Oana David's Blog
April 10, 2025
Oh man, Oman!… (și c-oleacă de Emirate, pentru gust)
Ne-am dus în Oman ca să căutăm Marocul – nici urmă de Maroc pe-acolo, dar am dat de o bijuterie și mai strălucitoare
Ca destinație de călătorie, de Sultanatul Oman auzisem prima oară în urmă cu vreo zece ani: un scriitor american pe care-l urmăream pe instagram își petrecea acolo vacanța. Părea un loc coborât de-a dreptul din cele 1001 de nopți: dune de nisip, oaze cu palmieri, palate albe arăbești „mozaicate” și șeici cu turbane și două-trei neveste. Zece ani mai târziu, exact asta am găsit: un loc de un exotism rar, complet diferit de lumea arabă pe care o cunoșteam, una mai conservată și mai autentică.
Transport până în Oman: Varianta low cost aleasă de noi, avion București – Abu Dhabi – București (Wizzair) și autobuz Dubai – Muscat – Dubai (Al Khanjry Transport Dubai). Drumul cu autobuzul durează 5-6 ore, în funcție de timpul petrecut la vamă, și costă cam 200 AED dus-întors de persoană (vreo 50 de euro), la care se adaugă taxa de ieșire din Emirate (parcă 35 AED/persoană). Atenție la vama Emirate-Oman: chit că este vamă terestră, controlul bagajelor se face la nivel de security check de aeroport, inclusiv cu brigada canină.
Transport intern: Mașină închiriată (ca în toate țările din Golf, distanțele între obiective sunt uriașe, mașinile de închiriat și benzina sunt foarte ieftine, iar infrastructura de secol XXII). Noi am închiriat o Mazda 6, care a costat doar vreo 200 euro pentru 6 zile, iar un plin de benzină, mai puțin de 30 euro.
Cazare: Ca întotdeauna în călătoriile noastre, cazările au fost exclusiv pentru somn și duș, modeste, dar curate, între 30 și 50 de euro pe noapte (cu excepția notabilă a Dubaiului)
Mâncare: Precum se știe, mâncarea arăbească este minunată. Am gustat de toate, omaneză, afgană, pakistaneză. Pe oriunde, din centrul Muscatului până în localități necunoscute pierdute prin deșert, am mâncat mult, excelent și pe bani puțini (maxim vreo 25 de euro/masă de trei persoane).
[image error]
[image error]Cod vestimentar: Omanul este tradiționalist, deci, din respect pentru cultura locală, recomand o ținută cât mai conservatoare (la un moment dat, mi-am acoperit și capul; nu înțelegeam de ce, prin localitățile mai mici, pe unde nu prea trec turiști, se uitau copiii atât de curios la mine – mi-am dat seama că, pur și simplu, nu mai văzuseră până atunci o femeie cu părul liber pe stradă).
Moneda locală: 1 rial omanez = 2.5 euro (rialul omanez este una dintre cele mai puternice monede din lume). Peste tot se plătește foarte simplu și ușor cu cardul, deci, dacă n-ar fi fost tips-urile de prin restaurante, n-aș fi știut cum arată rialul.
Nota bene!!! 6 zile este mult prea puțin pentru Oman. Dacă am fi știut ce paradis urma să găsim și câte are de oferit, din toate punctele de vedere, am fi renunțat la cele 3 zile de Dubai. Dar ne-am promis că ne vom întoarce cât de curând, de data aceasta în partea de sud.
Muscat
Muscatul sau „Orașul Alb”, cu regim mic de înălțime, fără zgârie-norii specifici Golfului, se întinde pe aproape 50 de kilometri de-a lungul coastei Mării Omanului. Toate clădirile, clasice sau moderne, indiferent de finisaje, păstrează linia tradițională arabă, așadar, atmosfera este desprinsă parcă din poveștile cu covoare zburătoare. Dacă vrei să îți vopsești locuința într-altă culoare decât alb și bej, îți trebuie aprobare specială. La sentimentul acesta de autenticitate contribuie din plin și faptul că aproape toți omanezii sunt îmbrăcați tradițional: femeile în abaya neagră și bărbații în dishdasha albă. De la vânzătorul de halwa din souq și până la funcționarul de la bancă, toată lumea se îmbracă tradițional. De fapt, uniformitatea cromatică, arhitecturală și vestimentară fac parte din identitatea națională omaneză. Iar faptul că omanezii își iubesc atât de mult cultura și identitatea au transformat Muscatul într-un loc de o autenticitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, dar în același timp, și într-unul dintre cele mai stilate și rafinate locuri în care am fost până acum.
Marea Moschee Sultan Qaboos – cea mai mare moschee din Oman și o superbă piesă a arhitecturii islamice moderne, care mie mi-a plăcut mai mult decât mai faimoasa Moschee Sheikh Zayed din Abu Dhabi. Aici puteți vedea cel mai mare candelabru din lume – cristale Swarovski și 14 metri înălțime. Atenție, poate fi vizitată doar până la ora 11 am, apoi este închisă pentru rugăciune. Iar, pentru nemusulmani, este închisă vinerea.
Palatul Al Alam – palatul ceremonial al sultanului din Oman. O bijuterie arhitecturală islamică, cu influențe moderne flamboaiante, se află în mijlocul unei piațete minunate, cu gazon englezesc îngrijit la milimetru, încadrată de forturi portugheze din secolul XVI-lea, coloane cu arcade și câteva clădiri guvernamentale maiestuoase. Ca bonus, drumul cu mașina către Palatul Al Alam trece pe străzile înguste dintre clădirile albe cu acoperișuri crenelate ale Muscatului vechi și este absolut de vis.
Opera Regală – unul dintre cele mai emblematice repere culturale din Oman, ce găzduiește spectacole de operă, balet și muzică clasică de talie mondială, și o altă bijuterie a elegantei arhitecturi islamice contemporane. O clădire absolut superbă. Vizită obligatorie pentru oricine este interesat de minunata cultură omaneză.
Cornișa – „Vechiul Muscat”, portul Muscatului și loc important de promenadă. Clădiri istorice și moschei superbe la apusul soarelui și un ritm de viață minunat al lumii arabe. În port – andocată flota de yacht-uri regale, cel mai mare fiind cât un vas de croazieră și valorând 600 milioane de $.
Muttrah Souq – situat pe cornișă, este un bazar tradițional arab, gălăgios și aglomerat, sufletul absolut al Muscatului. Spre deosebire de souq-ul din Marrakech, cel mai haotic loc pe care l-am vizitat până acum, stilul souq-ului omanez este îmbinat cu elemente moderne, totul este curat și îngrijit, miroase peste tot a tămâie și a cafea tare arăbească, iar nimeni nu te trage de mânecă să intri în magazinul lui.
Fun fact: Dacă vă întrebați de ce sunt pozele atât de aerisite și unde este toată lumea, vă răspund: omanezii sunt toți în mașini, pe multele lor benzi impecabile de autostradă. Iar traficul, deși intens, este atât de fluid și de plăcut, încât, în cei 1200 km făcuți prin Oman, am numărat fix trei echipaje de poliție. În plus, oriunde în Muscat, chiar și la obiectivele turistice aglomerate, ca Moscheea și Opera, sunt parcări din plin, toate gratuite. De fapt, în Oman nu am plătit nici măcar o parcare. Dar, ca inconvenient, din nou, cam ca oriunde în orașele mari din Golful Persic, și Muscat este neprietenos cu pietonii: trotuarele sunt puține, iar trecerile de pietoni aproape inexistente. Nici cu transportul în comun nu par a sta prea bine, cred că am văzut două autobuze cu totul în zilele petrecute în Muscat.
