuia în casa următoare. Bătrânele rămase singure erau considerate de multă lume vrăjitoare, mai ales dacă dețineau capre sau pisici, dar și dacă nu dețineau. De cele mai multe ori referirile la ele erau legate de uneltiri obscure, moșteniri neclare, copii nenăscuți, iar întrebarea cea mai frecventă era dacă baba aia mai trăiește.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei

“Mă sună să-mi spună că a plecat. Mai demult mă temeam de fiecare plecare, eram îngrozit că avea să fie ultima, că avea să mă părăsească. Treptat am învățat să jonglez cu aşteptarea, iar prezența ei era tot mai pregnantă în mine şi în jurul meu, chiar dacă era fizic departe. Îi plăceau drumurile, adeseori făcea poze din maşină, avea o colecție uriaşă. Unele erau poze mişcate, părea că natura invada şoseaua, alteori drumul însuşi părea să fugă într-o parte, ca oamenii care se feresc să-i prinzi în fotografii.
Îi place să plece, fie că pregăteşte totul meticulos, fie că face asta spontan. Se urcă în maşină, face o rezervare sau sună pe cineva apropiat şi cere să fie găzduită. Îmi trimite poze cu copaci, ogoare arate, nori, ziduri, câini, orice. Îmi spune că nu se poate sătura de frumusețea lumii şi o cred. Îmi spune că înnoptează la o prietenă şi o cred. Îmi spune că mă înşală şi o cred. Îmi spune că mă minte. Tot timpul o cred, nu există nimic din ce spune ea care să nu fie adevărat. Ima este adevărul.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei

“M-am întors și m-am uitat la scoarța cireșului. Aflasem de la străbunicul meu, tâmplarul, că din lemnul acela se făcea o mobilă de preț, că înăuntrul acelui lemn erau desene și povești întortocheate, inele, hărți secrete, semne ale unor lumi dispărute. Mi-a zis că, dacă voi fi cuminte, avea să-mi facă o masă de cireș, pe care să o folosesc toată viața, să fie masa mea, să mănânc pe ea și mai ales să învăț la masa aceea. Avea să conțină întregul meu destin, dar atât de misterios reprezentat, încât nu aveam să-l pot înțelege dinainte. Tot ce se întâmplă cu noi, tot ce facem, e scris dinainte, dar noi nu știm. E o carte mare, pe care unii popi mint că o pot deschide, dar nu pot, pentru că nu o au, ei o confundă cu Biblia. Și acolo sunt scrise multe și poți citi printre rânduri, dar adevărul fiecăruia nu e acolo. Fiecare om are un adevăr al său, să știi de la mine, așa mi-a zis. Un singur adevăr, cu care, dacă știi ce să faci, ajungi departe. Tu ești un copil bun, ai putea să ajungi departe, tare departe. Să treci doar pe aici și să aprinzi o lumânare la mormintele noastre, dar rar de tot, pentru că vei veni din lumile tale îndepărtate. Dacă vei avea timp, îmi vei povesti câte ceva când vii, că ascultă și morții, să știi. Stau acolo și ascultă, carnea, oasele, ce mai rămâne din ei, le place să-i bagi în seamă.”
― Ovidiu Baron, Zăpadă pe umerii Adelinei