Alex Andronic's Blog
July 14, 2023
Natalie Ester – Teatrul te învaţă să faci conexiune cu lumea din jurul tău
Natalie Ester este fără doar şi poate una dintre cele mai talentate actrițe contemporane cu noi, cunoscută pentru spectacolele captivante de la Teatrul Evreiesc, unde activează de peste 20 de ani. Pe lângă munca ei pe scenă, Natalie este, de asemenea, un coordonator şi-un profesor desăvârșit, folosind tehnici de teatru pentru a-i ajuta pe alții să atingă creșterea și dezvoltarea personală. Alături de soțul ei, Natalie a co-fondat și asociația culturală Ludus & Logos, producând piese de teatru independente care reprezintă versatilitatea ei ca artistă. Pasiunea ei pentru teatru și angajamentul de a-i ajuta pe alții fac din Natalie o figură cu adevărat unică și plină de inspiraţie în lumea artelor spectacolului, iar atelierele de dezvoltare prin teatru la care lucrează acum sunt printre puţinele ateliere de teatru din Bucureşti unde se lucrează cu adevărat şi unde poţi avea surpriza să descoperi că teatrul nu e prea departe de ceea ce trăim cu toţii în fiecare zi.
”Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori – William Shakespeare
Cum abordezi o scenă de teatru când nu există conexiune cu partenerul de scenă? Bănuiesc că ai păţit. Şi culmea e c-o păţim cu toţii, cred, în viaţa din afara scenei, iar unii dintre noi, recunosc, nu prea ştim cum abordăm o astfel de situaţie.
Am pățit, n-am pățit, treaba-i alta, pe scenă. Dacă ai ajuns acolo, ori ești actor, ori du-te acasă. În primul rând, de când ești în fașă, adică încă din primii ani de școală, înveți că actoria e muncă în echipă. Dacă visezi să faci meseria asta, atunci trebuie să înveți să exiști, în primul rând, pentru cel din fața ta. Nu joci pentru că ai visat tu când erai mic că o să porți coroană de rege și că o să te aclame lumea la scenă deschisă sau pe stradă, joci pentru partener. Ăsta e rostul tău când ești pe scenă. Să-i dai partenerului totul tău. Fără această preocupare principală niciun actor nu poate ajunge prea departe cu succesul lui. Când se întâmplă, că se poate întâmpla, să rămâi singur, partenerul tău direct devine publicul și grija ta, energia ta se mută pe el. Ce încerc să-ți spun e că nu poți face treabă bună de unul singur. Și în viață e la fel. Avem nevoie unii de ceilalți. În clipa în care dăruim tot ce-avem mai bun în noi celor din jur, înseamnă că știm ce trebuie făcut pentru a ne conecta la oamenii cu care relaționăm.
Doar că, în viață, nu e musai să mergem pe același traseu cu cei cu care nu avem nimic în comun. Pe scenă, în schimb, drumurile personajelor sunt făcute pentru a se întâlni unele cu altele. Așa că, vezi tu, teatrul tocmai asta te învață: să faci conexiune cu lumea din jurul tău și dacă nu ești capabil să fii om, în cel mai frumos sens al cuvântului, în viața de zi cu zi, când ești actor și te sui pe scenă, ai datoria să scoți din tine tot frumosul ființei tale și să-l pui în slujba meseriei pe care ai ales-o. De-aia unii refuză, uneori, să confunde „omul” cu „artistul”.
Care este cel mai provocator aspect atunci când urci pe scenă?
Să exiști cu adevărat în moment, să nu trăiești un personaj din reconstituiri, să nu creezi din amintiri, să fii acum, aici, conectat la clipă, la situație și, cum spuneam mai sus, la parteneri.
Care au fost activităţile tale favorite în copilărie şi de ce ai renunţat la ele? Se tot spune, mai ales când vorbim de teatru, că mulţi dintre noi am încetat să ne mai jucăm. De ce?
Nu am renunțat nicio clipă la copilărie. Ce activitate puteam să am? Primeam scatoalce după cefă de la maică-mea tot timpul, că nu făceam nicio difernță între realitate și ficțiune, mințind tot timpul. Așa zice ea, că mințeam. Eu o corectez. Cream. Iar activitatea mea favorită era să organizez spectacole, inventând roluri și acțiuni pentru toată lumea, să ofer invitații și să oblig vecinii să privească manifestările noastre artistice, de la balcon. Erau jalnice. Mi-e dor de înot. La ăla am renunțat.
Cum te simţi acum, în momentul zero, în care răspunzi la întrebările astea?
E 6 dimineața, mulțumesc de întrebare. Termin cafeaua și mă culc. La 10 sună ceasul.
Defineşte-mi iubirea lăsând la o parte alte sentimente pe care i le-ai atribuit iubirii.
Iubirea este singurul motiv pentru care am venit pe planeta asta și este tot ce mă interesează.
Crezi că poate exista plăcere fără durere? Dar fericire fără tristeţe?