Cele două zile din Muscat au culminat cu paradisul: plaja As Sifah, la vreo 60 de kilometri de Muscat, peste care am dat din greșeală. Kilometri de plajă pustie, cu apă turcoaz perfectă și nisip fără urme (Marea Omanului are flux-reflux). Omanezii nu se prea omoară cu plaja în zona de nord, se duc toți în sud, așadar, vreme de câteva ore, am fost și noi șeici, cu o plajă doar pentru noi trei.
Drumul a continuat către Wadi Shab, situată pe drumul ce leagă Muscatul de orașul Sur. Munți ce se prăbușesc în ocean, cămile păscând la marginea drumului, sătuce albe superbe pierdute prin deșert, în care răsună chemarea la rugăciune. Ne-am oprit o oră și la Bimmah Sinkhole, o piscină naturală spectaculoasă în nuanțe superbe de turcoaz, într-o dolină formată de apa subterană la poalele munţilor.
Am ajuns devreme la Wadi Shab, înainte să se aglomereze, pe o vreme superbă. Drumul spre oaza propriu-zisă se parcurge pe jos (după ce, pentru un rial omanez, ai trecut cu barca „balta” de la intrare), printr-unul dintre cele mai spectaculoase canioane ale Omanului, și durează cam vreo patru ore dus-întors.
Traseul din Wadi Shab s-a dovedit splendid chiar și pentru o fată de oraș convinsă ca mine: piscine naturale cu apă de smarald (în care ne-am și îmbăiat, de altfel), oaze de palmieri, bananieri și mango, stânci înalte, cascade, grote etc. Ca fun fact, de-a lungul canionului este încă funcțional o parte din sistemul omanez antic de colectare a apei folosit pentru irigaţii, inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Traseul l-am făcut fără ghid și nici n-am simțit vreo clipă nevoia.
În drum spre Nizwa, unde aveam cazarea, ne-am oprit la Sur View Point (un bastion la înălțime), unde nu am avut parte doar de peisajul magnific al orașului alb dintre ape, ci și de o chemare la rugăciune venind din toate direcțiile – ți se cam taie respirația de atâta frumusețe.
Nizwa, unul dintre cele mai vechi orașe din Oman și cel mai tradiționalist dintre toate, ține în fiecare vineri faimosul târg de capre. Așadar, vineri – Nizwa. Având în vedere că piața de capre, un SPECTACOL absolut, începe la ora 6 dimineața și ține doar câteva ore, recomand cazarea cu o noapte înainte direct în souq, ca la prima oră dimineața să fiți în piață. Defilarea în cerc spre vânzare a caprelor, haosul negocierilor cu voce tare, iezii adunați în jurul femeilor îmbrăcate în abaya (și cu fața acoperită) creează un spectacol unic.
Dar și atmosfera însăși din souq-ul din Nizwa este ceva inedit și trebuie trăită atât dimineața, cât și seara. Toată lumea, chiar și copiii cei mai mici, se îmbracă în dishdasha și poartă pe cap kumma (un tip specific de pălărie fără bor, brodată cu forme geometrice în diferite culori), se vând pumnale omaneze antice (Khanjar, parte din portul tradițional omanez) în mijlocul pieței, poți cumpăra tot felul de produse omaneze tradiționale (dulciuri, mirodenii, tămâie, curmale, toate pe gustate), poți lua micul dejun cu halwa, clătite omaneze și porumb fiert pe jos, pe covoare persane, și poți bea cafeaua (cu șofran) la una dintre cafenelele autentice (superbe!) la înălțime, pe zidurile înalte ale souq-ului. Ceea ce am și făcut. Din nou, singuri, fără ghid.
Următoarea zi, după o noapte petrecută într-un sătuc mic, cu un singur hotel (unde am și dormit, evident), am luat-o off-road, către muntele Jabel Shams, cel mai înalt punct din Oman, aflat la peste 3.000 metri înălțime. La poalele lui stă Wadi Ghul, Marele Canion al Arabiei, de peste 1.000 de metri adâncime, ce prezintă unele dintre cele mai spectaculoase peisaje din tot Orientul Mijlociu. Ce experiență incredibilă a fost! Am lăsat mașina „acolo unde se termină asfaltul”, ceva mai sus de satul Al Hamra, și am găsit un ghid cu 4×4 să ne ducă până sus, pe drumul la 2.000 de metri înălțime, șerpuit și neasfaltat. Toyota din ’96, cu 600.000 km la bord, cu care transportă turiști la canion de peste douăzeci de ani, a mărturisit el. Și iată-ne, după vreo oră, între vârfuri de 3000 de metri înălțime, chiar pe buza canionului, unde este și punctul de belvedere: o imagine colosală. M-am uitat drept în mijlocul hăului și nu mi-am putut desprinde privirea. Absolut uluitor.
Fun fact: Ultima zi din Oman am petrecut-o tot în Muscat și a coincis cu prima zi a Ramadanului. Este prima oară când văd o zonă arabă tradiționalistă de Ramadan. Muscatul arăta ca Bucureștiul în pandemie. Când doar cu câteva zile înainte erau mii de mașini pe autostrăzi, un furnicar nemaivăzut, deodată, în dreptul Operei Regale, kilometrul 0 al Muscatului și una dintre cele mai aglomerate intersecții din oraș, eram numai noi. Pe plaja Qurum, nr 3 top atracții din Muscat pe tripadvisor, eram tot singuri. Totul era închis, singurii oameni de pe stradă erau angajații asiatici din serviciile omaneze și turiștii. A fost și prima oară în viața mea de până acum când am văzut un McDonald’s închis. O altă experiență unică. Am profitat și am vizitat străzile de pe lângă Qurum Beach, Al Kharjiya și Al Shati, cartierul ambasadelor și-al reședințelor consulilor. Superbă arhitectură arabă contemporană.
În final, neapărat de precizat: pe lângă autenticitate (inegalabilă pentru noi, cel puțin deocamdată), Omanul nu este încă o destinație sufocată de turiști, deci este cu atât mai frumoasă. Dacă te descurci cu transportul până acolo la un preț ceva mai low cost (cum am făcut noi), poți avea parte de o vacanță exotică magnifică, cu toate bucuriile călătorului pasionat, la preț de resort oarecare în Bulgaria. Dar, mai ales, dincolo de splendoarea țării, căldura cu care te întâmpină omanezii anulează orice distanță și orice diferend de religie și etnie: ești acasă.
Un oraș-metropolă care a adunat la un loc tot ce era mai bun în celelalte metropole și-un Emirat de văzut măcar o dată-n viață
Eram convinsă că Dubaiul este pură creație de marketing, un loc comercial, artificial, kitsch și de prost gust. De aceea nici nu prea m-am grăbit să-l văd. Ei bine, recunosc că m-am înșelat. Nu este deloc de prost gust, dimpotrivă, este o bijuterie a ingineriei și urbanismului și, în același timp, o experiență minunată de călătorie, în care nu prea ai cum să te plictisești. E posibil chiar să te surprindă la fiecare pas. Oraș-prototip, zic eu, pentru cum va arăta viitorul (să sperăm numai că va fi la fel de luminos ca orașul ăsta noaptea). În materie de „suflet” însă, mai greu, pe al nostru oricum îl lăsaserăm deja în Oman.
