Mircea M. Țara's Blog

Ca în fiecare an (aproximativ) prima postare de blog este un fel de recapitulare / statistică a cărților citite în anul precedent. Pentru asta mă folosesc de goodreads, unde momentan, consemnez tot ce citesc. Am început să testez, să mă joc cu alte aplicații, dar mi-e greu să renunț la goodreads și toți anii de cărți contorizați în aplicație. În orice caz există soluții mai elegante. Dar despre aplicații de „book tracking” poate cu altă ocazie.

În 2021 am citit ceva mai mult de 7800 de pagini. Un total de 37 de cărți din cele 50 spre care ținteam anul acesta. Puțin. Știu. Dar măcar am citit, nu? Acesta e lucrul care contează. Nu numărul. Să te bucuri de călătorie, să te bucuri de poveste. De aceea, anul acesta, mai mult ca niciodată (pentru că de obicei termin tot ce încep să citesc) am lăsat neterminate un număr de 5 cărți. Motive diverse: fie erau prea clișeu, fie mult prea lăudate, când conținutul lor lăsa mult de dorit. Deci în realitate ar fi undeva la 7000 de pagini citite.

Iată cum arată anul 2021 pentru mine în cărți:

9 cărți de copii. Iar când zic cărți de copii mă refer la povestioare pentru pici sub 5 ani.

7 cărți young adult. Dintre care m-au dezamăgit teribil Binti de Nnedi Okorafor și An Ember in the Ashes de Sabaa Tahir. Mi-a plăcut în schimb Aurora Rising un SF cu pustani la o academie intergalactică militară ce se bagă în probleme până peste cap. E rapidă, e light, e plină de umor și acțiune. E scrisă mai mult decât decent. Relaxare. Dar are similarități și rezonanțe cu SF-ul pe care îl citesc acum Leviathan Wakes, primul volum seria Expanse a lui J.A. Corey. (Da, da. Cărțile după care s-a făcut filmul. Nu, nu l-am văzut. Încă.)

7 cărți SF în total. Dacă le includem și pe cele 2 YA de mai sus.

Doar 5 cărți fantasy. Promit că recuperez anul acesta. Din păcate nimic remarcabil.

4 cărți din genul mystery. Nici aici nu am dat peste ceva suficient de antrenant sau neașteptat. Aveam așteptări mari cu romanul Tanei French. Dar după ce mi-am dat seama cine e criminalul în primele 40 de pagini, nu a mai avut niciun farmec cartea, așa că e una dintre cele pe care nu le-am terminat.

4 cărți de non-ficțiune dintre care Educated de Tara Westover e preferata mea. De fapt cred că cartea anului 2021 pentru mine. M-a tulburat, m-a făcut să-mi regândesc principii și să privesc educația cu alți ochi. Mai mult m-a determinat să le ofer copiilor mei cea mai bună educație posibilă. M-a dezămăgit un pic volumul lui John Lennox, 2084, care mi-a părut o compilație de texte despre inteligența artificială, capitole destul de disparate care nu păreau că construiesc unul pe celălalt. Mi-a lăsat impresia unei cărți scrise pe tema intersecției dintre etică, creștinism și inteligența artificială, doar pentru că A.I. e la modă.

3 cărți de spiritualitate, credință și religie. Să le zicem așa. Mi-a plăcut logica și explicația din Cur Deus Homo (De ce s-a făcut Dumnezeu om), chiar dacă nu și forma în care era prezentată. Dar m-a făcut să îl privesc dintr-o perspectivă nouă pe Dumnezeu, trinitatea și esența caracterului divin, cartea lui Dane Ortlund – Gentle and Lowly. O recomand.

1 singură carte de poezii. O antologie cu câte un poem reprezentativ pentru fiecare an. Din păcate a fost de-a dreptul plictisitoarea, cu câteva excepții.

Cărți citite în 2021 conform Goodreads.

Sper ca anul 2022 să aibă mai multe lecturi de calitate decât 2021. Nu am făcut alegerile cele mai bune în materie de cărți. Dar mă bucur de un lucru. Am ieșit (poate totuși puțin cam mult) din zona de confort și mi-am diversificat aria de genuri.

Vă doresc un 2022 plin de lecturi fantastice și la cât mai multe pagini citite.

The post 2021 în cărți appeared first on Blog de carti.

Fantasticul este genul meu literar preferat. Am tot încercat să-mi găsesc o explicație – de ce mă atrag atât de puternic cărțile infuzate de magie, animale fantastice, lumi inventate? Chiar citesc literatură foarte diversă și în ultimii doi-trei ani chiar și non-ficțiune într-un procent tot mai mare. Doar ca să vă faceți idee: lista de cărți pe care le citesc în acest moment conține vreo două din categoria fantasy, un tratat teologic, un roman polițist și încă două SF-uri. Totuși, inima mea înclină mereu spre cărțile care mă introduc în lumi noi, pe care nu le-am mai întâlnit niciodată.

Iată câteva dintre motive. Nu spun că sunt cele mai bune motive, dar cumulate cred mă influențează suficient de mult încât să încline balanța în direcția fantasy-ului.

5 motive pentru care aleg să citesc cărți fantasticeÎmi pare că realitatea asta nu e suficientă. Am mereu senzația că suntem învăluiți de o perdea de care nu putem trece. Că suntem prinși într-un balon de săpun, pe care dacă am reuși să-l spargem, să-l străpungem, ne-am trezi dintr-o dată într-un univers unde posibilitățile și potențialul ar fi cu adevărat nelimitat.Mi-ar plăcea să existe magie. În câte moduri ai putea ajuta lumea… și cât de periculos de frumos ar fi totul.Lucrurile sunt întotdeauna mai interesante când intră un dragon în scenă. Sau un magician cu puteri de nestăvilit. Magia aduce piper în orice rețetă de roman. „Spices things up a little bit.” De exemplu, un jaf devine de o mie de ori mai interesant când ai bariere magice de trecut. Sau hoțul mai dificil de prins când se folosește de magie să deschidă un portal să intre în seif și să iasă.Lumi noi, neașteptate, cu reguli noi. Îmi plac la nebunie hărțile din cărți. Mă pot transpune acolo într-o clipită.Îmi extind imaginația. Acest lucru cred că este evident. Dar, după ce citesc o astfel de carte, mă simt plin, saturat, mai îmbogățit. Nu zic că nu găsesc frumusețe și emoție și bogăție în alte genuri literare, dar parcă romanele fantastice abundă. Tocmai pentru că au acest elemente în plus (worldbuilding, reguli ale magiei, rase nemaiîntâlnite cu tradiții și istorii în spate, geografie nouă).

Fără prea multe alte cuvinte de umplutură, iată cele 10 cărți fantasy din biblioteca de la București (zic București pentru că în cea din Baia Mare nu am ajuns să fac poze). Dar când trec pe acolo promit să fac un articol și cu 10 cărți fantasy de pe rafturile mele – pentru că nu se poate să iubești fantasy-ul și să lipesească din listă tocmai Tolkien. Vă promit că nu lipsește, dar e în altă bibliotecă.