Bine că nu m-ai întrebat dacă poate exista sus fără jos. Mă strădui să evit durerea și tristețea, căutând constant plăcerea, respectiv fericirea. Când vin bestiile peste mine iau gaviscon, omez și nurofen și-mi văd mai departe de căutările mele, de preocupările mele.
Imaginează-ţi că ai ajuns la 90 ani. Ce amintiri ţi-ai dori să ai încă prezente cu tine şi ce poveşti ţi-ar plăcea să spui?
La cum trăiesc este aproape imposibil să ajung la 90 de ani. Mi-ar plăcea, în schimb, să fiu o amintire plăcută pentru ceilalți și să-i las pe ei să spună poveștile mele. Practic, îți cer să păstrezi interviul și să-l mai postezi din când în când, după ce mă car. Nu de alta, dar mi-au plăcut întrebările. Au potențialul să lase în urmă răspunsuri vii.
Povesteşte-mi puţin despre atelierele de dezvoltare prin tehnici teatrale pe care le coordonezi în cadrul asociaţiei Ludus & Logos. Către cine sunt destinate?
Știi cum e, după mine, viața fără teatru? Ca o gură fără zâmbet. Oamenii n-au idee ce pierd. Uite, ca să-ți citez din meniul zilei:
* ore bune fără telefon, departe de inteligența artificială
* introspecție * extrospecție
* disciplină * conectare
* ascultare * atenție
* observație * explorarea universului uman cu aceeași fascinație cu care alții explorează cosmosul
* aparență și esență * incredibila forță a cuvântului, incredibila forță a tăcerii
* control, echilibru, cunoaștere * realități paralele, lumi paralele
* personalități și personaje * râs, plâns, emoție
* gând, gândire * ochi, privire
* suflete, euri * catharsis
* evoluție spirituală * pace interioară, echilibru
Ce te-a inspirat să combini dezvoltarea personală cu teatrul? Că până la urmă la asta se rezumă atelierele.
Nu-mi propun „dezvoltarea personală” a cuiva. Îmi propun să le împărtășesc oamenilor ceea ce am descoperit eu în ultimii 25 de ani, împletind teatrul cu pedagogia. Ceva mă face să cred că stagnarea e imposibilă și că dezvoltarea noastră, a tuturor, vine de la sine.
Cum vor contribui tehnicile de teatru la creşterea şi dezvoltarea personală?
Când ajungi să descoperi câți oameni trăiesc în tine și ce potențial are fiecare, e limpede că ai înțeles că nu ești degeaba dotat cu capacitatea de a te transforma.
Îmi poţi da un exemplu de tehnică sau exerciţiu pe care oamenii o vor întâlni şi vor avea posibilitatea de a lucra cu ea la ateliere?
Da. Mai întâi, îi vom arăta adevărului cât de des ne minte. Și-apoi, vom lua o minciună și o vom transforma în cel mai curat adevăr.
Care ar putea fi provocările sau obstacolele de care participanţii s-ar putea lovi la ateliere şi cum le abordezi?
Ideile preconcepute. Lipsa disciplinei. Suficiența. Lipsa răbdării.Le abordez fără prejudecată, disciplinat, cu modestie și răbdare.
Cum creezi un mediu sigur şi de susţinere în care oamenii să se simtă încurajaţi să exploreze şi să se lase conduşi?
Iubindu-i dezinteresat.
Ai vreun sfat pe care ţi-ai dori să-l oferi oamenilor care s-ar putea gândi să participe la atelierele voastre, însă nu sunt 100% convinşi?
Nu-mi place să dau sfaturi. Eu am răbdare. Se va duce vorba acestor ateliere. Mă bazez, pentru început, pe tine. Mi-ai urmat sfatul și te-ai înscris, fără să fii 100% convins că îți faci un serviciu. Din iubire pentru mine, mai degrabă, ai simțit, cred, că vrei să-mi faci tu mie un serviciu. Și îți mulțumesc. Abia aștept să te văd fericit. Acum îți datorez asta.
Nu în ultimul rând, ştiu că ai lucrat cu o mână „încăpătoare” de liceeni la un spectacol care s-a dovedit a fi extraordinar de bun. Vreau să-mi povesteşti, pe scurt, experienţa ta cu ei şi cel mai important, vreau să ştiu cum şi-n ce fel s-au dezvoltat tinerii aceia lucrând atâtea luni cu tine?
În momentul ăsta, când scriu, zâmbesc într-un fel anume și numai ei, tinerii despre care vorbești, mă pot face să zâmbesc așa. O să tac pentru că mă invadează emoții incredibile când mă gîndesc la copiii ăștia. Întâlnirea pe care ne-a facilitat-o teatrul ne-a lăsat mult mai bogați și ne-a legat pe viață. Tu o să publici dialogul nostru, ei îl vor citi. Poate răspund ei la întrebarea asta. Dacă nu, mai facem un interviu doar despre ei. Ar merita.
