Doina Ruști's Blog: Seducții

His death hit me hard, and I was never able to let him go. Even though I’d seen him dead, then buried right before my eyes, the truth was, he’d never really left me. I grew up measuring myself against him, counting the years, thinking, One day, I'll be as old as Tavică was. Just a few more years, and I’ll be just like him. I never stopped to imagine how he might have grown older. Instead, he remained forever frozen at that ideal age, freed from high school and about to start medical school. I kept talking to him, seeking his advice. Back in college, it was trendy to hold séances, and I’d summon Tavică. In a way, it was like staging a performance, stepping into the maze of storytelling. Tavică played the main character and my second voice. He’d become so popular that even students from other dorms would come to ask him questions. My room was in the far corner of the building, right at the very edge, and this corner was where Tavică would always appear. I’d spoken of him so often that details of his life began to spread on their own. My dorm room was a revolving door of visitors, and after drinks and discussions about the latest literary trends, the conversation always circled back to Tavică and summoning the dead. All it took was a touch of the coin—one of those old ones tucked away in the storage shed, among all the other things waiting to be discarded—and that coin, with King Michael on one side, would start moving across the paper, picking out the letters.
I had a photo of Tavică on the wall, worn from being passed around so much because anyone who summoned him felt the need to look at him and burn his face into their mind. One day, the photo vanished, leaving behind nothing but the tape and my invisible connection to it, since it was one of his last photos, death already hovering just above his brows. I had made him into a character, probably my first character, whose existence no one ever doubted. But he was also a dream of freedom, a symbol of the world that had been lost, swallowed up by communism.
I carried Tavică with me everywhere. I still remember one fall day during high school. I was 17 and had made up my mind to break away from Comoșteni and my family. The first thing I did was take all my photos from home. I had an album filled with detailed notes, a sort of guide to all the important photographs, starting from the Canine Schoolteacher and even further back, from Mițulica’s father, the grocer, to her vineyard-owning grandparents and Gică’s Macedonians scattered across the Balkans, all the way to recent photos of me in front of the high school, in a public garden, at the library, at the Palace, and on a train. (trans. Alina Gabriela Ariton)
(Ferenike, Humanitas, 2025)