10 cărți fantasy preferate

Six of Crows – Leigh Bardugo. Pentru cei care încă nu știu seria: e un fel de Ocean’s 11, 12 sau 13, doar că avem magie și niște orașe care se aseamănă izbitor de mult cu Amsterdam și Sankt Petersburg. Merită citită din plin. Acțiune, dialog, răsturnări de situații. Bineînțeles, dacă citește Six of Crows o să treci imediat la continuarea ei: Crooked Kingdom.

Bone Season – Samantha Shannon. Un fel de istorie alternativă, fantastică, în care Oxfordul este lagăr de concentrare pentru persoanele cu puteri psihice. De ce? Pentru că există o rasă extraterestră, extra-realitate dacă vreți, care se hrănesc cu aceste puteri și au pus stăpânire pe Marea Britanie, Irlanda și o bună parte din Europa. E povestea clasică a „underdogului” care se luptă să supraviețuiască și salvează lumea în același timp. Dar e superb scrisă. Am mai zis-o: Samantha Shannon are o grijă pentru cuvinte cum puțini scriitori contemporani pe care i-am citit au. E o întreagă serie și mai trebuie să apară vreo 3 cărți.

American Gods – Neil Gaiman. Gaiman are un stil unic de scris. Cu întorsături specifice de frază și teme ușor întunecate. Cred că i-aș recunoaște scrisul și doar dacă aș citi o pagină la întâmplare. „Zeii americani” este o carte complexă. Te scoate puțin din zona de confort, doar ca să o citești până la capăt. În plus îți deschide mintea. Te face să îți pui întrebări. Iar asta mi se pare una dintre cele mai mari calități la o carte.

The Ice Dragon – George R.R. Martin. O povestioară ca un basm, scrisă de autorul seriei Game of Thrones. Mi-a plăcut mult de tot. Cred că mai mult chiar decât sute de pagini din neterminata serie mai sus menționată.

Artemis Fowl – Eoin Colfer. Dacă ar fi vreo carte care să înglobeze tot ce e mitologie irlandeză în ea, atunci probabil ar fi aceasta. Artemis Fowl e genul acela de carte care odată deschisă, nu-ți dai seama că ai ajuns la final. Are ca personaj principal un puști geniu, care se gândește doar cum să se îmbogățească, ca să fie o mândrie pentru dinastia (de rău-făcători) Fowl. E dispus chiar să șantajeze populația de spiriduși care locuiesc sub Irlanda.

The Lion, the Witch and the Wardrobe – C.S. Lewis. E un clasic. Nu prea am ce să zic aici. Îmi place însă foarte mult că trecerea de la realism la magic se face printr-un dulap. Ceva atât de… anost. Mă gândesc că e un fel de a spune „dacă ai suficientă imaginație, orice lucru, oricât de banal, te poate duce pe un tărâm fantastic.” E nevoie doar de puțină imaginație și poate puțină credință.

The Raven Boys – Maggie Stievfater. Am mai vorbit de seria aceasta. Aici și aici. Are și părți bune și părți mai puțin bune. Dar în ce excelează, din punctul meu de vedere, este construcția personajelor și a relațiilor dintre ele. Gansey și gașca lui e posibil să fie dintre cele mai bine conturate și profunde personaje din toată literatura contemporană numită young adult.

Jocul Necromanților – Andrei Mazilu. Întunecată. Complexă. Cartea lui Andrei Mazilu de introduce într-o lume în care, cel puțin pentru ochiul minții mele e mereu noapte. Sau hai, penumbră. În cel mai bun caz. Personaje cu motivații puternice și monștri grotești cu chip de om. Îmi pare că are niscaiva influențe din Witcher. Însă doar ușor, pentru că lumea este originală, la fel și multitudinea de creaturi, respectiv zeități.

Colour of Magic – Sir Terry Pratchett. Nu cred că e vreo știre pentru cineva care a intrat cel puțin de 2 ori pe blogul acesta, sau pe pagina mea de instagram. Sir Terry Pratchett e scriitorul meu preferat la ora actuală. Iar lumea Disc (Discworld) este pe cât de complexă și bine construită, pe atât de fascinantă și pline de surprize. Abia aștept să mai crească copiii încă vreo 3-4 ani ca să revin alături de ei pe Disc.

His Dark Materials – Phillip Pulman. Nu e ultima pentru că e pe locul 10 în preferințele mele, ci pentru că așa s-a nimerit. Așa am găsit cartea în bibliotecă (nu mi-am făcut timp să le aranjez în ordine alfabetică). His Dark Materials merge citit fie imediat după Cronicile din Narnia, fie în paralel. Este un contra-răspuns fantasy de cea mai bună calitate literară la scriitura lui C.S. Lewis și influențele creștine care infuzează Narnia.

În loc de concluzie

Știu că din topul acesta e posibil să lipsească capodopere pe care voi le-ați citit. Dacă credeți că mi-a scăpat ceva ce nu trebuie ratat lăsați-mi un comentariu și promit că le citesc. Adică, citesc cel puțin comentariul. Am un TBR lung de nu-i mai văd capătul. Dar acum serios, care carte fantasy lipsește din această listă?

The post Top 10 cărți fantasy din biblioteca de la București appeared first on Blog de carti.

Vă avertizez că povestea aceasta are un contra-climax. Să nu îmi spuneți că nu v-am zis. Buuuun. Să începem. Sau stai. Cine este Liu Cixin?

Liu Cixin – vârful de lance al SF-ului de azi. Discutabil.

Liu Cixin a devenit o supernova în lumea literaturii SF cu trilogia sa Problema celor trei corpuri. A ajuns cunoscut în lumea întreagă, ba chiar pe lista cărților de citit a lui Barack Obama. Cândva, într-o altă epocă. Toate recenziile pe care le-am citit online, pe blogurile de science fiction erau pozitive. Ceea ce, normal, mi-a stârnit interesul. Totuși, nu m-am grăbit să îmi comand vreo carte. Am lăsat dorința să ardă mocnit și mi-am văzut de lista infinită cu cărți necitite din bibliotecă. Apoi, am plecat în concediu în Scoția. Când am zburat încolo lumea era la fel de fericită și ignorantă ca întotdeauna, când m-am întors eram în pandemie.

Noaptea în care am schimbat hotelul de două ori

Am aterizat în Edinburgh pe la ora 9 seara, ora locală. Tată, mamă și fiică de patru luni, două ghiozdane și un stroller. Am întrebat google maps care e drumul până la hotel și aveam 2 variante. Prima cu trenul. Ne lăsa în centrul vechiului oraș, dar la o distanță cam mare de hotel. A doua cu autobusul, iar stația era la 2 minute de mers pe jos de hotel.

Cu un copil în brațe și bagaje, voi ce ați fi ales? Exact. Ne-am urcat în double decker, în zona de sus, loc chiar deasupra șoferului și ne-am petrecut o oră și câteva minute din viață privind prin geam un Edinburgh ploios și cam pustiu, încercând să distrăm un copil, care după ce dormise aproape patru ore pe avion, acum avea chef de interacțiuni sociale.