Pentru cei interesaţi de cursurile de dezvoltare prin tehnici teatrale, găsiţi link-ul pentru înscriere aici.
May 27, 2023
Niciodată să nu spui tată
Bună. Numele meu e…
Nu, n-am să vă spun numele meu, dar pot să vă spun că pot fi oricare din copiii ai căror părinți au divorțat și au uitat că la mijloc se află rodul dragostei lor.
Acum că introducerea a fost făcută, putem să trecem la subiect. Azi împlinesc 31 de ani. 31 de ani grei, plini de frustrări si ură, multă ură. De unde atâta ură?
Ca să vă faceți un tablou, va trebui să deschid o cutie a Pandorei care doare tare. Mai tare decât aș fi vrut eu. La 14 ani, ai mei au divorțat. Ea genul de femeie de casă, gospodină, care credea că secretul unei căsnicii este ca bărbatul să fie curat, mâncat și cam atât. Așa cum era de așteptat, la primul decolteu și mai mulți cercei in urechi, el și-a luat zborul.
La 40 de ani omul voia să fie fericit. Atunci nu am înțeles ce înseamnă fericirea și de ce el trebuie să plece. Mi-aduc aminte că cea mai mare bucurie a mea era duminica dimineața când el ieșea din tură si se așeza să se odihnească in dormitorul lor unde eu, ca o pisică, mă cuibăream lângă el.
Doamne, cât il iubeam. Nu de puține ori mama îmi reproșa mai în glumă, mai în serios că pe ea nu o iubesc deloc. Sigur că o iubeam, însă el îmi era aer. Culmea este că amândoi aveau un mod ciudat de a-și arată dragostea. Probabil lipsa educației, a timpului, grijile, habar nu am. Cert este că niciunul nu a excelat la capitolul exteriorizat dragostea. Niciunul. Probabil ăsta e și unul din factorii care au dus la formarea omului care sunt azi.
Revenind: când eu aveam 14 ani neîmpliniți, intr-o zi de vară, el a decis să dea cărțile pe față și să îi spună ca el vrea să divorțeze. De atunci eu am uitat ce e aia copilărie și peste noapte m-am trezit minge de ping pong între ei. Fiecare lovea unde durea mai tare și cât mai adânc, să doară nene, să doară cât mai tare. Ea a căzut intr-un căcat de victimizare care continuă și azi după 17 ani. A slăbit mult in perioada aia pentru că rolul de victimă asumată o consuma enorm.
Tot atunci ea a uitat să-și coboare puțin privirea la copilul ăla care nu pricepea nimic din ce I se întâmplă. Copilul care in clasa a opta era să rămână corijent, deși era un elev model înainte ( primul lucru pe care îl făceam era să mă opresc pe banca de lângă scara noastră să văd ce teme am pentru ziua următoare. Niciodată nu m-au ajutat la lecții, nu au fost chemați la școală pentru că m-am bătut, am comentat, am chiulit. Eram un copil foarte cuminte până atunci.).
Intr-o zi, m-am trezit la ușă cu dirigintele, unul din cei mai severi și in vârstă profesori ai școlii 17. Mama nu era acasă, era la muncă și eu făceam plăcinte. M-a surprins tare vizita lui, n-am înțeles foarte bine de ce vine acasă, dar aveam să mă lămuresc curând. M-a rugat să îi transmit mamei că o așteaptă la școală, trebuie să discute ceva cu ea.
În aceeași săptămâna mama se prezenta la școală cu mine de mână. Ne-am retras într-o cămăruță lângă laboratorul de biologie. Acolo dirigul a intrebat-o pe mama fără să o mai dea după cireș ce se întâmplă cu mine. Semestrul era aproape pe terminate si eu eram corijentă în momentul ăla la 3 materii, printre care și materia lui, biologia. Nu că excelam eu la broaște, șerpi și fluturi, dar eram la buza prăpastiei.
Pe cât de surprinsă a părut, pe atât de bine mă înțelegea mama. Știa care este motivul decăderii mele atât de evidente. M-a rugat să aștept afară si probabil l-a lămurit pe diriginte ce și cum. Mă așteptam să mă certe (frate-meu mai mare a fost o pramatie care le făcea numai probleme și cum era preferatul mamei, niciodată nu era certat pentru tampenii pe care le făcea) pentru că, crescând in umbra fratelui, aveam să plătesc și pentru greselile lui, așa cum avea să se dovedească mai târziu.
” Tu o să plătești și pentru greșelile lu`frate-tău. Am crescut la sân trei șerpi”. Fraza asta am auzit-o de mi s-a acrit ani la rândul. Cumințenia si bunul simț mi le-am păstrat de-a lungul anilor. Chiar și acum, dovadă că în loc să o înfrunt și să-i spun că e strict alegerea mea ce fac, aleg să-mi aștern gândurile aici.