Ce mi-a plăcut în mod deosebit în Dubai:
– Muzeul Viitorului
(de la cartierul chinezesc, unde eram singurii albi, și până la indiencele în sari-uri tradiționale din metrou, Dubaiul aduce câteva ceva din autenticul multor culturi și, pentru cineva însetat de călătorii cum sunt eu, ăsta e un mare, mare plus)
(în Downtown Dubai, un apartament la mare înălțime, cu terasă și vedere directă către Burj Khalifa – iar Dubaiul noaptea este într-adevăr o imagine care rămâne)
– restaurantul „Chef Wong”
(din cartierul chinezesc, unde am mâncat de patru (4)!!! ori în trei zile, noul meu restaurant preferat din lume; 20-30 euro masa cu „de toate”)
(să nu vă sperie distanțele, sunt doar cifre – metroul, Red Line, este fabulos, iar taxiurile ieftinioare)
Ce nu m-a dat pe spate în Dubai:
– fântânile dansatoare de la Burj Khalifa (cele ale lui Negoiță din IOR mi s-au părut mai impresionante, fără glumă)
– plajele publice, foarte aglomerate, cu atât mai mult cu cât noi veneam din paradisul omanez, cu zecile lui de kilometri de plaje pustii (probabil Dubaiul devine o destinație mișto de plajă dacă ești cazat la un hotel cu plajă privată, altfel, în niciun caz)
Per total, adăugând și cele vreo două ore petrecute la Moscheea Sheikh Zayed din Abu Dhabi, pe care am vizitat-o imediat după sosire, înainte de plecarea spre Oman (luxoasă, deși cam sclipicioasă pe dinăuntru pentru gustul meu – repet, Moscheea Sultan Qaboos din Muscat mi s-a părut mai elegantă), experiența Emiratelor mi-a depășit așteptările. Într-adevăr, măcar o dată în viață.
July 14, 2024
„Cealaltă” Cretă – 1200 km cu „decapotabila” de 72 cp
Am considerat titlul necesar și insist asupra lui – importanța mașinii în Creta.* Insula trebuie descoperită. Pentru că, oricum ai da-o, Creta nu înseamnă nici pe departe numai Chania, Heraklion și plajele acelea foarte cunoscute și atât de instagramabile din apropierea lor. Există o „altă” Cretă, o Cretă cu zeci de kilometri de drumuri spectaculoase de coastă, la înălțimi de peste 2000 de metri, pe care rar mai vezi câte-o altă mașină, ci doar peisaje turcoaz magnifice în adâncime și capre singuratice ce stau încremenite pe colțuri de stâncă, cu zeci de plaje paradisiace pustii, cu nisip fin și apă cristalină, și cu taverne mici ascunse în livezi nesfârșite de măslini, atât de underground încât nici nu s-au mai obosit să le traducă numele și-n alfabet latin, dar din care ieși fericit că trăiești, fără să știi însă exact unde și ce-ai mâncat de fapt. (Să fim sinceri, viciu sau nu, mâncarea este totuși una dintre marile bucurii ale existenței, iar, din punctul acesta de vedere, Creta este Babilonul însuși, poarta deschisă înspre zei.**)
De aterizat, am aterizat în Chania (Ryanair), dar, în afară de plimbarea clasică de dimineață în căutarea cafeluței, am lăsat-o, conform hărții cu traseul, pentru final. Așadar, am început cu destinația clasică: plajele Balos și Elafonisi.
Balos, precum se vede în poze, un liman cu apă cristalină și nisip alb fin, este un loc magnific, rar, care, luat separat și cât se poate de obiectiv, este cea mai frumoasă plajă pe care am văzut-o până acum prin periplurile noastre grecești, atât pe continent, cât și pe insule. Drumul până acolo, parcă atârnând deasupra unei prăpăstii din fundul căreia sclipește Marea Egee și împânzit de capre care se plimbă cu nonșalanță printre mașini (dar îngust, arid și cu serpentine ce necesită viraje strânse), este el însuși o atracție turistică. Și să nu fi fost Balos ceea ce s-a dovedit a fi, și tot ar fi meritat, pentru frumusețea călătoriei până acolo. Am înțeles că există și un vapor care te poate duce la plajă direct pe apă – vai, nu! Sub nicio formă. Imaginea Balosului privit de sus, laguna cristalină de un bleu deschis alintându-se la confluența turcoazului celor două mări, este de neegalat. Dificultatea de urcare/coborâre se pierde în splendoarea peisajului.
Plaja Elafonisi, unită printr-o fâșie de nisip de teritoriul Cretei, cu apă mică cristalină și nisip fin și (doar puțin) roz, schimbându-și intensitatea nuanței în funcție de maree, starea apei și vreme, este pe cât de frumoasă pare, dar, ca și Balosul, un obiectiv turistic general, deci foarte aglomerată. Ca toate zonele faimoase de pe lume, și Elafonisi poate fi reprezentată în memele de expectations/reality.
Ca mic tip turistic, recomand vizitarea Cimitirului de Război al Commonwealth-ului din Maleme, ce povestește bătălia din 1941 din Creta (și unul dintre marile evenimente ale celui de-al Doilea Război Mondial). Un loc frumos și plin de istorie, demn de a găzdui eternitatea unor eroi.
Apoi însă, din ziua următoare, coborând din vestul insulei înspre sud, a început vântul. Și ce vânt, nenică! M-a dezechilibrat (literalmente!). La un moment dat, simțeam cum se mișcă pur și simplu mașina cu noi înăuntru. În România, o astfel de vântoasă ar fi rupt copaci și ar fi zburat acoperișuri (plus că situația ar fi fost denumită „furtună” sau „uragan”); acolo, în afara zgomotului inerent, rar am văzut câte-o crenguță de măslin ruptă (adaptarea, deh), iar cerul era de un albastru perfect, fără nicio umbră de nor. Creta, aflată la intersecția celor trei continente, Asia, Africa și Europa, este spulberată des de astfel de vânturi, indiferent de anotimp, vânturi ce aduc valuri înalte, plaje închise, spectacol absolut al naturii. Și a fost, într-adevăr, un spectacol cum nu mi-a fost dat să văd până atunci, cu marea albită de spumă și curcubeul scăldându-se în ea. Genul de măreție naturală care te face să te simți infim.
După o noapte foarte furtunoasă, ziua următoare a început tot la fel, cu un vânt care lăsa impresia că va scoate măslinii din rădăcină – astfel de vânturi, ne-a lămurit proprietara de la cazarea respectivă***, durează două-trei zile, dar noi n-am stat să ne mai mirăm de puterea naturii. Ne-am luat mașinuța și-am plecat. Pentru asta ne-am instalat aplicația Windfinder, pe care o folosesc în general amatorii de windsurfing și kitesurfing, pentru a găsi zonele cu vânt prielnic, dar pe care noi am folosit-o cu scopul opus. Așadar, la doar 70 de kilometri înspre est, vreme perfectă, apă minunată, nici urmă de briză. Recomand Windfinder-ul în Creta ca pe aer – cu toată frumusețea naturii dezlănțuite, nu cred că își dorește cu adevărat cineva steaguri roșii în vacanță.