50 și ceva de stații mai târziu (autobusul oprea efectiv aproape la fiecare două minute) am coborât din bus și ne-am îndreptat spre micul hotel. Ploua serios. În cele 2 minute am fost uzi leoarcă toți trei. Iar lacrimile țâșneau din copil mai tare decât ploua. Deci e posibil să fi fost uzi de la ea.

Ajungem în fața hotelului și ușa închisă. Toate becurile stinse. Nimeni să deschidă. Pe un anunț, pe ușă, scria că e închis pentru mentenanță să sunăm la numărul de mai jos. Ceea ce am făcut și am fost redirecționați spre un hotel la nici 10 minute de mers pe jos, unde eram așteptați. Oricum eram uzi, așa că am zis că nu mai stăm după taxi. Google maps ne-a dus direct la hotel. Zece minute și un copil înghețat mai târziu, am ajuns la hotel.

Am fost primiți în holul hotelului de un indian, în pantaloni scurți, ce părea a fi administratorul. Nu părea chiar trezit din somn, dar cu siguranță îl ridicasem din pat, doar să constante că defapt noi nu eram trecuți pe listă de oameni cazați. Însă, a fost binevoitor și ne-a dat o cameră, după care s-a pus pe dat telefoane să descâlcească lucrurile și să afle cum de s-a pricopsit cu o familie de români pe nepusă masă.

Cazați fiind am dat o fugă până la primul fastfood deschis, doar să fiu chemat înapoi de urgență de soția mea. Am luat mâncarea și am luat-o la fugă, doar să îmi găsesc soția și copilul în holul hotelului, împachetați și gata de plecare. administratorul ne-a explicat că fusesem repartizați la un alt hotel și că nu ne poate primi. Așa erau directivele. Ne chemase un taxi care avea să ne ducă exact la adresă. Furia creștea în mine. Cum să dai afară din hotel, în ploaie, o femeie cu copil, când tu ai o cameră liberă pe care cu o secundă înainte erai gata să o oferi. Pot doar să-mi imaginez că la fel se simțiseră Iosif și Maria, când nu s-a găsit loc în casă pentru ei, în Betleem.

Taxiul a ajuns, ne-am urcat, iar administratorul a făcut un gest care ne-a surprins. Ne-a înmânat 10 lire. Probabil i se făcuse milă de noi. Am acceptat și am fost duși la hotel. Cursa a costa 9 lire și ceva. Pe această cale îi mulțumesc.

Universul de peste drum

Pe cealaltă parte a străzii, ceva mai sus de hotelul unde în cele din urmă am fost cazați, chiar în intersecție era o librărie. Ocupa o casă veche cu demisol și etaj, aveaa pereții din granit cenușiu. Dacă ar fi fost puțin mai mare ai fi zis că e un „mansion” al vreunui nobil local.

Deși am trecut zi de zi, de 2-3 ori pe zi pe lângă librărie (era în drumul spre centru) nu am intrat în ea. Poate pentru că ceva în subconștientul meu mă oprea, de parcă ar fi știut că aveam să am parte de o criză existențială dacă intram. Sau poate pentru că știam că odată intrat avea să-mi ia câteva ore să ies înapoi, iar fiica noastră de nici un an nu ar fi rezistat.

În ultima zi, ca în orice poveste care se respectă, cât timp copilul trăgea un pui de somn de-amiaz, pentru că nu puteam să stau întins și nemișcat două ore în unicul pat din camera de hotel, am zis totuși să ies, să arunc un ochi în librăria de peste drum.

Criză existențială de scriitor

Am rămas mut, stană de piatră în fața vitrinei închise cu cheie. Doar ochii mi se mișcau în cap citind titlurile de pe coperte și prețul cărții mic, într-un colț. Era o colecție întreagă de cărți cu autograf. De la cei mai minunați autori pe care ți-i poți imagina. Erau cărți ale lui Neil Gaiman, J.K Rowling, Sir Terry Pratchett, Robin Hobb, Salman Rushdie. Name it, they had it. Ba printre ele era și un first print edition din „Stăpânul Inelelor” semnată nu de Tolkien, ci de ilustratorul ediției.

S-au întâmplat câteva lucruri cu mine, în fața acelei vitrine, simultan.

Am realizat că le vreau pe toate. Vreau să am în biblioteca mea cărți atinse, semnate de proprii autori. Nu știu să explic exact sentimentul, dar te aduce mai aproape de ei și de opera lor. Când deschizi o carte cu autograful autorului e ca și când ai da mâna cu el. M-am simțit mic. Ca și când aș fi intrat într-un templu și de jur împrejurul meu ar fi fost statuile colosale ale zeilor literaturii.Mi-am dat seama că mai am mult de scris ca să ajung acolo și că există toate șansele să nu ajung, oricât m-aș strădui. Mediocritatea e cel mai dificil de depășit.

După douăzeci de minute mi-am mai venit în fire și am început să descopăr toate colțurile casei în care erau ascunse mii și mii de cărți. În cele din urmă, am plecat de acolo cu cartea lui Cixin Liu. Cu autograful autorului, dar și al traducătorului. Încă nu era atât de cunoscut încât să coste o enormitate cartea.

Versiunea mea de magneți de frigider

Am ales „The Supernova Era” ca suvenir al călătoriei pentru că îmi doream să citesc ceva scris de el de ceva timp. Apăruse prin toate revistele de specialitate și toți cititorii de SF pe care îi urmăresc, îl recomandau. Cu atât mai bine pentru mine, că îl am în bibliotecă. Cu tot cu autograf și cu o amintire puternică asociată cărții.

Dar de ce o carte drept suvenir și nu un magnet de frigider?

Acum vreo 3 ani mi-am zis că în loc să-mi acopăr ușa de la frigider cu magneți din locurile pe care le vizitez, mai bine îmi completez rafturile din bibliotecă. Adică, în orice țară merg, oricât de scurtă vizita, încerc să cumpăr o carte. Cel puțin una, deși uneori e foarte greu să mă abțin.

Poate am să revin și cu o recenzie la carte, în perioada următoare, dacă reușesc să mă motivez suficient. Oricum, Cixin Liu merită citit.

The post Cum am ajuns sa am o carte cu autograful lui Cixin Liu appeared first on Blog de carti.

Nu știu dacă v-am mai scris despre sentimentele mixte pe care le am cu privire la această scriitoare – Samantha Shannon. Amestecul este format din nițel admirație, un strop de invidie și restul apreciere pentru efortul pe care îl pune în scriitura ei.

De unde acest amalgam de sentimente?

În primul rând Shannon a devenit un mic fenomen global la doar 19 ani în anul în care a și intrat la facultate. Cât timp a fost în facultate a și publicat câte o carte aproape în fiecare an. Poate credeți că nu e atât de spectaculos să faci o facultate și să și scrii o carte în paralel. Depinde de facultate și depinde de ce gen de cărți scrii. Dar când facultatea este Oxford si genul de cărți pe care le scrii presupune să îți ancorezi acțiunea în locații reale (chiar dacă dintr-un/o univers/istorie paralel/ă) asta înseamnă documentare serioasă pentru locurile prin care aleargă personajele tale (la care se adaugă și efortul de worldbuilding: mitologia, riturile și universul Refaimilor – creaturile fantastice, angelice care se hrănesc cu aura oamenilor). Detaliez un pic mai mult lumea creată de Samantha Shannon în recenzia de la The Mime Order.