Revenind la perioada în care ei erau în divorț și pentru ea asta era sfârșitul lumii și ea era singura ființă de pe pământ care conta, m-am trezit că tre`s-o calmez si s-o consolez să nu se piarda pe drum. Brusc m-am trezit omul de bază in casă. M-am trezit adult prins în trupul unei fetișcane de 14 ani neîmpliniți.
Rolul ăsta de adult îl am și acum când trebui s-o temperez pe ea când o ia pe arătura. Doar nu credeati ca odată cu vârsta, ea își va reveni si nu se va ma considera victimă. Nea, cu timpul rolul ăsta s-a conturat și mai mult, iar ura pentru el e la fel de viscerală. Ură transmisă și mie, cum altfel?
Un copil atât de labil emoțional cum eram eu atunci, era ușor de manipulat. De ambii, desigur căci și el a încercat să lovească în ea prin mine. Poate mai puțin pentru că el avea treburi mai importante: să fie fericit! Atât de fericit încât a uitat rapid de”lumina ochilor lui”.
Primul Crăciun a fost crunt. Pentru mine Crăciunul are o semnificație profundă si e cea mai frumoasă perioadă din an. Măcar atât nu au reușit să distrugă cu orgoliile lor. De Miculaș ( Moș Nicolae în Ardeal), ne-am văzut pe ascuns undeva în spatele blocului. Îmi adusese o pungă mare cu dulciuri. Vai ce bucurie a putut să îmi facă. Bucurie umbrită de faptul că nu îi puteam spune mamei de el pentru că nu aveam ce să discut cu el, mi-a interzis categoric asta. Am luat punga și am indesat-o in rucsac si m-am indopat toată ziua la școală.
Eram un copil darnic, dar atunci simțeam că dacă dau cuiva din dulciurile alea, pierd din dragostea lui. Evident că ea a aflat si mi-a făcut un scandal monstru. M-am simțit ca ultimul om, am plâns mult in baie și am blestemat-o pe mama.
De Crăciun m-a adus la sora ei. In anul ăla, unchiul meu care e un tip extrem de ursuz si rece, dar care își iubește enorm copiii, le-a făcut cadou fetelor un casetofon. Pielea mea, la vârsta aia casetofonul era cadoul de vis. Nu știu cât m-a deranjat faptul că fetele au primit casetofon, cât m-a înrăit că eu nu îl am pe el lângă mine. Am plâns în noaptea aia până n-am mai avut aer și mă întrebam de ce dracu eu nu mai am tată, dar a trecut și hopul ăsta.
Ce era mai greu, abia de atunci avea să vină.
Au hotărât de comun acord sa vândă apartamentul in care crescusem, noi două aveam să ne mutăm de unde era ea, el rămânând acolo, unde și-a continuat viața alături de noua iubită.
Ultimul nostru contact vizual, mult spus contact vizual, a fost in clipa în care el a venit să își ia ce ii revenea in urma partajului. Stăteam la etajul patru și ne-am intersectat la etajul 1 unde, culmea, becul nu se aprindea. A trecut pe lângă mine ca pe lângă o străină, eu m-am uitat lung după el ( a doua zi urma sa plec in orașul pe care și azi il urăsc).
Știam că probabil n-am să-l mai văd curând. Și așa a și fost. Au trecut 16 ani până să ne revedem. 16 ani de dor, frământări, ură, frustrări, 16 ani care m-au schimbat ireversibil.
Stau și mă uit înapoi și mă întreb oare care ar fi fost viața mea dacă ei divorțau civilizat, dacă ar fi lăsat la o parte orgoliile și razboiul și s-ar fi gândit la mine. Oare ce om eram eu dacă nu mă urmărea toată porcăria asta a lor. Sunt întrebări la care n-o să găsesc vreodată răspuns…
Anul trecut in vară a murit buni, omul care m-a crescut și pe care am iubit-o cât i-am iubit pe ei la un loc. Buni pe care nu o mai văzusem de aproape 9 ani pentru că era mama lui și „la ce să te duci acolo? Să creadă tată-tău că mergi după averi?” Fute-m-aș in ele averi că singurul lucru pe care mi-l doream era să fiu fericită.
Acolo era singurul loc in care mă simțeam în siguranță, acolo îmi era casă și acasă ești cel mai fericit. Am încercat, chiar am încercat să mă simt acasă și în noua locuință, dar n-a fost chip.
De 17 ani tot încerc și nu simt că aia îmi e casă. De fapt niciun alt loc nu mi-a mai fost acasă…
Singurul loc unde am fost fericită a fost la buni. Cred că nu atât casa cât brațele ei protectoare. În vara divorțului lor am fost ultima dată acasă.
De ce? Din cauza ei. Si asta numai pentru că îi era frică nu care cumva să plec de lângă ea și să îl văd pe el. Cred că asta e cea mai pură formă de egoism. Că asta e: egoism. Nu care cumva să mai am vreo legătură cu el sau familia din partea lui, familie cu care semăn fizic ( lucru pe care de altfel îi deranja foarte tare pe părinții ei, cică bunicii mei. Nu o dată mi-au reproșat că semăn cu el. Cu cine morții mamii mele să semăn? Ca doar cu el m-a făcut!).