Iar de-acolo, din Polirizos, fugind de vânt prin Pasul Anapoli, a început „cealaltă” Cretă. Au început drumurile la mare înălțime, plajele pustii – al căror nume nu le știi și nici nu te interesează, atât fiind de multe –, satele albe din munți, dormitând sub soarele mediteraneean, libertatea absolută. Acolo a început ruperea de lume. Pozele surprind greu frumusețea și sălbăticia ei. De menționat aici spectaculosul drum Ingros Gorge, un fel de Transfăgărășan urcând până în vârf de munte și coborând înspre coasta sudică (unde eram exclusiv noi și căprițele), drumul, la fel de spectaculos, înspre Tris Ekklisies, un sătuc alb superb la malul mării, cu munți care se varsă-n mare, plajă din pietricele albe, cele trei biserici bizantine despre care vorbește numele și liniștea infinită a plajelor de pe lângă (Pachia Ammos Beach și Koudoumas Beach), iar apoi Ziros Pass-ul înspre superbele plaje goale din estul extrem (Mazzida Ammos Beach și Argilos Beach), pe malul Mării Libiei, unde peisajul devine aproape deșertic, apele cristaline spală dune de nisip și la radio se prinde muzică arabă. Din când în când, pe zeci de kilometri de coastă superbă pustie, câte-o rulotă, un cort sau un campervan. Atât.
În această „cealaltă” Cretă, timp de cinci zile, n-am stat nici măcar o dată pe-un șezlong, doar pe nisip sau pietricele. Nu mi-am cumpărat niciodată o cafea to go, am făcut-o întotdeauna eu. Am condus zeci de kilometri până la oarecare tavernă pierdută printre măslini, cu nota 4.9 pe google, la care mănâncă doar localnicii și curioșii ca noi. La Taverna Amalia din Chondros (undeva prin sud-est insulei), doamna (probabil Amalia cea din nume) ne-a invitat în bucătărie și ne-a arătat pur și simplu ce gătise în ziua respectivă, să ne alegem noi ce ne face cu ochiul. Am ales mielul, bamele, ardeii umpluți, pârjoalele direct din oalele de pe aragaz, moment unic în viața mea de mare amatoare de restaurante (și mâncat în general). Pentru salata grecească clasică, s-a dus după roșii și castraveți în grădină, cu găletușa. Mai are rost oare să precizez că mâncarea a fost extraordinară, foarte multă, cu desert și raki (băutura lor tradițională de vreo 40 de grade alcool) din partea casei și a costat cu totul ceva mai mult de 30 de euro? Turism culinar în adevăratul sens al cuvântului și zile de vis.
Am lăsat Chania și Heraklion, respectiv plajele de oraș de pe lângă ele, pentru ultimele două zile. Ambele locuite încă din Antichitate, păstrează urmele civilizațiilor care au trecut pe acolo: romanii, bizantinii, venețienii, turcii, germanii etc; două orașe-port frumușele, pline de viață, cu străduțe înguste și pisici plimbărețe, dar ce mi-a plăcut cu adevărat este faptul că aici, bulucul turistic – plin de farmec, de altfel – este tolerabil (nu este bulucul turcesc sau bulgăresc de high season). Viața de noapte este magnifică, iar prosecco-ul de la gheață. După câteva zile de liniște și singurătate, am profitat din plin.
*Am închiriat un Peugeot 108 (aprox. 300 de euro pentru 8 zile), mic și tare, tare drăguț, care însă, cu norocul de rigoare, s-a dovedit a fi un soft top, variantă pe care, de altfel, o admirasem și-acasă, dar ni s-a părut cam scumpă. Totuși, pe principiul sărak să fii, noroc să ai, ne-am trezit cu un upgrade de mașină gratuit, așa că ne-am plimbat pe înserat pe drumuri pustii, străjuite de rododendroni de ambele părți, cu plafonul deschis, vântul prin plete și ascultând cicadele. Am adus mașinuța înapoi cu „numai” 1200 km în plus, vă mulțumim, domnule Kopidakis, cu stimă.
** În materie de restaurante, din tot ce-am încercat noi, recomand ultrarecomandatul (pe bună dreptate) Gramvousa din Kaliviani, iar, dintre cele mai puțin cunoscute, taverna Glikeria din Elafonissi, un restaurant tradițional de familie, dar cu un touch magnific de haute cuisine, unde am mâncat niște calamari la grătar pescuiți probabil direct din Rai, și, mai ales, la sfârșit, vedeta absolută a acestei vacanțe, o tavernă pescărească undeva pe la 15 km de Heraklion (Palikaros îi zice, care face însă parte dintre restaurantele pentru localnici de care vă spuneam mai sus, fără nume traduse în alfabetul latin), despre care citisem niște recenzii fabuloase pe net. Salata casei, cu creveți, sos de portocale și muștar, sea bass, caracatiță, creveți la grătar, piure de năut și piure de usturoi – intră defilând în top 3 restaurante în care am mâncat în viața mea (celelalte două aflându-se, bineînțeles, prin Italia), eu nefiind neapărat vreo iubitoare a peștelui și fructelor de mare, au contraire. Deserturile și raki-urile mereu din partea casei, zâmbetele, engleza bună și conversațiile plăcute fac parte din meniu, iar prețurile pentru toate buzunarele, învârtindu-se, în funcție de cât de high class este restaurantul, între 50 și 70 de euro pentru o familie de trei. Acestea sunt însă doar niște idei oarecare de restaurante și taverne, oriunde ați mânca în Creta, fie tradițional, fie fusion, veți mânca extraordinar, vă asigur. Este, precum se spune, și un mic paradis culinar.
*** Cazările au fost diferite, fără pretenții, de dormit și cam atât, stabilite de-acasă în așa fel încât să abordăm cât mai mult din insulă. Conform hărții, se poate spune că am surprins câte o părticică din fiecare colț. (Totuși, să ne-nțelegem, mare parte dintre aceste cazări oarecare, prin sătuce puțin cunoscute și populate, au sea view-uri excelente, care nici măcar nu apar în toată splendoarea lor pe booking. S-a dovedit că, la greci, terasa uriașă, cu vedere deschisă spre mare prin ușă dublă franțuzească, cu sticlă de sus până jos, este trecută rapid cu vederea în favoarea piscinuței din spatele pensiunii, prezentată din diverse unghiuri. Noi însă suntem genul de turiști impresionabili mai degrabă de prima situație. Așadar, priveliștea de cinci stele de la niște cazări cu buget redus a fost o surpriză extrem de plăcută.)
March 8, 2024
Drumul Pain au Chocolat-ului – din Provence în Haute-Savoie
În ultimii ani, am cam schimbat city break-ul clasic cu circuite și semi-circuite pe regiuni/țări. Am considerat că, străbătând-o în lung și-n lat, cu mașina, cu trenul, cu piciorul, ajungi să cunoști țara și să-i pătrunzi cu adevărat atmosfera. Și s-a dovedit că am avut dreptate.
Acum am ales din nou Franța, o combinație de câteva orașe mari din Provence (Marsilia – Montpellier), Rhône-Alpes (Lyon și Grenoble) și Haute-Savoie, în superbul Annecy.
*vedere asupra Marsiliei din Bazilica Notre-Dame de la Garde
Ce-mi aduceam aminte cu uimitoare acuratețe din ultima trecere prin Franța (în urmă cu câțiva ani, în Chamonix) a fost cafeneaua unde ne-am oprit pentru un cappucino și-un pain au chocolat, care pain au chocolat s-a transformat în trei pain au chocolat-uri și din cauza cărora era cât pe ce să nu mai urcăm pe Mont Blanc, că la o adică de ce ar fi cei 4.800 de metri altitudine mai aproape de Rai decât un orgasm culinar? Mai bine stăm și mâncăm pain au chocolat până-l vedem pe Dumnezeu. Șansele sunt foarte mari, credeți-mă pe cuvânt.