În al doilea rând autorea aceasta dă constant dovadă de prețuire pentru cuvinte. Își caută atent frazele și din când în când mai inserează câte o bijuterie de cuvânt în contexte în care nu te-ai aștepta. Acest lucru se vede și din construcția unor personaje care au apetit pentru lectură și un vocabular elevat ca parte din trăsăturile lor definitorii. Samantha SHannon savurează cuvintele precum un conneusoir de vinuri savurează notele imperceptibile, acide date de un sezon uscat.

În al treilea rând într-una din cărțile ei menționează Ciuleandra și România. Warden și Paige Mahoney se antrenează, dacă am reținut bine, pe piesa aceasta. Nu este un lucru ieșit din comun, faptul că menționează România și ceva specific românesc, ci un bonus plăcut, dacă vreți pentru lectură.

The Mime Order de Samantha Shannon



Despre ce este, totuși, vorba în The Dawn Chorus?

Despre Cântul Zorilor, cum aș traduce eu titlul cărții, nu prea am să vă spun așa multe. Este o nuvelă cu rol de interludiu. Un cadou făcut cititorilor care trebuie să mai aștepte până la anul pentru următoarea carte din serie. Este o lectură ușoară, scurtă și care deși se poate citi fără să știi nimic despre celelalte cărți din serie, este cu atât mai bogată și interesantă cu cât ai citit celelalte trei cărți principale, cum ziceam și în postarea aceasta pe insta.

Ca un scurt rezumat, The Dawn Chorus urmează zilele de recuperare ale lui Paige Mahoney, după evadarea ei din închisoarea Scionului unde fusese torturată zile în șir ca să dezvăluie informații despre mișcarea rebelă pe care o conduce împotriva Rephaimilor. Povestea alternează cu prima întemnițare de care avusese parte Paige (în prima carte The Bone Season) unde aceasta îl întâlnește pe Warden. Este o prezentare paralelă sau mai bine spus, o poveste în oglindă care arată și subliniază evoluția personajului principal.

Nu prea ar mai fi multe de spus despre această nuvelă, înafară de faptul că se încheie într-o notă Austeniană (cred că am declinat corect, nu?), cu Warden și Paige bucurându-se de o normalitate simplă, domestică, liniștitoare. Ceea ce e total opusul cărții precedente și, presupun, opusul cărții următoare. Deci cum ziceam în titlu, această nuvelă este un interludiu între două furtuni.

În încheiere vă las și câteva citate care mi-au atras atenția. Până la următoarea recenzie să aveți parte doar de lecturi fantastice.

I lay still, savouring the not-silence of freedom. I had never thought I would hear a citadel sing to me again.

In oblivion, I was not an orphan. I was not hunted or trapped or broken from torture. I was fog, impossible to chain.

I was a razor blade, all edge and gleam, and I needed to be dulled. I needed to fade. Not to die, not to disappear altogether – just to soften, so the world stopped catching on my sharp corners. So I didn’t feel it when it scraped me. I ached for the comfort of absence. I longed to exist less severely.

‘You agreed to start a war … to get me a new set of cards.’ ‘Well, to keep you alive. Why, do you never start wars for your friends?’

‘Warden, please don’t dissuade me from the solitary mote of joy I have left in my tragedy of a life. I’m being hunted by a tyrant, my entire family is missing or dead, and I’m fresh out of the torture chamber. Please, just let me enjoy my coffee.’

‘Music seems as good a thing as any to die for, doesn’t it?’

‘A secret, held within, can become a poison.’

Samantha Shannon, The Dawn Chorus

The post The Dawn Chorus de Samantha Shannon – un interludiu liniștit și liniștitor între două cărți furtunoase appeared first on Blog de carti.

Este și o provocare, dar și set-up-ul în care are loc 80% din acțiunea cărții lui Robert L. Heinlein: The Moon Is A Harsh Mistress. Vă scriu foarte pe scurt premiza și miza acestei cărți, apoi am să trec la părțile neconvenționale din carte.

Premiza

Un grup de oameni cu afinități comuniste sunt nemulțumiți de modul în care Autoritatea Lunară conduce lucrurile și de faptul că lunaticii (loonies în carte), oamenii care trăiesc pe lună, deși muncesc de zor nu își primesc partea corectă din resursele pe care le livrează înapoi pe pământ. Așa că se pune la cale o revoluție.

Miza

Acum, înainte de a înțelege exact miza trebuie să știți că lunaticii sunt în esență fii și fiice ai unor prizonieri trimiși pe lună cu generații în urmă ca să lucreze pământul cum s-ar spune. În galerii săpate în piatra lunară s-au instalat sere în toată regula unde se cresc recolte pentru pământul supra-populat. Recoltele sunt aruncate de pe lună, înspre pământ printr-o catapultă computerizată. Iar toată această operațiune este controlată de Autoritate. Un board condus de pământeni, care trimit periodic un Paznic pe Lună care să se asigure că se ating cotele necesare pentru hrănirea planetei supra-populate.

Miza este următoarea: fie lunaticii obțin libertatea și devin o țară independentă, fie aveau să înceteze transportul de cereale spre pământ cu riscul de a stârni un război. E simplu. Libertate sau nimic. Iar lunaticii sunt… lunatici. Gata să își urmeze scopul chiar și atunci când toate pronosticurile sunt în dezavantajul lor.

Cred că această carte ar fi putut fi scrisă mai dinamic, mai antrenant, cu mai mult suspans. Este evident că pentru Robert L. Heinlein primează ideea și nu acțiunea. Probabil de aceea a și ales ca totul să fie narat de un singur personaj: Mannie – un tehnician cu braț robotic, ce ajunge să fie generalul armatei lunaticilor și care își amintește toată povestea.

Neconvenționalul



Robert L. Heinlein scrie întreaga carte într-un jargon inventat. Cam cum e limbajul din Portocala Mecanică – un alt SF clasic.
Mici defecte de vorbire, o frazare mai ciudată și o mulțime de prescurtări sau cuvinte aduse împreună ca într-un accident de mașină și ceea ce rezultă este limba celor de lună, care nu are o gramatică anume (chiar dacă la un moment dat cineva din noul guvern al Lunii este preocupat de asta mai mult decât de războiul iminent cu Terra).Robert L. Heinlein ține cont de principiile științei și își imaginează foarte bine cum ar reacționa trupului unui om născut pe lună dacă brusc ar ajunge și ar locui pe Terra unde gravitația este de șase ori mai mare.Un AI care știe de glumă. Adică de la un moment dat. După ce Manny, primul și cel mai bun prieten al AI-ului, îi feeduiește manual glume pe care le cataloghează în trei categorii: fals, adevărat oricând, adevărat o singură dată. Adică, unele glume nu sunt glume, alte sunt amuzante o singură dată, iar altele oricând. Mi s-a părut foarte interesant că ceea ce ne face oameni în concepția lui Robert L. Heinlein, în parte cel puțin, este simțul umorului. Oare așa să fie?