Au trecut anii și intr-un moment de rătăcire cred, a venit cu mine la buni. Dupa 9 ani pășeam pe tărâmul fericirii.
Era 1 decembrie si când am coborât in gara aia mică și neschimbată mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar le-am șters repede ( de la ei am învățat să nu-mi exteriorizez sentimentele). În gară mă aștepta una din surorile bunicii, cea care m-a botezat și mă iubește tare.
I-am sărit în brațe ca să mai astâmpăr cumva dorul care mă mistuia pe dinăuntru. Plângeam amândouă si fulgii mari de zăpadă ne acopereau lacrimile. Simțem că plutesc și totul e un vis din care n-aș fi vrut să mă trezesc niciodată.
Când am intrat pe strada pe care am copilărit și vedeam vecinii, gardurile, merii, bolovanii, vopseaua de pe garduri, mi se părea ireal.
După 9 ani totul era fix asa cum rămăsese în lumea mea. Nimic nu se schimbase. De fapt, mă schimbasem eu. I-am sărit in brațe lui buni și n-aș fi vrut să îi dau drumul niciodată. Cât de bine era în brațele ei calde. Mă uitam la ea și o sorbeam din priviri. Nu-mi venea să cred ochilor că e chiar ea.
Au fost patru zile fericite, dar în același timp dureroase. Cât mă durea gândul că trebuie să plec, că nu voi mai fi fericită curând. Trebuia să mai stăm, dar nu mai puteam. Mă sufoca sentimentul că în curând va trebui să plec de acasă și n-am să mă mai întorc curând.
Nu știu dacă am dormit patru ore în perioada aia. Nu-mi dădea pace gândul că fericirea se va sfârși curând. Mă chinuia stropul ăla de fericire.
Am plecat lăsând in urmă multă durere neștiind când mă voi întoarce. M-am intors 8 ani mai târziu ca să-mi îngrop bunica și odată cu ea copilăria.
Intr-o luni seara a sunat telefonul și știam ce îmi va spune unchiul. Ea nu mai era, se dusese cu câteva minute în urmă. Tocmai ce mă duceam la o plimbare. M-am oprit o clipă, inima mi s-a oprit și ea pentru aceeași clipă și mi-a trecut prin fața ochilor toată copilaria.
Am continuat plimbarea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat ( la ce profesori mi-au fost părinții, deja era floare la ureche să râd chiar dacă inima îmi plângea) până am cedat și am bușit în plâns. M-am intors acasă să îmi fac bagajele pentru a doua zi când am pornit spre ceea ce urma să mă schimbe mult si ura avea să se transforme în aceeași dragoste de acum 17 ani.
Am ajuns acolo undeva la șapte seara. Primul lucru a fost să merg la ea. Pierdusem atâția ani încât nu-mi doream altceva decât să merg lângă ea.
Toată lumea se uita ciudat la mine iar eu nu am putut decat să stau și să mă uit in gol. La un moment dat cu coada ochiului l-am văzut pe el.
Dupa 16 ani aveam să dau ochii cu el. Eram plină de ură și resentimente, dar durerea pierderii ei era mai mare și parcă nu mai eram piatra aia tare. Când m-a văzut, am observat cum i s-a luminat fața și când m-a luat în brațe, m-am simțit iar copila aia de aproape 14 ani care își adora tatăl.
In seara aia, am ieșit pe ulița copilărie și am plâns cât nu plansesem în atâția ani de amărăciune și dor. Durerea pierderii ei și durerea revederii lui m-au făcut să mă exteriorizez cum nu o făcusem niciodată.
Plângeam în hohote, atât de tare încât o vecina a ieșit să vadă ce se aude. Erau toate resentimentele și dorurile adunate în atâția ani, toată durerea mea de copil părăsit și neînțeles a prins glas în seara aia.
Trei zile cât am stat împreună m-am simțit iar fata tatei, deși nicio clipă nu am arătat asta. Am stat rece și implacabilă.
În prima noapte,am rămas în casă doar eu, el si cealaltă soră a bunicii care mă botezase. Am stat de vorbă până aproape dimineață, nu mă mai saturam să îl privesc și ii absorbeam fiecare cuvânt.
Pe la șase, eu și mătușa ne-am trezit, trebuia să ne pregătim că era ziua înmormântării. El dormea pe jos,n-a vrut sa meargă în altă cameră ( cred că și el voia să profite de fiecare clipă petrecută împreună) și m-am trezit pe furiș ca să mă uit la el. Să mă uit cum doarme tatăl meu.