Așadar, după această nouă călătorie prin Franța, vă anunț că nu s-a schimbat nimic în concepția mea. Franța rămâne exact cum o știam, plină de restaurante, cafenele, fântâni, muzee și librării; hrănește și extaziază, în egală măsură, și trupul, și spiritul. Ne-am plimbat din patiserie în cofetărie cu același fascinație ca pe Câmpiile Elizee, am făcut la fel de multe poze prăjiturilor și vitrinelor cu patiserii, cât și splendidelor clădiri baroce și Art Déco de pe splendidele bulevarde largi franțuzești în raze și splendidelor tablouri de Rubens și Chagall de prin splendidele muzee.
*vedere de pe o străduță oarecare din Marsilia
* catedrala St. Pierre, Montpellier
Când am ajuns în Marsilia (sfârșit de februarie), era deja primăvară. Copacii înfloriți, cerul albastru, păsărelele cântând, un fior de briză caldă. Ne-am plimbat pe străzi cât s-a putut, respirând noutatea atmosferei, foarte puțin franceză (fiind de-a lungul istoriei port al unui mare imperiu colonial, unde se întâlneau toate coloniile Franței, Europa, Africa și Orientul deopotrivă, atmosfera Marsiliei este una multietnică și, așadar, deosebit de vibrantă), i-am făcut o poză elegantă Castelului d’If (că pe cuvânt dacă nu-i mai mișto prin patiserii decât prin fortărețe, contele de Monte Cristo să mă judece), am urcat la basilica Notre-Dame de la Garde (și nu-i deloc ușor, mai ales dacă te-ai îndopat bine înainte, cum am făcut noi constant, toată vacanța), un loc fantastic de belvedere asupra Vieux Port-ului, Mării Mediterane și întregului oraș de pe malurile ei, și am vizitat Muzeul de Istorie Naturală și Muzeul de Arte Frumoase (gratuite amândouă) din cadrul somptuosului Palat Longchamp, situat în la fel de somptuosul Parc Longchamp, listat de Ministerul de Cultură francez ca unul dintre cele mai importante parcuri/grădini naturale din Franța și, așadar, obiectivul de neratat din Marsilia. Sau, ca să-mi citez soțul: Au înfometat Ludovicii poporul, dar au și făcut.
*palatul Longchamp
*amurg pe fațada unei bazicili din Marsilia
*Vieux Port, Marsilia
Ceva foarte mișto: aproape toate muzeele din Marsilia sunt gratuite (noi am mai văzut Muzeul de Artă Contemporană).
Ah, și un mic fun fact, această conversație și, în același timp, rezumat perfect al periplului de culturalizare al copilului prin muzeele Franței:
– Oh nu, mami, iar tablouri cu oameni morți sau dezbrăcați?!
(câteva minute mai târziu)
– Uite, în tabloul ăla e cineva și mort, și dezbrăcat!
Din Marsilia am plecat cu TGV-ul spre Lyon (l-am luat pe cel de dimineață, de doar 40 de euro, când cele de după-amiază/seară ajungeau chiar și la 300 euro), care ne-a lăsat după nici două ore în gara TGV integrată aeroportului din Lyon (aeroport care se numește – atât de frumos – Aéroport de Lyon-Saint Exupéry), iar, de acolo, trenul de transfer spre centrul orașului, acel tren fancy, rapid și scump, pe care-l cunoaștem cu toții de prin toate marile orașe ale Europei (în Lyon îi zice Rhônexpress și costă 15 euro/persoană pentru nici 30 de km) și pe care, mai nou, îl avem și noi, Otopeni – Gara de Nord; e drept că nu-i așa rapid și fancy, dar măcar e 5,5 lei, adică doar de vreo 15 ori mai ieftin.
*pod peste Rhône, Lyon
Lyonul a fost acum pentru mine ceea ce a fost Parisul în urmă cu mulți-mulți ani. Dragoste la prima vedere (plus degustare – recomand Chez Grégoire, o să mă pomeniți prin acatiste) și armonie urbanistică desăvârșită între modern și clasic. Un Paris mai mic, dar la fel de minunat și fără problemele (inerente) de mare metropolă ale adevăratului Paris.
*Parisul din Lyon
În Lyon, traficul este extrem de scăzut (transportul în comun este foarte bine pus la punct), așadar orașul, deși mare și viu, modern și încântător, păstrează constant o senzație de oraș de vacanță, cu zgomot puțin și aer curat. Șansele să dea peste tine o bicicletă sunt mult mai mari decât să dea o mașină. Nu miroase a noxe, ci doar a pain a chocolat proaspăt scos din cuptor și a sosuri magnifice cu trei feluri de unt. Pe lângă muzee, aici am vizitat un teatru galo-roman deosebit de bine conservat și, acum, dacă stau să mă gândesc, mă mir că am reținut acest lucru, având în vedere că imediat apoi am mâncat cel mai mare pain au chocolat din Franța (cât o pâine) și, așadar, am cunoscut extazul absolut (la Aux Merveilleux de Fred). Merveilleux tout simplement. Alături de București (din nostalgie istorică), Madrid și Torino, Lyonul intră și el pe lista orașelor mele preferate din Europa, în care aș putea locui oricând.
*Palatul Bursei de Valori, Lyon
*detaliu dintr-o bazilică, Lyon
În ziua următoare am plecat, dis-de-dimineață, cu trenul, înspre Annecy, „Veneția Alpilor”, „Perla Alpilor francezi” și cu siguranță unul dintre cele mai frumoase orașe ale Franței. Situat la doar 40 de kilometri de Geneva, Annecyul este un blend minunat de francez și elvețian, de Strasbourg și Interlaken: un lac de culoarea smaraldului, cu deschidere înspre Alpii înzăpeziți, chalet-uri splendide peste tot, străzi înguste și pietruite, arcade, o rețea de canale traversate de poduri din fiert forjat și aspect general de carte poștală. Dacă vă aflați în zonă, puteți transforma o excursie de o jumătate de zi într-o amintire superbă, pe viață. În plus, și drumul cu trenul până acolo a fost extraordinar de frumos, o experiență în sine.
*lacul Annecy, de la poalele Alpilor
*vedere Annecy
*vedere Annecy
Călătoriile spre celelalte două orașe, Grenoble și Montpellier, le-am făcut cu flixbus-urile: cam 10 euro/persoană pe sens.
În Grenoble, un oraș absolut fermecător, aflat la poalele Alpilor și străbătut de râul Isère, râu de munte, impunător și temperamental, am urcat la cetatea Bastilia, ce străjuiește orașul și oferă un punct superb la belvedere (și am urcat pe jos, în loc să luăm telecabina, ocazie cu care am consumat cam 0.067% din caloriile ingerate prin patiseriile din oraș). Drum lung și greu, în serpentine (cam de mărimea Tâmpei Brașovului), urmat de șiruri nesfârșite de scări interioare, pe care ne-am intersectat însă cu o mulțime de alergători (neverosimil de subțiri pentru niște oameni care trăiesc înconjurați de nectar și ambrozie). Rezultatul, pe măsură, măreția Alpilor, ea însăși.