Aceste trei elemente aduc savoare lecturii care de altfel, pe alocuri este destul de greoaie. În plus, ele aduc specificitate și plauzabilitate. La vremea la care Robert L. Heinlein scrie cartea, oamenii pășiseră pe lună. Totuși, până la o colonie și orașe pe Lună este un exercițiu de imaginație serios. Dar, aceste lucruri nu mai pare chiar atât de îndepărtate. Cel puțin nu acum, când NASA va trimite din nou oameni pe lună în anul 2024, iar Elon Musk vrea să înceapă colonizarea planetei Marte în 2023.

Viitorul arată bine, nu? Mai puțin dacă transformăm Luna sau Marte în lagăre de muncă silnică.

Vă las și câteva citate care cred că pun în lumină esența cărții: cum să pui pe picioare o revoluție perfectă.

Revolution is a science only a few are competent to practice. It depends on correct organization and, above all, on communications. Then, at the proper moment in history, they strike. Correctly organized and properly timed it is a bloodless coup. Done clumsily or prematurely and the result is civil war, mob violence, purges, terror.

I am free, no matter what rules surround me. If I find them tolerable, I tolerate them; if I find them too obnoxious, I break them. I am free because I know that I alone am morally responsible for everything I do.

If was one thing all people took for granted, was conviction that if you feed honest figures into a computer, honest figures come out. Never doubted it myself till I met a computer with sense of humor.

Robert L. Heinlein – The Moon Is A Harsh Mistress

Lecturi științifico-fantastice să aveți!

The post Robert L. Heinlein și un SF pe Lună appeared first on Blog de carti.

Roshani Chokshi are idei. Multe și bune și interesante. Iar cartea aceasta, The Gilded Wolves (revin ceva mai jos cu două aspecte care mi-au plăcut legate de numele cărții), avea toate ingredientele unui fantasy, cu nuanțe de steampunk, de succes: un heist (jaf) de zile mari, niște personaje bine diferențiate și cu personalități distincte, o mitologie și istorie parelele celei pe care o cunoaștem și acțiune cât încape.

Ar fi trebuit să fie un fel de Indiana Jones (avem în carte chiar și o bilă de foc, ce se rostogolește spre protagoniști în timp ce ei trebuie să rezolve un puzzle ca să-și salveze viața), varianta de pe la 1900, în Paris. Avem și catacombe, avem și oglinzi-portaluri, avem și un fel de semizeitate care vrea să revină la viață, avem și o castă artistocratică selectă, cu planuri ascunse și totuși… totuși ceva nu a mers, ceva nu s-a legat până la urmă.

Ce este cel mai frustrant este că nu îmi dau seama exact care a fost problema cu cartea aceasta, ce m-a făcut să nu mă bucur de ea deși ingredientele au fost acolo de la început.

Poate replicile adolescentine, poate personajele evident construite să se completeze reciproc, poate faptul că nu au fost răsturnări de situație surprinzătoare, poate faptul că The Gilded Wolves este o tiradă continuă de răspunsuri adolescentin-sarcastice. Personajele astea nu pot să ducă o conversație serioasă mai mult de două replici.

În orice caz, ceva rotiță nu s-a potrivit cum trebuie în mecanismul acestui roman și pentru mine a dat întreaga poveste peste cap. Dar să privim la partea plină a paharului.

Titlul cărții: The Gilded Wolves

Mi-a plăcut subtilitatea din titlu. Nu am observat-o abia după ce am început să citesc cartea și mi-am zis să deschid un dicționar, să mă asigur că înțeleg bine titlul. Gilded înseamnă poleit cu aur. Ceva ornamentat ușor excesiv. Cartea s-ar traduce deci lupii poleiți cu aur. Imediat îți sare în minte expresia lupi îmbrăcați în oi. O expresie care descrie destul de bine societatea în care se învârte gașca asta de prieteni. Zâmbete false, măști, politețuri, poleieli care ascund răutate, invidie și obsesie după putere (chiar și după puterea zeilor).

Dar, gilded mai are o nuanță în dicționar și se aplică direct la cercul în care se învârt personajele principale. Gilded mai înseamnă și bogat, privilegiat. Lupii aceștia care dețin puterea și bogăția în Parisul secolului 19 sunt privilegiați și fac orice să își mențină privilegiile. O critică subtilă, chiar din titlu, care se răsfrânge nu doar asupra aristocraților de atunci, ci și asupra bogaților de azi. White privilege este o expresie foarte la modă azi.

Scena: Paris, anul 1889



Imagine preluată de pe Wikipaedia

Anul marii expoziții din Paris – Exposition Universelle – unde, printre alte minuni tehnologice s-a afișat și o grădină zoologică umană – un habitat tribal cu tot cu membri tribului. Apogeul omului alb și al civilizației. Apogeu răsturnat, evident.

Am fost o singură dată în Paris și atunci pe fugă, în interes de serviciu (să-i zicem) și am văzut orașul mai mult de pe geamul uber-ului spre aeroport. Dar mi-a plăcut. Mi-a plăcut grandoarea lui. Și nu mă îndoiesc că toată frumusețea clădirilor construite în ultimele 3 secole au avut rolul de a ascunde decadența locuitorilor, decadență reflectată parțial în cartea lui Roshani Chokshi.

Dar, Parisul de la sfârșit de secol 19 este frumos, dar periculos, un amalgam de civilizații, unele mai acceptate decât altele, de inovații tehnologice și de preconcepții, are aristocrație, dar și o categorie de oameni însetată după putere, ținuți prea mult timp la periferia societății, ignorate în ciuda talentelor și capacităților lor (aici se încadrează cam toate personajele principale).

Concluzie

Nu mi-a plăcut suficient de mult cartea lui Roshani Chokshi încât să-mi doresc să citesc continuarea. Să nu mai zic că finalul, după ce a avut loc punctul culminant a fost lălăit (ce cuvânt bun) și pus cu mâna. Dar au fost câteva pasaje frumoase pe care vi le las mai jos:

Dangerous, yes, but the most rewarding things are…

Tristan didn’t look at him. “You promised you would protect us.” Séverin hadn’t forgotten. The day he said that was the day he realized some memories have a taste. That day, his mouth was full of blood, and so his promise tasted like salt and iron.

Your imagination hurts you far worse than anything I could ever do.

Fear grows in places unlit by knowledge.

Idiot. It was just a word. It had no weight, no atomic number, no chemical structure with which it could bind to and thus make it real. But it hurt.

“Great minds think alike.” Zofia frowned. “No, they don’t. Otherwise every idea would be uniform.”

A broken heart made a fine weapon, for its pieces were exceptionally sharp.

The Gilded Wolves, Roshani Chokshi

Până data viitoare să aveți lecturi fantastic de bune.

The post The Gilded Wolves de Roshani Chokshi appeared first on Blog de carti.

Dacă ai un minim contact cu lumea marketingului, businessului sau publicității, nu se poate să nu fi auzit de Seth Godin.