Moartea lui m-a lovit grav și n-am putut să mă despart de el niciodată. Deși îl văzusem mort, apoi îngropat, chiar sub ochii mei, în realitate rămăsese cu mine. Creșteam măsurându-mă cu el, peste atâția ani, ziceam, o să am vârsta lui Tavică. Mai am atâția ani până o să fiu ca Tavică. Nu m-am gândit niciodată cum ar fi crescut el. Pentru mine a rămas la vârsta superbă, eliberat de bac, gata de medicină. Vorbeam cu el, continuam să-i cer sfatul. Prin facultate, era la modă să faci spiritism, iar eu îl invocam pe Tavică. Aș putea să spun că făceam un performing, o intrare în labirintul narațiunii. Tavică era personajul, era vocea secundă. Devenise așa de popular că veneau și de pe la alte cămine să-i pună întrebări. Aveam o cameră pe colț, care era colțul întregii clădiri, iar din colțul ăla apărea întodeauna Tavică. Povestisem despre el atât de mult, încât circulau detalii din viața lui. Prin camera mea de cămin se perinda multă lume, iar după băute, discuții despre cărțile aflate în modă, inevitabil ajungeam la Tavică, la invocarea morților. Era suficient să ating bănuțul, unul dintre mulții bănuți de pe vremuri, păstrați în magazie, cu toate lucrurile de aruncat, și-acel bănuț, cu regele Mihai pe o parte, începea să se miște pe hârtie, alegând literele.
Aveam pe perete o fotografie a lui Tavică, trecută prin multe mâini, căci cine îl invoca, simțea nevoia să-l privească, să se impregneze de fața lui. Într-o zi a dispărut, lăsând în urmă scotch-ul, și legăturile mele nevăzute cu ea, căci era printre ultimele lui fotografii, iar undeva, deasupra sprâncenelor plutea deja suflul morții. Făcusem din el personaj, poate primul meu personaj, de a cărui existență nu se îndoia nimeni, dar era și un vis de libertate, un simbol al lumii care pierise, înghițită de comunism.
Pe Tavică l-am dus peste tot. Îmi aduc aminte o zi de toamnă din timpul liceului. Aveam 17 ani și hotărâsem să mă desprind de Comoșteni și de familie. Pentru început, îmi luasem toate pozele de acasă. Aveam un album cu însemnări cu explicații, un fel de hartă a fotografiilor importante, de la dascălul-câine și chiar de mai departe, de la tatăl Mițulicăi, băcanul, la bunicii ei podgorenii, plus machedonii lui Gică, risipiți prin Balcani, până la zi, cu mine în fața liceului, într-o grădină publică, la bibliotecă, la Palat, urcând într-un tren.
Locuiam cu chirie într-un cartier mărginaș, într-o casă sinistră, cea mai proastă locuință din viața mea. Dar era ieftină, iar eu mă aflam în febra economiilor. Voiam să strâng un capital, pentru ca în ultimul an de liceu, să-mi găsesc o locuință mai bună să-mi pot pregăti optim intrarea la facultate, care mă teroriza zilnic. Femeia care-mi închiriase era o bețivă, lucru pe care l-am aflat treptat, pe măsură ce relațiile noastre evoluau. O întâlnisem la Universitate, în față, unde lumea lipea anunțuri pentru studenții amatori de închiriat. Ea ieșea din clădire, dichisită și zâmbitoare. Nu părea profesoară, nici secretară, dar putea să lucreze printr-un birou. M-a văzut citind stâlpii și mi-a oferit o cameră, la un preț foarte mic. Pe-atunci nu știam că ce e ieftin de regulă e o țeapă. Am mers să văd locuința, apoi m-am jenat s-o refuz. Era o cameră mică, umedă, genul în care îți pui plămânii la încercări. Cu timpul am aflat că era femeie de serviciu - una dintre sintagmele cretine, dar rezistente, din nomenclatorul serviciilor socialiste. De cum ajungea acasă, începea să bea și să se certe cu un personaj imaginar, poate un Tavică al ei. Își arunca lucrurile și urla ca un câine lovit. O studiam, recunosc, scrisesem și-o povestire în care se spânzura. Am stat la ea două luni și ne-am despărțit pe o ploaie care îți băga moartea în oase. Veneam de la liceu, sub o umbrelă largă, adusă cu mine de la Comoșteni, din magazie. Toată dimineața plouase.
De la mare distanță mi-am recunoscut lucrurile, niște bluze, o pătură și nelipsitul pled alb, cărat peste tot. Nu departe, teancuri de cărți umflate de apă. Apoi în mijlocul puhoiului care cobora strada am văzut și albumul, deschis, înțepenit într-un dâmb de nămol, și vreo două poze plutind sau dispărând în apa murdară. Am strâns ce-am putut. Câteva erau bune, cele mai multe se șterseseră, arătau ca niște mușamale acoperite de mâzgă. Într-una Tavică era fără cap, rămăseseră părți din pantofii lustruiți, un colț de scară. Eu nu mai eram nicăieri, fața mea dispăruse, luată de ploile toamnei, îmi pierdusem identitatea, istoria. A fost prima dramă mare din viața mea, pe lângă care moartea lui Tavică, estompată între timp, nu mai însemna mare lucru.
Mi-am adunat câteva lucruri, apoi femeia bețivă, pe care eu o observasem cu aroganță de scriitor, a ieșit în ușă cu un cuțit. Mi-am dat seama că c-ar fi fost o prostie să mai insist: economiile mele se duseseră, femeia era chiar indignată că aveam atâția bani ascunși într-o carte. După ce-am început facultatea, am revăzut-o de multe ori. Spăla holurile, prefăcându-se că nu mă cunoaște, iar eu vedeam deasupra capului ei un carusel cu toate pozele familiei mele.
În ziua ploioasă, am adunat ce mai rămăsese, în două pungi, și-am plecat prin oraș, să-mi găsesc alt loc. Nu știam unde, nu aveam niciun plan. La un moment dat mi-am pierdut și umbrela, pe care aveam s-o visez, parte și ea din vinovățiile mele. Ploaia obosise, mai picurau stropi, câte o picătură prelinsă pe-o frunză. Mă pierdusem într-o pădure de blocuri, cutii cenușii, aliniate, cu ferestre închise.
M-am așezat jos, cu spatele lipit de un bloc. Habar nu aveam unde sunt și nici cum să ies din pădurile cenușii. Totuși nu eram alarmată și, cum picoteam acolo, cineva m-a atins pe un umăr. În primul moment am fost sigură că este Tavică. Nu m-am întors, n-am scuturat umărul. Cerul se lumina, mâna de pe umărul meu devenea insistentă. Era o femeie, aplecată de la fereastra acelui bloc, voia să știe ce fac, de ce stau acolo, pe jos. La început n-am văzut-o ca lumea, apoi m-am întors și-am încremenit: ochii acelei femei erau ochii lui Tavică, incapabili de ascunzișuri, incapabili de ură. Și-avea și tenul închis la culoare, ceea ce-i dădea un aer sudist, rareori întâlnit acolo, în orașul pieilor albe.
(fragment din romanul Ferenike)


