Nikayla Devín

“Secretele cărţilor dăinuie ani de zile. Cărţile care au un secret pot fi citite şi după o sută de ani, şi după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să învesealească pe cineva trist sau ca să uite că el însuşi e foarte bolnav sau ca să câştige dragostea cuiva care nu-l bagă în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu ştie secretul scriitorului. Şi scriitorul se preface faţă de carte că nu-I cere să-şi dezvăluie ascunzişurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuşi şi îl leagă pe scriitor de carte. şi-apoi leagă cartea de cititori.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Cei mai mulţi oameni rămân prizonieri, indiferent de închisoarea în care se află, iar pentru a evada ai nevoie de mult talent şi măcar puţin noroc.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Uneori trăieşti câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții

“Braşovul e un oraş cu clopote. Le recunoşti glasul şi timbrul, aşa cum recunoşti glasul de om. Dacă stai, vara, cu ferestrele deschise, le poţi distinge pe toate, încă de la şase dimineaţa, când se pornesc prima oară. De la noi de-acasă le auzeam cel mai bine pe cele de la biserica Sfântu Ioan, de lângă fosta casă a familiei Hahner, acum dărâmată. Astea, apropiate, porneau primele, cu entuziasm, îşi legănau glasurile rotunde în aer, încoace şi-ncolo, vreo două minute, apoi se retopeau în tăcere. Între timp le secondau cele de pe Strada 7 Noiembrie, şi care se auzeau foarte puternic din mansarda Maiei, tot de pe strada noastră. Aveau glasuri mai bubuite, mai oţelite, mai vibrante. Era ca şi cum un cor suav de copii e întărit de unul de oameni mari. Între timp porneau şi alte clopote, abia murmurate, dar atât de departe, că nici nu ştiai de unde vin. Oricum, până la moartea lui tata, nu mi-a păsat de clopote. Nu le vedeam, nu le auzeam, făceau parte din oraşul în care mă născusem şi din mine, la fel ca Tâmpa, la fel ca Biserica Neagră sau Strada Lungă sau strada şi casa noastră. Nici pe ele nu le vedeam şi nu le auzeam de obicei, aşa cum nu vezi şi nu-ţi auzi ficatul, inima, plămânii sau sângele. De la un moment dat am început să aud sunetul clopotelor, cu îţi auzi inima când te sperii, am început să îl văd, cum îţi vezi, când te tai, sângele nevăzut.”
― Ioana Pârvulescu, Inocenții