Nu el este tatăl marketingului, dar în ultimii 20 de ani el a vorbit cel mai mult și, adaug eu, cel mai bine despre ce este marketingul și cum trebuie făcut. Și ajungem imediat și la recenzia cărții This is Marketing.

Nu cred că aș fi scris despre cartea aceasta dacă zilele trecute nu dădeam peste postarea aceasta pe Facebook, a lui Cristian Iuga, prieten și fondator Web Efficient. Mă gândeam că oamenii care mă urmăresc citesc mai multă ficțiune, nu ar fi interesați de așa ceva. Dar mi-am dat seama că defapt am în lista de prieteni foarte mulți oameni care au contact direct sau indirect cu marketingul și le-ar prinde bine să știe de cartea aceasta. Atât paranteza. Mulțumesc Cristi. Să revenim.

Stilul lui Seth Godin este unul punctual. Întrebare răspuns. Vorbește/scrie în propoziții scurte, dar clare (aproape tot timpul clare) și are o abordare de bun simț. Sau mai bine spus, Godin are o abordare umană – pune în centrul marketing-ului omul și binele acestuia. Surprinzător pentru unii, profitul unei companii și binele pe care îl face pentru clienții săi, dincolo de produsul/serviciul pe care îl oferă nu se exclud.

Ce a mai scris Seth Godin

Purple Cow. Ați auzit de ea? Sau Tribes? Vi le recomand. Dar Stop Stealing Their Dreams ați citit? Este o carte la care nu te-ai fi așteptat de la Seth Godin – sau cel puțin eu nu m-aș fi așteptat, chiar dacă îi citesc zilnic newsletter-ul – o carte ce pune întreg sistemul educațional în perspectivă. E mai degrabă un manifesto despre cum trebuie și putem să îmbunătățim sistemul educațional depășit. Puteți descărca ebook-ul gratuit de aici.

Dar eu nu vreau să vă vorbesc de niciuna dintre cărțile acestea ci, cum ziceam mai sus, despre This Is Marketing: You Can’t Be Seen Until You Learn to See.

Deci, conform lui Seth Godin, ce este marketingul?

Iau o definiție direct din This is marketing pentru că este cea mai recentă carte a lui pe care am terminat-o.

Marketing is the generous act of helping someone solve a problem. Their problem. It’s a chance to change the culture for the better. Marketing involves very little in the way of shouting, hustling, or coercion. It’s a chance to serve, instead.

Seth Godin, What Is Marketing.

O perspectivă neașteptată, nu? Cum adică să servești/slujești? Clientul trebuie să-mi pupe picioarele pentru că îi aduc produsul pe care nu-l vrea, de care nu are nevoie și pe care i-l bag pe gând cu o mie de reclame pe toate mediile posibile. Nu?

Nu. Marketing-ul este despre cu totul altceva și funcționează doar atunci când își înțelegi poziția ta ca brand foarte bine. Oamenii nu cumpără de la tine pentru că ai un brand, nu în primul rând. Ci ai un brand pentru că oamenii cumpără de la tine.

Sau, tot în cuvintele lui Seth Godin:

If people care, you’ve got a brand.

Seth Godin, This Is Marketing

Le pasă și îți arată că le pasă cumpărând produsul tău.

Marketing cu picioarele pe pământ

Citești cartea lui Seth Godin și la fiecare două pagini zici: „dar nimeni nu face așa! Nu ăsta e marketingul făcut de companii! Cine în lumea asta pierde timpul cu o analiză profundă a oamenilor pentru care creează produse? Pe bune, eroul poveștii este clientul, nu brandul tău, nu ego-ul directorului de marketing sau a CEO-ului?”

Ajungi să îți dai seama că există o altă modalitate de a face lucrurile… mai lentă, cu eforturi mai mari, dar mult mai umană și cu picioarele pe pământ.

Vă promit că dacă citiți cartea aceasta o să ajungeți să vedeți lumea marketingului și publicitatea cu alți ochi. Ca să vă conving vă mai las câteva sclipiri de înțelepciune de-ale lui Godin.

Commited, creative people can change the world (in fact, they’re the only ones who do).

When you’re marketing-driven, you’re focused on the latest Facebookdata hacks, the design of your new logo, and your Canadian pricing model. On the other hand, when you’re market-driven, you think a lot about the hopes and dreams of your customers and their friends.

If you need to be authentic to do your best work, you’re not a professional, you’re a fortunate amateur.

Your best customers become your new salespeople.

When we’re comfortable realizing that our work is to change „a culture”, then we can begin to do two bits of hard work: 1. Map and understand the worldview of the culture we seek to change. 2. Focus all our energy on this group. Ignore everyone else. Instead, focus on building and living a story that will resonate with the culture we are seeking to change.

Marketing changes your pricing. Pricing changes your marketing.

[…] selling one or two books a day is no way to make a living.

Seth Godin, This Is Marketing

Nu știu în ce măsură atunci când citiți o carte vă influențează sau nu lucrurile pe care le știți despre autor. Pentru mine, cel puțin în cazul lui Seth Godin faptul că știu că de mai bine de 7 ani nu a ratat nici măcar o zi în care să nu își trimită newsletter-ul (pe care îl tastează cu mâna lui) spune mult despre tipul de persoană care este.

Consecvența aceasta stârnește în mine o mică admirație pentru el. Măcar dacă aș putea și eu să trimit săptămânal newsletter-ul ar fi grozav. NU zilnic. Newsletter la care, apropo, vă puteți înscrie ca să primiți link-uri și informații interesante/ciudate despre literatură, scriitori, lumea și pasiunile lor.

Mulțumesc că ați citit până aici. Lecturi fantastic de bune, în continuare!

The post Seth Godin, regele marketingului despre marketing appeared first on Blog de carti.

Mai rar găsești personaje atât de vii precum puștii și puștoaica din seria aceasta creionată de Maggie Stiefvater. Până și personajele secundare sunt meticulos construite, iar misterul care le înconjoară este fascinant. Personajele sunt cele care m-au făcut să termin întreaga serie.

Rezumat „Hoții de vise”

Cartea continuă aventura băieților corbi (despre The Raven Boys am scris aici, iar despre ultima carte din serie, The Raven King, găsiți părerea mea aici) și căutarea lor după Regele Corb. Doar că, dacă în prima parte ne-am concentrat asupra lui Gansey al III-lea și el părea să înghită toată atenția, de data aceasta în prim-plan pășește prietenul lui cel mai bun, un câmp gravitațional care atrage problemele (atunci când nu se aruncă în ele cu capul înainte și cu ochii închiși): Ronan Lynch.

Ronan, dependent de adrenalină și probleme, cum menționam mai sus, se ia la întrecere cu un alt student – Kavinsky, fiul unui colaborator de-al tatălui fraților Lynch. Dincolo de faptul că racing-ul este ilegal, se întrece în mașina lui Gansey, care este plecat pentru câteva zile din oraș. Evident, o face praf. Apoi, face tot posibilul să o recupereze de dragul lui Gansey, care face totul ca să îl ajute să stea în școală suficient de mult timp ca să își primească moștenirea.