*vedere din Fort de la Bastille, Grenoble
*amurg deasupra râului Isère, Grenoble
Montpellier este o versiune ceva mai mică a Marsiliei, la fel de viu și cosmopolit, cu un aer ușor exotic, dar mai curat, mai modern, reprezentativ pentru spiritul francez, viu și vibrant, aglomerat, cu terase pline și gălăgioase, dar în care, în același timp, te poți pierde ușor pe străzi, într-o liniște absolută. De prin toate minunile arhitecturale de care e împânzit Montpellierul, e de precizat neapărat Muzeul Fabre, un muzeu de artă imens și impresionant, plin de tablouri flamande din secolul al XVII-lea, pentru care ne-ar fi plăcut să avem mai mult decât cele câteva ore (biletul de intrare – 9 euro – este valabil 24 de ore, intrări și ieșiri, deci profitați de el).
*vedere nocturnă, Montpellier
Deși eu am încercat să le expun pe fiecare în parte, orașele Franței nu pot fi cu adevărat disecate în mod singular, ele trebuie trăite împreună, ca ceea ce reprezintă, un conglomerat de frumos, din toate punctele de vedere. În Franța mergi nu doar ca să mănânci cea mai bună mâncare din viața ta, ci să mănânci pe străzi, după ce ai ieșit dintr-un muzeu grandios, în Franța mergi nu doar ca să bei un pahar de vin (probabil cel mai bun vin din viața ta), la o terasă dintr-un centru vechi minunat, cu arhitectură flamboiantă de secol XVII, ci să bei paharul de vin în timp ce respiri istorie și trecut.
*Catedrala bazilică Sainte Marie-Majeure, Marsilia
January 16, 2024
Bienvenue au Maroc, țara prin care m-am plimbat cu cămila și cu TGV-ul
Așadar, le Grand Tour du Maroc, pe cont propriu, în timp scurt și cu buget redus, a fost un succes. Aproape 2000 de kilometri, cu rucsacul în spate. Sau, cum ar zice dom’ președinte, am pus România pe harta Marocului.
Ziua 1. MarrakechOh, Toto, I think we’re not in Kansas anymore!
Clash-ul cultural este enorm – Africa este complet altă lume. Oricât ai citi și te-ai documenta despre asta, până nu trăiești atmosfera, n-o miroși și n-o respiri, n-ai cum s-o înțelegi. Așadar, la jumătate de oră după ce-am ieșit din riadul nostru, prin medină (centrul vechi al orașului, cel aflat între zidurile cetății) am văzut mai mulți măgăruși decât în toată viața mea de până atunci, la ora 11 mă trăgea soțul de mână după el prin aglomerație, pentru că nu mai aveam loc să mergem unul lângă altul pe străduțele înguste și labirintice, la ora 12 eram deja obosiți mental și cu pulsul crescut, tot încercând să ne ferim de sutele de mopeduri care circulă cu nonșalanță printre miile de oameni (senzația de moarte iminentă a dispărut cam după o zi, când ne-am lămurit că marocanii au un simț al traficului complet diferit de al europenilor), iar la ora 13, fără cash, disperați că nu găseam nicio bancă/bancomat care să accepte carduri internaționale (voi să fiți copii deștepți și să scoateți bani din partea de nouvelle ville, nu din medină).
Apoi am mâncat foarte bine și foarte mult cu vreo 20 de euro (și s-a dovedit apoi că acolo am mâncat cel mai scump în întreg Marocul), am vizitat obiectivele în cauză, Palatul Bahia, Moscheea Koutoubia, Școala Islamică Ben Youssef, grădinile Menara etc, care sunt, în același timp, și obiective de neratat, dar și tourist trap-uri, pentru că Marrakechul adevărat și autentic, cel pe care-l caută orice călător, este medina însăși.
Piața Jemaa El Fnaa din mijlocul ei, largă și deschisă, a fost, pentru noi, începători ai lumii arabe, șocul cultural suprem. Sute de oameni, mirodenii, dulciuri, fructe exotice, Café de France, un nenea cu turban care se preumbla prin mulțime cu un ditamai șarpele în brațe (și de care eu am fugit țipând), maimuțe, cântăreți, cerșetori, negustori îmbrăcați în djellaba tradiționale care te strigă, te trag, te cheamă, îți arată. Iar peste tot acest furnicar zgomotos, se împleteau, venind de la toate moscheile de primprejur, chemările la rugăciunea de seară. Restul turiștilor (foarte mulți), ca fel ca noi: șocați și fascinați în același timp.
Altfel, poți să îți cumperi orice și să faci orice, nervi tari să ai și talent în arta negocierii. Ca idee, soțul meu și-a făcut poze cu niște cobre (da, vii, și care mai și săreau să atace dacă le enervai), pentru care i s-au cerut 200 de dirhami (20 euro) și pentru a care a plătit 30 de dirhami (3 euro). Evident, eu nu m-am apropiat de locul faptei.
Zilele 2 – 3 – 4. Marrakech – deșertul Sahara – FèsAsta a fost o problemă încă de când am plănuit călătoria: cum facem să ajungem în deșert (distanța Marrakech – Merzouga e de aproape 600 km). Erau două opțiuni: închiriem o mașină și ne cazăm pe cont propriu sau cumpărăm o excursie organizată de o agenție locală. Dacă închiriam mașină, pe lângă cei foarte mulți kilometri dus-întors, am fi pierdut o zi, pentru că noi trebuia să mergem înspre nord, iar mașina trebuia adusă înapoi în Marrakech, așa că am optat pentru o excursie Marrekech – Aït Ben Haddou – Merzouga – Fès, de trei zile și două nopți, cumpărată încă de acasă de pe Tripadvisor.
Decizie foarte înțeleaptă, de altfel. Marocanii nu glumesc cu turismul. Pentru 350 de euro amândoi, am primit excursie de trei zile cu șofer și ghid, cazări incluse, cu mic dejun și cină, plimbări cu cămilele până în deșert și înapoi, ghizi locali pe la diversele obiective și un mediu multicultural mai mult decât interesant: un microbuz de 18 locuri în care s-au regăsit România, Chile, Olanda, China, Ungaria, Honduras, UK, Columbia etc. Totul extrem de bine organizat, fără timpi morți.
De-a lungul drumului, pe lângă multe orășele și sătuce, inima adevărată a Marocului, am întâlnit berberi (adevărați, pe cuvânt), am admirat incredibilele culori ale apusului și răsăritului de pe dune, am băut noaptea vin tot pe ele, privind cel mai înstelat cer pe care l-am văzut vreodată până atunci (vinul era șutit din Air France, în Maroc mai greu cu alcoolul, nu vă faceți speranțe), am trecut prin locurile unde s-au filmat The Gladiator, Lawrence of Arabia etc (probabil și multe episoade din Star Trek-ul de pe vremea mea; aproape că vedeam luptele cu klingonienii prin văile alea deșertice) și am dormit o noapte în cort, în Sahara, sub cerul liber (chestiune care am înțeles că se numește glamping, dar care, credeți-mă, nu este deloc așa de glamour, ci mai degrabă aventură, mai ales atunci când trebuie să te trezești la ora 5.30, temperatura de afară scade peste noapte de la +25 de grade la -5, generatorul nu pornește și este complet beznă).
Poate sună a clișeu, dar experiența deșertului chiar este una de neuitat. O recomand măcar o dată în viață.
Fun facts:
1. Când nu vorbea, ghidul (Rachid) citea. L-am întrebat ce anume; mi-a arătat – Hemingway, The Sun Also Rises, în original. Pentru îmbogățirea vocabularului în limba engleză, mi-a precizat.