The City of White Skins

Doina Ruști

His death hit me hard and I never could leave him behind. Although I had seen him dead, then buried, right before my eyes, in truth, he had stayed with me. I grew up comparing myself to him, after this many years, I would say, I’ll be Tavică's age. There are only that many years until I’ll be like Tavică. I never thought about him grown up. For me, he froze at that wonderful age, free from the baccalaureate, ready for medicine. I would talk to him; I kept asking for his advice. During college, it was fashionable to practice spiritism, and I would summon Tavică. You could say I was performing, a gate to the labyrinth of storytelling. Tavică was the character, he was the second voice. He had become so popular that people from other dormitories came to ask him questions. I had a room on the corner, which was the corner of the entire building, and from that corner Tavică always showed up. I would talk about him so much, that details of his life became common knowledge. Many people would pass through my dorm room, and after drinks and discussions about fashionable books, I would inevitably bring up Tavică, and the summoning of the dead. It was enough for me to touch the coin, one of the many coins from the old days, kept in the storeroom, with a bunch of things to be thrown away; and that coin, with King Michael on one side, would start moving on the paper, choosing its letters.

I had a photo of Tavică on the wall. It had passed through many hands, because whoever summoned him felt the need to look at him, for his face to be fixed in their memory. One day, it disappeared, leaving behind the scotch tape, and my unseen ties to it, for it was among his last photographs, and somewhere, above his eyebrows, the breath of death was already hovering. I had turned him into a character, perhaps my first character, whose existence no one doubted, but he was also a dream of freedom, a symbol of the world that had perished, swallowed by communism.

I took Tavică everywhere. I recall an autumn day during high school. I was 17 and I had decided to break away from Comoșteni and my family. I started by taking all my photos from home. I had an album with notes and explanations, a kind of map of important photos, ranging from the dog teacher and even further, from Mițulica's father, the grocer, to her grandparents the vine growers, and Gică's aromanians, scattered across the Balkans, until present day, with me in front of the high school, in a public garden, at the library, at the Palace, boarding a train.

I was living in a rented house in a neighborhood on the outskirts of town, in a terrible house, the worst place I have ever inhabited. But it was cheap, and I was obsessed with saving up. I wanted to set some money aside so that in my last year of high school, I could find a better place to live and prepare for college, a milestone which terrified me. The woman who let me the house was a drunkard, a detail I discovered gradually, as our relationship evolved. I had met her at the University, in front, where people put up ads for students seeking to find accommodation. She was coming out of the building, dressed up and smiling. She didn't look like a teacher or a secretary, but maybe she worked in some office. She saw me reading the billboards and offered me a room, at a very low price. At the time, I didn't know that cheap usually meant scam. I went to see the apartment and was embarrassed to turn it down. It was a small, damp room, the kind where your lungs are put to the test. Over time, I learned that she was a maid – one of the imbecilic but resilient phrases in the nomenclature of socialist services. As soon as she got home, she would start drinking and arguing with an imaginary character, maybe her very own Tavică. She would throw her things around and howl like a beaten dog. I was studying her, I admit, I had even written a story in which she hanged herself. I spent two months there and we parted ways during a rainstorm that chilled to the core. I was returning from high school, under a large umbrella, brought with me from Comoșteni, from the shed. It had rained all morning.