Aici urmează un pic de spoiler

Să nu ziceți că nu v-am avertizat, dar trebuie să vă spun cum recuperează mașina. Ajutat de Kavinsky cu niște pastile, Ronan reușește să își controleze mult mai bine visele și să își ascută talentul de a scoate lucrurile pe care le dorește din stările sale onirice potențate de droguri. Astfel, recuperează Camaro-ul lui Gansey a cărui caroserie și interior este perfect identică cu mașina inițială, până în cele mai mici detalii. Dar mașina nu are motor, funcționează fără el, fără să fie nevoie să fie alimentat. Ronan extrage Camaro-ul din vis la fel cum a făcut-o cu corbul, animalul său de companie și cu o mie de alte lucruri, inclusiv cu… dar mă opresc aici, pentru că asta ar fi un spoiler mult prea mare pentru toată seria.

Mi-a plăcut foarte mult finalul cărții care culminează cu o bătălie de creaturi scoase din vise. O luptă, o întrecere între ce poate visa Kavinsky și ce poate visa Ronan. Această îngemânare sau alterare, dacă vreți, dintre vis și realitate este minunată. Până la urmă întreaga serie se joacă cu aceste concepte. Realitatea este un coșmar pentru unii, iar visele sunt realitatea preferată a altora.

Tetralogia Frăția Corbilor de Maggie Stiefvater



Citate a la Maggie Stiefvater

Vă las în încheierea acestei scurte recenzii câteva citate din carte ca să vă dați puțin seama de scriitură și, poate, dacă nu știați dacă să începeți sau nu seria, să încline decizia voastră înspre „da”. Lectura e una ușoară, cu focus pe adolescenți, deci cu dedicație pentru publicul young adult. Dar asta nu scade sub nicio formă din puterea poveștii sau construcția solidă a personajelor. Adaugă doar un layer de anxietate adolescentină.

Anyway, if fate thought it could tell her who to fall for, fate had another thing coming.

I tire of wonders, he thought.

The appetizers were delicious, not because of the kitchen, but because all food eaten in anticipation of a kiss is delicious.

Kissing’s a lot like laughing. If the joke’s funny, it doesn’t matter how long it’s been since you last heard one.

Maggie Stiefvater

Those who dream by night in the dusty recesses of their minds wake in the day to find that it was vanity: but the dreamers of the day are dangerous men, for the may act their dreams with open eyes, to make it possible.

T.E. Lawrence

Puteți găsi toată seria în engleză pe deja binecunoscutul site Bookdepository (link mai jos), iar în română ea a apărut la Nemira.

Lectură fantastică!

The post Hoții de vise și visele hoților. Cartea a doua din tetralogia The Raven Boys de Maggie Stiefvater appeared first on Blog de carti.

Prima carte pe care am citit-o de Salman Rushdie au fost Versetele satanice. Și cartea începe într-un mod magnific. Doi bărbați, Gibreel și Saladin, cad în gol dintr-un avion ce tocmai a explodat. Când ajung jos, unul e înger, iar celălalt demon. Apoi, fiecare pornește pe propriul drum spre răscumpărare, respectiv spre decădere totală. Versetele satanice sunt renumite datorită unui mic detaliu dintr-unul din visele lui Gibreel, care este arhanghelul Gavril ce îi dictează lui Mahomed Coranul, și anume, că nu tot este de inspirație divină. Datorită acestei mențiuni, câteva rânduri într-o carte de câteva sute de pagini, viața lui Rushdie a fost amenințată de extremiștii musulmani timp de aproximativ 30 de ani.

Copiii de la miezul nopții nu am terminat-o. Cred că i-a lipsit acea introducere neașteptată, iar cartea este foarte… ancorată în istoria și tradițiile Indiei. Ceea ce, pentru mine, acum mai bine de zece ani când m-am pus să o citesc, a fost neatractiv.

În schimb mi-a plăcut Furie – un roman direct, despre un bărbat, ce locuiește în New York și are anger management issues.

Apoi, anul trecut, într-un anticariat aproape de Universitate, am dat peste The Moor’s Last Sigh. În engleză. Nu știu dacă este tradusă în română. Nu am verificat și nici nu m-a interesat. Pentru că după primele zece pagini scriitura lui m-a (re)cucerit. Modul elaborat, așezat, fără nicio grabă, înșiruirile de epitete care construiesc o imagine vie, clară, detaliată – ei bine, pot să spun că după zeci și zeci de cărți citite, în care acțiunea era pe primul loc, o carte în care prioritatea o are povestea și în care autorul nu se grăbește să construiască povestea, a fost mai mult decât binevenită.

Povestea pe scurt

Salman Rushdie este un povestitor desăvârșit, iar în această carte își demonstrează talentul cu siguranța unui artist care iese pe scenă în fața unui public convins de farmecul pe care îl are asupra lui. Salman Rushdie țese lent, dar intrigant, povestea casei Zogoiby, înălțarea și prăbușirea ei, văzută prin ochii ultimului descendent. Singurul urmaș rămas în viață și el aflat la capătul unei vieți fără urmași – Moraes „Moor” Zogoiby.

Rushdie, Marquez, Joyce și Cărtărescu

De la prima până la ultima pagină, Salman Rushdie țese o pânză complexă care acoperă generații. Ai impresia că temele pe care le abordează sunt circulare pentru că ajunge din nou și din nou la ele, însă, ele sunt în spirală îndreptându-se spre un final inevitabil.

Vreau să vă dau doar un exemplu. În gresia colorată, dintr-o mică sinagogă, bunica lui Moor, după ce fiul ei o părăsește pentru fata cu aproape douăzeci de ani mai mică decât el, renegându-și familia și religia, ajunge să vadă viitorul în dalele albăstri minuțios pictate. O generație, aproape două mai târziu, Moor ajunge să o vadă pe mama lui în gresia de pe jos dintr-o casă de vacanță din Spania și el fiind aproape de finalul vieții după decenii de regrete și decizii greșite. Istoria se repetă – elementul de circularitate – dar puțin diferit – iar aici găsim evoluția în spirală a acestei teme.

Istoria întipărită într-o pictură în continuă schimbare mi-a adus aminte de țesătura din Orbitorul lui Cărtărescu, care, dacă nu mă înșală memoria, pentru că a trecut cred că mai bine de un deceniu de când am citit-o, se schimbă și ea, iar detaliile ei și ce arată sunt neverosimile și totuși o realitate. Recunosc, m-am lăsat inspirat de această scenă când am gândit Nlithia ca o țesătură, iar fiecare iță viața unui om. Asta se vede cel mai bine în Căderea celor șapte turnuri.

Aceasta este una din legăturile pe care le-am văzut între Salman Rushdie și Cărtărescu și chiar cred că cei doi sunt aproape de același calibru. Iar legătura cu Gabriel Garcia Marquez am văzut-o în modul în care Rushdie spune o poveste trans-generațională (ca Marquez în Un veac de singurătate), dar și în modul în care împletește fantasticul cu realitatea, alunecând cu eleganță dintr-o parte în alta. Am menționat de faianța cu picturi schimbătoare. Apoi mai este boala de care suferă Moor, o accelerare a îmbătrânirii – se naște la 4 luni jumate. Ar fi trebuit să fie mort, incomplet format, dar arată ca un bebeluș nou-născut normal. Apoi, la zece ani arată ca un tânăr de douăzeci. La patruzeci de ani este deja la fel de bătrân ca tatăl său.