2. Când, într-un mediu restrâns, se întâlnesc 18 necunoscuți, din vreo 10 țări diferite de pe 4 continente, există fix două subiecte de conversație: alte călătorii (trecute sau viitoare) și cât de corupt este guvernul țării proprii. Rachid a câștigat detașat cu Marocul, dar consider că ne-am plasat și noi într-un top 3 onorabil, alături de Ungaria și Columbia (asta pentru că fata din China n-a îndrăznit să deschidă gura pe subiect). Câteva puncte și pentru studentul de 21 de ani din UK, foarte revoltat pe Brexit și pe corupția din Spania (unde locuiesc părinții lui, pensionari).
Ziua 5 – Fès – ChefchaouenFèsul, exact ca Marrakechul, are une nouvelle ville, elegant și întins, și o medină, îngustă și tradiționalistă. Străduțele medinei sunt încă și mai strâmte și mai labirintice decât cele din Marrakech, dar măcar lipsesc mopedurile, aglomerația este exclusiv à pied. Și, exact ca în Marrakech, obiectivele adevărate sunt medina în sine și viața răsunătoare din ea, nu cele din ghidurile turistice, Medresa Bou Inania, Medresa El-Attarine, Palatul Regal, Mausoleul lui Idriss, care sunt însă foarte frumoase și foarte, foarte instagramabile, deci merită văzute, chiar dacă nu asta căutați de fapt în Maroc. Am lăsat la sfârșit în mod voit Tanneries, locul absolut emblematic pentru Fès, unde se prelucrează în mod tradițional pieile animalelor și unde stai cu smocul de mentă la nas ca să nu te ia cu leșin de la miros. Orice ați căuta în Maroc, la Tanneries trebuie neapărat să mergeți.
Fun facts:1. Conversația asta:
Eu: Fă și tu o poză la poarta asta, să surprindem și noi atmosfera adevărată din Fès.
Soțul: Lasă tu poarta, uite acolo atmosfera adevărată din Fès!
Atmosfera adevărată din Fès:
2. În Fès am mâncat cel mai bun grătar din viața mea, trăită toată în țara grătarelor. “Restaurantul”, o gheretă de 3/3, cu două mese acoperite de mușama și unite între ele, se numește Alarbi Fes, se află în inima medinei și are nota 4.9 pe google din foooarte multe recenzii. Am râs, cum să aibă o crâșmă plasată într-un garaj asemenea notă, ăștia-s bat joc de noi?! Mai să plecăm, dar mânca acolo un cuplu de nordici și păreau în extaz și-atunci am zis păi dacă mănâncă aici boșii ăștia cu 4/5000 euro salariu pe lună, doar n-om fi noi, români săraki, mai fițoși. Le chef? Un marocan între două vârste, cu șort murdar de măcelar, care făcea grătarul pe loc și aducea ceaiurile și pâinea de pe la alte gherete de pe-alături. Fără meniu, că nu exista așa ceva, două platouri cu de toate (berbecuț, vită, pui), două salate marocane, două pâinici și două ceaiuri cu mentă. Ei bine, am mâncat ca la stele Michelin. Mi-am lins literalmente degetele la final. Total: 130 de dirhami, echivalentul a 13 euro.
Pe după-amiază am plecat din Fès către Chefchaouen cu un autobuz, care-a făcut vreo 3 ore jumătate și-a costat echivalentul a vreo 20 de euro (pentru amândoi).
Cât despre Chefchaouen, „orașul albastru”, este pe atât de frumos pe cât pare în poze. Situat într-o zonă montană, este mult mai puțin aglomerat decât standardul marocan. O minunăție, să te tot plimbi și să fotografiezi în sus și-n jos. Ne-am petrecut noaptea într-un riad superb, cu terasă deschisă deasupra întregului oraș și plin de elemente autentice andaluze, de mă simțeam exact ca-n vremea Protectoratului Spaniol romanțat prin cărți și filme (a costat doar vreo 40 de euro, să n-aveți impresia). Destul de ieftin pentru asemenea incursiune în istorie, zic eu.
Ca fun fact în Chefchaouen, observându-ne probabil cum ne învârteam în cerc pe aceleași străduțe, cu gps-ul în mână, un cuplu de localnici tineri s-a întors pur și simplu din drum și ne-a condus până în fața ușii riadului unde trebuia să ne cazăm. Oameni zâmbitori și săritori ca marocanii mai rar mi-a fost dat să întâlnesc. Sărăcie multă, dar zâmbetul și inima deschisă sunt nelipsite.
A doua zi, am luat grand taxi-ul (un taxi de 7 locuri și de 3.5 euro, o variantă împământenită a blabla car-ului) și-am ajuns întâi în Tetouan, iar apoi în Tanger.
Ziua 6. Tetouan – TangerLe-am luat la pas pe amândouă, pe rând, de la prima oră dimineața, aceasta transformându-se într-una dintre zilele cu 25-30 km făcuți pe jos.
Tetouanul, un mic oraș alb și autentic, cu multe, multe influențe andaluze de început de secol, în care se vorbește spaniola, nu franceza (și în care ne-am descurcat cu replici multilingvistice de genul „Dove esta la calle qui s’appelle…”), mi-a plăcut enorm. Ce-i drept, am visat la el cu ochii deschiși multă vreme înainte. Cine a citit El tiempo entre costuras / Iubirile croitoresei de Maria Dueñas știe exact de ce.
Tangerul, oraș mare și modern, cu specificul grandios al noilor orașe arabe, dar plin de lume săracă și foarte săracă, mai puțin. Posibil să fie doar chestiune de gust, dar mie mi s-a părut că modernismul a înghițit frumusețea și pitorescul orașului liber din anii ’50, „mâna întinsă a Africii spre Europa”, atât de iubit de Matisse, Tennessee Williams, Churchill și alții.
Ca lucru interesant, am mâncat într-un restaurant cu specific sirian din Tetouan (aparținând unui refugiat din Siria și atât de mic, strâmt – și fără toaletă! –, de nici n-am fi ghicit că era restaurant, dacă n-ar fi fost scris pe google maps). Ca să ne ajute să ajungem acolo, un marocan, la fel de săritor și de amabil ca și ceilalți, și-a închis prăvălia și ne-a condus personal până în fața restaurantului. Evident, ca peste tot unde am mâncat în Maroc, mâncarea a fost extraordinară, iar prețul foarte mic.
Seara târziu, am luat din Tanger ultimul Al Bouraq, trenul lor de mare viteză, către Casablanca. A costat 50 de euro pentru amândoi la clasa a II-a, scump, dom’le, scump, dar na, train grande vitesse, ce să comentezi, mai ieftin ca-n Franța. E drept că am făcut cei 350 de kilometri până-n Casablanca în numai două ore, totuși, părerea mea e că un TGV de 21 de miliarde de euro care acoperă o singură linie și are patru stații e pentru Maroc, o țară cu mari probleme de sărăcie și gunoi, exact ceea ce e proverbiala tichie de mărgăritar pentru chel.
Gările din Marrakech, Tanger și Casablanca sunt bijuterii arhitectonice.
Ziua 7. CasablancaOrașul meu preferat din Maroc, cel în care m-aș întoarce cu la fel de multă plăcere ca-n oricare dintre marile capitale ale Europei. Oficial, are 3 milioane de locuitori, în realitate, undeva între 8 și 10 milioane. Orașul contrastelor absolute, unde medina cea săracă și tradiționalistă se află între clădirile uriașe și ultra moderne ale Sofitelului, Hyatt Regency-ului și sediului BNP Groupe Paribas, iar chiar vis-à-vis de fantasticele Barceló și Four Seasons de pe cornișă se pot lua lecții private de surf (!) pentru echivalentul a 10 euro pentru două ore (nu vă mai zic cât costă ora de ski în Poiana Brașov, că știți și voi).