I recognized my belongings from a great distance, some blouses, a blanket and the indispensable white coverlet, which I took everywhere with me. Not far away, stacks of books, my books, swollen by water. Then, in the middle of the flood coming down the street, I saw the album, open, stuck in a pile of mud, and a couple of pictures floating or disappearing in the dirty water. I gathered what I could. A few were still alright, but most had faded and looked like oilcloths covered in slime. In one, Tavică was headless, only parts of his polished shoes left, and a corner of a staircase. I was nowhere to be seen, my face had disappeared, taken by the autumn rains; I had lost my identity, my history. It was the first great tragedy of my life, together with Tavică's death, which had meanwhile subsided, and no longer meant much.

I gathered a few things, then the drunken woman, whom I had observed with a writer’s arrogance, came out the door with a knife. I realized it would have been stupid to insist: my savings were gone, the woman was even indignant that I had so much money hidden in a book. After I started college, I saw her again, many times. She would clean the hallways, pretending not to know me, but above her head I’d see a carousel with all my family’s pictures going round.

On that rainy day, however, I gathered what was left in two bags, and set off through the city to find another place to stay. I didn't know where to go, I had no plan. At one point, I even lost my umbrella, which I would dream about thereafter, part of my all-encompassing guilt. The rain had stopped, but it was still dripping, a droplet here and there on some leaf. I was lost in a forest of apartment buildings, grey boxes, lined up, with closed windows.

I sat down, my back pressed against a block of flats. I had no idea where I was or how to get out of the grey forests. However, I hadn’t panicked; lost in thought, perhaps dozing off, I felt someone touching my shoulder. At first, I was sure it was Tavică. I did not turn around; I did not pull away. The sky was lighting up, and the hand on my shoulder was becoming insistent. It was a woman, leaning from the window of that block of flats; she wanted to know what I was doing, why I was sitting there, on the floor. At first, I couldn’t see her clearly, then I turned around and froze: that woman's eyes were Tavică's eyes, incapable of deception, incapable of hatred. She also had a dark complexion, which gave her a southern air, rarely seen there, in the city of white skins.

(excerpt from the novel Ferenike)

Translated into English by Bianca Zbarcea

Pe la 11 a auzit cheia și‐a sărit din pat speriată. Era taică‐său, cam mototolit, fardat nasol. După ce s‐au privit o secundă, pe‐amândoi i‐a apucat râsul. Spectacolul a fost nașpa, a spus în treacăt, și nu mâncase nimic. Era mort de foame. Noroc că frigiderul gemea de salamuri și cașcaval, de coaste prăjite. Un raft era ocupat de un mare platou de boeuf, ornat cu gogoșari roșii, la care munciseră amândoi.
– Știi ceva, Flori, hai să mergem prin oraș, să primim anul!
Ciudat a fost că în noaptea aia, exact pe la miezul nopții, a dat de Lev. Lumea se strecura printre trâmbe de fum de la niște petarde, iar cerul se colorase de artificii. Purta un palton elegant, din stofă subțire, iar la gât avea înnodat un șal de mătase. În mod clar era între două petreceri sau cu vreun grup de pipițe, lăsate un- deva pe un trotuar.
Ei doi, taică‐său și cu ea, păreau adunați de pe străzi. Nici măcar nu se pieptănase, iar pe sub blugi avea pantalonii de pijama. L‐a sărutat pe obraz, la mulți ani, Lev! i‐a spus cu gura pân’ la ureche, iar el părea șocat rău. Avea o față de sticlă care‐a stat o lună în frigider. (Paturi oculte)

Pe la 11 a auzit cheia și‐a sărit din pat speriată. Era taică‐său, cam mototolit, fardat nasol. După ce s‐au privit o secundă, pe‐amândoi i‐a apucat râsul. Spectacolul a fost nașpa, a spus în treacăt, și nu mâncase nimic. Era mort de foame. Noroc că frigiderul gemea de salamuri și cașcaval, de coaste prăjite. Un raft era ocupat de un mare platou de boeuf, ornat cu gogoșari roșii, la care munciseră amândoi.
– Știi ceva, Flori, hai să mergem prin oraș, să primim anul!
Ciudat a fost că în noaptea aia, exact pe la miezul nopții, a dat de Lev. Lumea se strecura printre trâmbe de fum de la niște petarde, iar cerul se colorase de artificii. Purta un palton elegant, din stofă subțire, iar la gât avea înnodat un șal de mătase. În mod clar era între două petreceri sau cu vreun grup de pipițe, lăsate un- deva pe un trotuar.
Ei doi, taică‐său și cu ea, păreau adunați de pe străzi. Nici măcar nu se pieptănase, iar pe sub blugi avea pantalonii de pijama. L‐a sărutat pe obraz, la mulți ani, Lev! i‐a spus cu gura pân’ la ureche, iar el părea șocat rău. Avea o față de sticlă care‐a stat o lună în frigider. (Paturi oculte)