L-am învelit și m-a cuprins o dorință nebună să mă cuibaresc lângă el așa cum o făceam în diminețile alea de duminică când el dormea și eu mă uitam la Abracadabra. Dac-ar știi el magicianul câte duminici magice mi-a oferit…
Când am pus pătura pe el s-a trezit, s-a trezit și mi-a zâmbit cu dantura aia albă și perfectă. Și pe aia i-am moștenit-o de altfel.Stau acum și mă gândesc dacă există ceva ce nu am moștenit de la el.
Pe măsură ce discutam (nimicuri, credeți-mă), mă redescopeream în el. Absolut toată eram el, atât fizic cât și din punct de vedere al gândirii. Atunci când a plecat, cred că eram prea mică să conștientizez cât îi semăn. Acum văd tot. Suntem ca două picături de apă. Într-o mulțime de o mie de oameni nu ai cum să nu vezi că suntem tată și fiică.
Tată…
Cuvântul ăsta care mă doare atât de tare. Nici acum aproape că nu pot să îl rostesc. Îi spun pe nume. La 14 mi-am impus să uit substantivul ăsta. Încă mă lupt cu fetișcana aia de 14 ani să mă lase să îi spun tată. E o luptă aprigă, dar cred ca femeia de 31 de ani va răzbi.
De la revederea aia, ne-am sunat, ne-am povestit, ne-am redescoperit. Sigur că momentul nu putea rămâne nemarcat de mama: “eu nu am nimic împotrivă să reiei legătura cu el, dar cu mine ai terminat-o. Tu faci ce vrei. “
Chiar și după atâția ani e la fel de egoistă și rea. Ea nu știe, doar bănuiește, dar nici nu am să îi spun. De data asta nu o să-mi strice bucuria cu egoismul si ura ei față de el.
Zilele trecute l-am visat. Am visat că a murit. Nu țin minte să mă fi marcat vreodată un vis atât de tare. M-am trezit confuză, terifiată, dar nu puteam să mă exteriorizez in fața omului care îmi suportă toanele, ifosele, prejudecățile ( din cauza divorțului lor, eu nu știu să apreciez un bărbat. Am crescut, m-am autoeducat să alătur orice imagine masculină cu tata. Toți bărbații aveau să mă părăsească la un moment dat și din cauza asta, îi părăseam eu prima. Mă purtam execrabil. Ce iubire? Dispari mă, că eu nu iubesc bărbații până la cer și înapoi, eu nu mă căsătoresc vreodată. E mai ușor să fug fără astfel de complicații. Eu nu fac copii. Dacă trec prin ce am trecut eu? Etc etc.)
M-am inchis în baie și am plâns. Am plâns de teamă să nu se adeverească visul, să nu îl pierd acum că ne-am regăsit, am plâns pentru că mi-am dat seama cât pot să-l iubesc pe singurul bărbat din viața mea căruia îi accept minciuna și pe care nu l-aș părăsi nicicând pentru nimic in lume.
Am pus mâna pe telefon și i-am scris un mesaj. Mai târziu în ziua aia m-a sunat si am vorbit aproape două ceasuri la telefon. Nu i-am spus de vis, dar i-am absorbit fiecare cuvânt.
Bună. Numele meu este irelevant. Azi am împlinit 31 de ani, dar mă simt ca la aproape 14 când eram cel mai fericit copil din univers.
Azi de ziua mea mi-am făcut cel mai frumos cadou: am reușit să îi spun tată omului care m-a rănit cel mai tare.
May 26, 2023
Depresie – Oamenii nu pot face mai mult decât fac
Cazul Iuliei vis a vis de ” target=”_blank” rel=”noreferrer noopener”>depresie, îmi amintește de cazul Cristina Țopescu, când au ieșit lupii moraliști să-i pună prietenii la zid că n-au știut să facă mai bine, că n-au vrut, că nu i-a interesat, că nu au fost acolo. Ca și atunci, și acum, dintr-un caz tragic devine un caz de judecat. Nu judecăm defunctul, sau poate și pe el, vezi cei care încă au impresia că depresia e un moft și-o fiță.
Oamenii nu pot să facă mai mult decât fac. Prietenii mei mă sună zilnic. Și dacă nu mă sună toți, cel puțin unu se asigură că nu trece o zi în care să nu-mi ia pulsul. Nu cred că se vorbesc între ei, dar se nimerește ca mereu să sune sau să-mi scrie cineva. Foarte rare zilele în care n-a sunat nimeni. Dar chiar și așa, chiar dacă e absolut fabulos să vezi și să știi că oamenii dragi îți sunt aproape și vor autentic să știe cum ești, dacă mai respiri, dacă ai nevoie de ceva, dacă ai mâncat, dacă ți-ai luat pastilele, dacă ai băut prea mult, dacă pot face ceva să te ajute, tu tot singur te simți. Ești singur pentru că, oamenii ăia, chiar dacă ar face extrema de a te lua la ei acasă, cu schimbul, tot nu ți-ar putea prelua din stări. Ele rămân cu tine oriunde ești, orice faci, oricât de ocupat ești, oricât de mulți oameni ai în jur chiar și fizic. Nimic, absolut nimic nu te distrage din întunericul în care te afli.