Dis-de-dimineață, ne-am dus direct la punctul de referință al Casablancăi, Moscheea lui Hassan al II-lea de pe cornișă, cu vedere la Oceanul Atlantic, cea mai mare moschee din Maroc, cea mai mare moschee din Africa, moscheea cu cel mai înalt minaret din lume și singura moschee din Maroc în care ni s-a permis să intrăm (pentru 14 euro de persoană). Cea mai, cea mai, cea mai. Da, cea mai. Ceva nemaivăzut de mine până acum, de o grandoare greu de descris în cuvinte sau de surprins în poze. De fapt, nicio poză oficială sau artistică de pe internetul ăsta mare nu ne-a pregătit pentru realitate.
E de-a dreptul copleșitoare. Granit și sticlă de Murano, marmură de Agadir, lemn de cedru din Atlas, 6000 de meșteșugari și artiști și o lucrătură de detaliu extraordinară. O bijuterie arhitectonică și artistică în adevăratul sens al cuvântului.Am înțeles că a costat pe măsură, dar, având în vedere că în moschee ne-am întâlnit cu jumătate din Asia (aia foarte bogată), e posibil ca din 1993 – anul finalizării construcției – și până acum să fi intrat deja pe profit. Și să nu aveți absolut niciun alt motiv pentru care să vreți să vedeți Casablanca, doar pentru moscheea asta și tot merită.
Apoi, când voiam să mergem către centrul Casablancăi, ne-a agățat Tarik, un taximetrist și noul nostru prieten marocan. S-a oferit să ne facă turul complet al Casablancăi pentru… atenție, 100 dirhami (da, 10 euro). Ghid istoric, cultural și socio-politic în francezo-engleză inclus. Because you normal people, not rich people. (Necazul vieții mele, după ce că nu-s bogată, nici măcar nu par). Ne-a plimbat prin tot orașul – superb, arhitectura Art Deco franceză se împletește minunat cu noile clădiri moderne –, ne-a făcut fotografii peste tot, ne-a povestit despre toate alea și ne-a îmbrățișat la plecare. Și că tot v-am spus mai sus cât de incredibil de amabili sunt marocanii, aflați că cu două zile în urmă ne-a dat și mesaj pe whatsupp ca să ne întrebe dacă am ajuns cu bine în România.
Și câteva observații generale: Am trecut prin cartierul Anfa, un fel de Dorobanți/Primăverii, dar la nivel de Casablanca.
“Ici habitent les voleurs“, ne-a spus Tarik.Că săracii lor sunt mult mai săraci decât săracii noștri știam deja, din medinele marilor orașe, dar aici ne-am lămurit repede și că bogații lor sunt mai bogați decât ai noștri. Lipsa unei clase de mijloc concrete este năucitoare. Casablanca este, ca aspect, un oraș mult deasupra Bucureștiului și ar putea foarte bine să se afle în oricare țară din Europa de Vest, totuși, la fel de Tangerul, este un oraș bogat în care locuiesc prea mulți oameni săraci. Tarik, ca taximetrist, după ce plătește partea patronului și benzina, rămâne cu 15 euro pe zi, din care trebuie să plătească 200 de euro chiria lunară, într-un cartier la periferia orașului, și să țină trei fete în școală. Tarik, un om minunat, harnic și săritor, reprezentativ pentru marea parte a marocanilor, este un om foarte sărac.
Casablanca a fost și orașul în care am realizat ce bine am făcut că n-am închiriat mașină. Traficul este infernal, aleatoriu și invaziv. Filosofia marocanului în trafic e simplă: fă ce dorești și descurcă-te cum poți, numai încercă să nu omori pe nimeni. Zâmbitor și vorbăreț, Tarik ne arăta poze cu fetele lui în timp ce conducea, în sensul giratoriu. Pe un traseu de vreo câțiva kilometri, a avut cam 5-6 situații de accident, fără măcar să i se miște vreun mușchi pe obraz. Pe un mare bulevard, la oră de vârf, un băiețel pe role, cam de 8-9 ani, a „fugit” după o dubiță, ca apoi să se prindă de ea și se „dea” așa, tras de mașină, pe întreg bulevardul. Evident, prietenii lui, și ei de vreo 8-9 ani, l-au urmărit și ei cu rolele printre mașini. Tot așa, pe un alt mare bulevard, o familie întreagă pe un moped, tatăl, în față, ținând un copil de vreo 2 ani cu o mână și conducând nonșalant cu cealaltă, mama, în spatele lui, iar celălalt copil, de vreo 3 ani, storcit între ei doi, toți patru fără cască. Lucruri la ordinea zilei. Deci, recomand șofatul în Casablanca doar dacă ați condus deja prin marile orașe din Albania și vi s-a părut la fel de relaxant și fără evenimente ca șofatul pe autostrăzile din Austria. Valabil și pentru Marrakech și Tanger, dar nu și pentru exteriorul orașelor, unde șoselele și autostrăzile sunt foarte bune, iar traficul este aproape inexistent.
Și, last but not least, unul dintre lucrurile care m-a bucurat peste măsură: femeile din Maroc sunt unele dintre cele mai libere și emancipate femei din țările arabe. Citisem, da, dar alta e impresia când vezi cu ochii tăi. Pe marile bulevarde din Tanger, Casablanca și Marrakech am văzut la fel de multe femei cu hijab, cât și fără. Hijabul este alegerea femeii. E drept că în satele și orașele mai mici, evident tradiționaliste, nu prea am văzut femei neacoperite, dar burka întreagă și fața acoperită sunt o raritate și pe acolo, motiv pentru care am simțit nevoia să fac fotografia de mai sus. Tarik mi-a confirmat: Au Maroc, woman is free. Hijab, no hijab, la femme est libre!
Și noi ne-am simțit cu adevărat liberi în Maroc. Mulțumim pentru asta, au revoir et à bientôt!
/*! elementor - v3.18.0 - 20-12-2023 */.elementor-column .elementor-spacer-inner{height:var(--spacer-size)}.e-con{--container-widget-width:100%}.e-con-inner>.elementor-widget-spacer,.e-con>.elementor-widget-spacer{width:var(--container-widget-width,var(--spacer-size));--align-self:var(--container-widget-align-self,initial);--flex-shrink:0}.e-con-inner>.elementor-widget-spacer>.elementor-widget-container,.e-con>.elementor-widget-spacer>.elementor-widget-container{height:100%;width:100%}.e-con-inner>.elementor-widget-spacer>.elementor-widget-container>.elementor-spacer,.e-con>.elementor-widget-spacer>.elementor-widget-container>.elementor-spacer{height:100%}.e-con-inner>.elementor-widget-spacer>.elementor-widget-container>.elementor-spacer>.elementor-spacer-inner,.e-con>.elementor-widget-spacer>.elementor-widget-container>.elementor-spacer>.elementor-spacer-inner{height:var(--container-widget-height,var(--spacer-size))}.e-con-inner>.elementor-widget-spacer.elementor-widget-empty,.e-con>.elementor-widget-spacer.elementor-widget-empty{position:relative;min-height:22px;min-width:22px}.e-con-inner>.elementor-widget-spacer.elementor-widget-empty .elementor-widget-empty-icon,.e-con>.elementor-widget-spacer.elementor-widget-empty .elementor-widget-empty-icon{position:absolute;top:0;bottom:0;left:0;right:0;margin:auto;padding:0;width:22px;height:22px}