Ce este fascinant la Salman Rushdie este cum reușește să îmbine toate aceste elemente fantastice cu situații și circumstanțe reale, momente istorice, potrivindu-le cu dibăcie pentru a crea o imagine verosimilă, chiar dacă improbabilă. La fel cum reușește și Marquez în veacul său de singurătate.

Și un singur paragraf despre conexiunea cu James Joyce și Ulise. The Moor’s Last Sigh este o carte pe straturi. Multe straturi, toate presărate cu simboluri. Poate fi studiată în diverse chei, iar pe ici-colo, Moor mai dă câte o mână de ajutor, câte o explicație. Poți să citești cartea în cheie istorică. Sau mitologică, făcând apel la referințele la mitologia greacă. Sau hindusă. În cheie religioasă, fără doar și poate.

Salman Rushdie mixologist de crezuri

Cartea este întreg mix de concepte și teme antice, istorice, religioase pe care Rushdie le pastișează până la urmă peste un Bombay contemporan, efervescent, tensionat, gata să explodeze – ceea ce se și întâmplă la un moment dat.

Doar ca să vă faceți o idee, mama lui Moor este catolică dintr-o familie pro-ocupaționști britanici, tatăl lui este din minoritatea de imigranți evrei, un personaj care ajunge să-și creeze propriul Eden din afaceri ilegale ajungând șarpele din propria lui grădină suspendată, șarpele care distruge și înveninează tot. Famila aceasta are multă putere în Bombay care se confruntă cu lupte între hinduși, hinduși extremiști adepți ai lui Ram și musulmani. Din tot amestecul acesta, din această pluralitate de crezuri se nasc tensiunile de pe fundal care afectează precum mișcarea plăcilor tectonice într-un cutremur viețile tuturor personajelor.

Concluzia

Salman Rushdie, mă repet, este un povestitor desăvârșit. Știe să îți lase firimituri pe care să le urmărești ca să ajungi la finalul apoteotic, elegant și… potrivit. Dar Rushdie nu te lasă cu speranță, nu salvează eroul și nici eroul nu salvează pe nimeni, nici pe el însuși – pentru că povestea aceasta nu are un erou, doar niște oameni care s-au crezut Icaruși sau Luciferi și s-au prăbușit sub greutatea propriilor păcate, aroganțe, greșeli și regrete.

Mi-a plăcut foarte mult cartea. Mi-a fost dor de scriitura lui Salman Rushdie. Mi-a fost dor de o carte pe cât de complexă, pe atât de antrenantă.

Vă las, ca de fiecare dată, câteva citate care, sper, să vă facă poftă să îl citiți pe Rushdie.

The grave settles no quarrels.

We inhale de world and breathe out meaning.

To change your masters, change your clothes.

A bad mistake, to make an enemy of your mother; for enemies are plentiful, but mothers are hard to find.

…love did not make lovers invulnerable.

I am convinced that they both saw my crippled hand, my aging, as a judgement upon them – a deformed child born of a stunted love, half a life born or a marriage that was no longer whole.

Everything is for relative. Not only light bends, but everything. For relative we can bend a point, bend the truth, bend employment criteria, bend the law. D equals mc squared, where D is for Dynasty, m is for mass of relatives, and c of course is for corruption, which is the only constant in the universe.

I was fortune’s, and my parents’ fool.

The Moor’s Last Sigh, Salman Rushdie

Lecturi fantastice să aveți!

The post Redescoperindu-l pe Salman Rushdie appeared first on Blog de carti.

Ați auzit de Roald Dahl. Cu siguranță. Ați văzut și filmele făcute după cărțile lui: Charlie și fabrica de ciocolată, BFG sau Matilda. Povești superbe pentru oameni mari și mici. Recunosc că pe acestea nu le-am citit. În schimb am citit The Twits – o cărticică amuzantă despre o familie de oameni răi. Și am văzut o animație regizată de Wes Anderson după Fantastic Mr. Fox. Superbă. Vă las trailerul mai jos:

Dar de Girafa, pelicanul, maimuța și cu mine ați auzit? Nici eu. Cel puțin până nu am dat de ea într-un anticariat din București.

Este genul de poveste pe care o citești în cel mult în două nopți înainte de culcare. Câteva zeci de pagini cu scris mare și ilustrații drăguțe.

Despre ce e vorba în carte?

Pe scurt, că și cartea e scurtă, despre un mic business de spălat geamuri condus de trei animale. Da, ați ghicit: girafa e scara, pelicanul găleata, iar maimuța spălătorul de geamuri. Și sunt cei mai buni din breaslă. Atât de buni încât ajung să spele geamuri pentru un duce sau un lord, ajutați fiind Danny, un băiat care din două vorbe ajunge să le fie manager.

Stilul lui Roald Dahl

Roald Dahl nu scrie o poveste, el ne spune o poveste. Stilul cărții este unul accentuat oral. Astfel că, dacă citești cartea cu voce tare ai impresia că e o poveste pe care o inventezi pe loc.

Aceasta este o altă caracteristică specifică stilului scriitorului „etern copil” cum a fost numit de unii. Dahl reușește să țeasă o poveste din mers. Aventura pornește dintr-un punct și ajunge într-un alt punct atât de neașteptat încât pare că lucrul acesta îl surprinde și pe autor.

E ca un vis care se răsucește și cotește și se întoarce și se răstoarnă cu susul în jos devenind din ce în ce mai absurd, dar cu atât mai interesant. Totuși își păstrează logica sa interioară – regulile din vis oricât de incredibile ar părea în realitate ele fac ses. În vis. La fel și în această poveste.

Și un lucru pe care probabil nu îl știați despre Roald Dahl

Niciuna din cărțile amintite mai sus, niciuna din povestirile lui sau din personajele sale memorabile precum Willy Wonka sau Fantastic Mr. Fox nu ar fi existat dacă Roald Dahl nu ar fi fost pilot în armata regală britanică. Dacă nu s-ar fi prăbușit și nu ar fi fost obligat de răni să stea lungi perioade bolnav la pat, după cum el însuși mărturisește într-o scrisoare trimisă mentorului său Charles E. Marsh, editor din Statele Unite ale Americii, care trecea prin suferință.

Mă îndoiesc că aș fi scris măcar un rând sau că aș fi avut abilitatea de a scrie un rând, dacă o tragedie, fie ea minoră sau nu, nu mi-ar fi scot mintea de pe făgașul ei obișnuit.

Roald Dahl, după cum este citat în Storyteller: The Authorized Biography of Roald Dahl. Traducerea îmi aparține.

Este interesant cum suferința și timpul relativ în izolare au fost contextul, sau pământul sau îngrășământul propice, dacă vreți, pentru o imaginație atât de bogată ca a lui să înflorească.

Voi ce faceți cu suferința voastră? Dar cu izolarea asta forțată în care suntem?

The post Girafa, pelicanul, maimuța, Roald Dahl și izolarea appeared first on Blog de carti.