De la un telefon la celălalt pot trece o oră, două sau zece, timp în care starea ta se poate agrava într-un minut, timp suficient să faci o tâmpenie.
Ipoteza că oamenii depresivi își doresc să-și facă rău sau să se sinucidă e greșită. Nu ne dorim asta. Ne dorim ca măcar pentru o fucking secundă să nu mai simțim. Nimic. Nicio emoție. Să nu ne mai simțim copleșiți, să nu mai simțim presiunea enormă din piept datorată anxietății, să nu mai simțim că vrem să ne smulgem părul din cap, să nu mai umblăm bezmetici dintr-un colț în altul al camerei acaparați de neliniște. Vrem ca emoțiile să nu ne mai doară fizic. Vrem să nu ne mai sufocăm de plâns din senin. Vrem să nu se mai dea replay over and over again la toate gândurile absolut îngrozitoare pe care le avem. Vrem să fie liniște. Și nu e niciodată liniște.
Imaginați-vă o cameră în care există copii care urlă și trântesc lucruri, adulți care se ceartă, zbiară și-și aruncă cuvinte grele, sirene de pompieri și ambulanțe care intră pe fereastră, un televizor dat la maximum cu niște isterici din viața noastră care ne spun, over and over again, cât suntem de proști, de inapți, cum nu suntem buni la nimic, cum pe tot ce punem mâna distrugem, cum nu merităm să fim iubiți, ocrotiți, cum nu merităm nimic bun în viață pentru că n-avem niciun scop. Cum trăim și facem umbră pământului degeaba că suntem niște fițoși fără chef de muncă, altfel am ști să ne depășim starea.
În aceeași cameră se derulează pe un ecran mare toate eșecurile profesionale, toate relațiile eșuate, toți oamenii pe care i-am iubit și care s-au pișat pe noi cu boltă în timp ce ne spuneau, senini, că ne-am udat de la ploaie. Se derulează toate dezamăgirile, toate frustrările, toate neajunsurile, toate lacrimile scurse și-adunate într-o viață. Și-acolo, în camera aia, în mijlocul ei, suntem noi, întinși pe jos, șiroind lacrimi de crocodil, căutând disperați să putem trage o gură de aer, înghiontiți și loviți cu pumnii și picioarele de către toți cei care ne-au fost lecții în viața asta. Și ca-ntr-un ecou îți auzi prietenii care-ți spun, poți, ridică-te, fă ceva, ieși, plimbă-te, ascultă muzică, muncește până la epuizare. Trage de tine! O să fie bine dacă îți dorești asta.
Cumva, deși e ca și cum ai pune un om fără picioare să alerge, încerci să faci asta. Să te ridici și să mai tragi de tine. O oră, două, cinci, o zi, încă o zi ș.a.m.d. Dar se întâmplă doar asta. Tragi de tine. Nu trăiești, ești la limita supraviețuirii. Și la un moment dat îți dai seama că devii cât de cât funcțional, sunt zile când reușești să te dai jos din pat, să-ți faci cafeaua și să fii chiar productiv, ba chiar să ieși cu câțiva prieteni și să te comporți ca și cum ai fi bine. Deși nu ești. Nu ești niciodată bine. Dar râzi la glume, te implici în discuții, mai bei ceva, mai mănânci forțat, mai whatever, cât să pară că ești bine. Deși nu vrei să-i minți că ești bine, dar mintea ta mimează binele automat, fără să vrei asta. Și ai o perioadă când, din mimat în mimat, din exterior pare că ești bine. Și da, oamenii ajung să creadă că ești pe picior de reveneală. C-o să fii cu adevărat bine. Și se relaxează, că e și normal să se întâmple asta.
Dar, inevitabil, mereu când ajungi în zona asta în care până și tu ajungi să crezi mima respectivă, apare ceva sau cineva care te scoate din rahat, care pentru o perioadă te zguduie atât de tare încât, dammit, te simți nu bine, te simți fericit. Începi să fii motivat, începi să ai energie, începi să-ți dorești să faci lucruri și să le și faci, începi să crezi că zicalele alea pe care le credeai bullshit-uri, că atunci când nu te aștepți deloc apare cineva care îți va arăta cât ești de puternic, de minunat, de ușor de iubit, care te va susține, ocroti, care va ști mereu să te încurajeze, să-ți spună cât de bine-ți iese totul și cum e extrem de recunoscător că te-a cunoscut. Și ajungi să crezi. Ajungi să crezi ușor, pentru că după ce o viață întreagă n-ai știut cum e să fii iubit și-ai auzit doar căcaturi din partea persoanei de lângă tine, când apare cineva care șterge pe jos cu tot trecutul tău de căcat și-ți arată cât de minunată poate fi viața cu cineva, crezi. Crezi și prinzi încredere. Prinzi încrederea pe care crezi că n-ai mai fi avut-o niciodată. Sădește în tine speranța că… this is it. I’m enough for somebody. And they take me as I am. Și viața începe să capete iar sens.
Apoi dispare. Dispare și odată cu dispariția lui pleacă și tot ce ți-a arătat că poate fi magic. Și cum ți-ai construit casă în sufletul lui, rămâi homeless. Homeless. Și nu doar că te destabilizează, dar te aruncă într-un hău și mai adânc decât cel în care erai înainte să-l cunoști. Și peste toate problemele și gândurile tale de căcat, apar de ce-urile, apar poate-urile, apar what ifs-urile. Te-ntrebi what was the fucking point of it all? Really. Care-i lecția pe care trebuie s-o învăț acum? De ce aveam nevoie de ea? Știam că oamenii sunt de căcat. De ce trebuia s-o aflu din nou? Și uite așa apare un nou șir nesfârșit de gânduri și întrebări la care nu vei avea niciodată răspuns. Și te trezești iar în realitatea în care erai înainte, doar că bagajul de lucruri de căcat e mai mare și mai greu. Și-ajungi să crezi despre tine, într-adevăr, că ești slab, că nu-ți iese nimic, că nu faci nimic bine, că nu meriți să fii liniștit nici profesional, nici personal. Că viața ta e un lung șir de evenimente de căcat care nu se opresc și că n-apuci niciodată să te vindeci de niciunele.
Faci terapie, iei pastile, meditezi, încerci să lucrezi cu creierul în fiecare zi, citești, doamne, cât citești, mai ai puțin și-ți poți da doctoratul în psihologie. Cunoști atât de bine ce trebuie făcut la nivel teoretic încât nimeni n-ar avea cum să-ți spună ceva ce nu știi. Și pui în practică tot ce acumulezi, chiar pui. Însă nimic nu dă roade în practică. Absolut nimic. N-ai bani, dar nici nu găsești energia și motivația să-i faci. Simți că nu mai ai nicio satisfacție cu ceea ce faci, dar nici n-ai habar ce altceva te-ar satisface. Suferi ca un câine din cauza cuiva și tot pe tine te învinovățești. E momentul ăla când crezi că toate sunt doar din cauza ta și a deciziilor tale. Ca apoi să te gândești cum ar fi fost dacă luam decizia aia și nu pe cealaltă, cum ar fi fost dacă-l întâlneam pe cutărescu din nou și-n loc să-l salut aș fi trecut pe lângă el și mi-aș fi văzut de viață. What ifs… a lot of them.
Prietenii fac ce pot, dar gândurile și stările astea sunt atât de complexe și-atât de fucked up încât, în realitate, nici măcar nu le poți exprima în cuvinte. Nu știi cum să le scoți pe gură ca să exprime exact ce simți. N-ai cum. Nu ai cum să-ți explici real stările încât să poată fi înțelese 100%. Și-atunci zici că ești bine. E ok. Am o zi mai proastă. Îmi revin. Oamenii nu pot face mai mult. Nici noi nu putem face mai mult. Am mai spus-o și-o repet, din ce am învățat toți anii ăștia. Depresia e un dans al morții, și oricât de bine ai învăța pașii, oricâți prieteni ți-ar deveni parteneri la concursul ăsta, dacă e să calci greșit, o vei face cu toți prietenii și toată familia alături. Și nu e nimeni vinovat.
De sâmbătă dupamiază m-am încuiat în casă, după ce am terminat treaba la laborator, și n-am mai ieșit deloc. Mi-am petrecut paștele singur, cu multe sticle de vin, anxiar și crenvurști cu muștar. Am simțit mai mult ca oricând nevoia de izolare. În același timp am avut puterea în anumite momente când simțeam că plonjatul de la etajul 8 mă poate scoate din stare, să scriu cuiva, boss, simt nevoia acută să fac o tâmpenie, nu trebuie să vii să mă ții legat de calorifer sau ceva, dar vreau să știi că simt să fac asta. Și că sper să dacă ți-o zic și o aud, mă mai gândesc puțin înainte. Și m-am mai gândit. E miercuri și încă’s aici să scriu chestia asta.
Dar e o nesiguranță cu care trăiesc și eu, și oamenii dragi din jurul meu care-mi sunt alături și cărora le mulțumesc. E o nesiguranță pe care n-o poate preveni nimeni. O secundă de ultra slăbiciune poate deveni o tragedie. Și, din nou, nu e nimeni vinovat pentru asta.
Așa că, dacă vreodată-mi iese, sper să nu citesc d’acolo din iad comentarii despre unde au fost prietenii mei când am avut nevoie. Sunt aici, vă asigur eu. Și mama e aici. Și tata. Și bunica. Mă sună zilnic și-mi spun zilnic că mă iubesc și mă încurajează să mai pot o zi, să mai fac un pas. Se asigură zilnic că știu că-mi sunt alături și că ar face orice este uman posibil să mă vadă fericiti. Dar sunt neputincioși în fața depresiei. Din păcate.