O duzină de zarafi au defilat pe dinaintea căruțului său, apoi, pe măsură ce se apropia de casă, au început să se înmulțească – bărbați minusculi, înfășurați în atlaz, cu monumentale căciuli de samur pe care din loc în loc străluceau diamante. Lev împingea la căruț, iar pe lângă el fluierau zarafii – din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai mărunți, cu acele căciuli mari date pe spate, oameni care trăiseră, care bătuseră Bucureștiul în trăsuri aurite. Parfumați cu esențe de mosc, ținând lângă divan narghilele de porțelan. Câți Petrache nu trăiseră‐n București! Sute de zarafi, bărbați visători, cu viață nocturnă, urmăriți de oameni ciudați, străini căzuți din cer care vorbeau limba zend și scriau cu fervoare, mâzgălind un zid, o scândură sau marginea unei cărți. Scriitori de mistere. Rude periferice ale lui Poe, strămoși îndepărtați ai lui Prosper Mérimée, prefăcuți cu timpul în pulbere aurie care se mai plimbă încă prin sângele lui Serge Brussolo, Süskind, Zafón.
(Paturi oculte, 2020, Litera)

https://doinarusti.ro/en/despre.html

Am văzut uneori bărbaţi după care am întors capul şi pe care n-am putut să-i mai uit: i-am visat nopţile, cu iluzia că parfumul lor pluteşte încă lângă tâmplele mele. Iar alteori am simţit în coada ochiului un picior grăbit, fără să mă întreb dacă este de femeie sau de bărbat, şi m-am simţit pe loc incitată de traseul încă neştiut al acelui picior misterios. În situaţii de genul ăsta există un impuls iraţional care mă pune pe urmele unei fiinţe capabile să parcurgă acel drum la care aş putea să iau şi eu parte. O dată am văzut un manechin îmbrăcat cu o manta de ploaie. Eram pe via Paolo Sacchi, în Torino. Manechinul fusese scos în faţa magazinului ca să facă reclamă la haină. Era un magazin pentru vânători şi pescari. Dintre pulpanele pelerinei ieşea un picior clorotic, de manechin, care m-a făcut să mă opresc și să privesc vitrina care avea tot soiul de obiecte pescăreşti, de la cârlige fine si aurite până la cele mai sofisticate mecanisme de tortură. Magazinul era pitit sub coloane, iar ziua se cam sfârşise. Când m-am uitat din nou spre manechin, am observat că de sub poalele mantalei ieşea o pulpă vie. Cineva, o peroană în care și oase se ascundea sub mușamaua hainei de ploaie. Era gamba unui bărbat adevărat, o carne trecută prin multe, în care pulsa un sânge entuziast. Evident primul impuls a fost să dezbrac manechinul, însă în uşa prăvăliei răsărise un tip. Era un piemontez tipic, cu privire ironică. Normal, am luat-o din loc, dar de creierul meu se agăţaseră cu nevăzute fire nu doar silueta manechinului, ci şi alte zeci de avataruri coborâte de sub nişte pelerine de ceaţă.
Prin urmare, dacă la ochii unui bărbat frumos visez în taină, în privinţa piciorului misterios mă mobilizez în plină zi, transformându-mă în mod public în cel mai fidel fan. Adeseori pornesc în urmărirea piciorului, gata de multe sacrificii.
Cam aşa mi se întâmplă şi cu modul în care citesc. Poezia mă aşează în contemplaţie, în timp ce proza mă pune pe urmele unei pulpe grăbite.
Nu mă mulţumeşte niciodată fragmentul de proză. Îndrăznesc să spun că nu mă interesează fraza „frumoasă”, imaginea narcotică. Sunt un cititor ahtiat după efectele acelei imagini, după arhitectura epică, după metamorfozele unui enunţ care se arătase iniţial atât de prăpădit. Când deschid un roman îl citesc până la capăt, fără pauze. Îmi place să simt suflul lung al naratorului, să am ansamblul unei minţi care a asudat pentru mine. Poezia o citesc ca să-mi întăresc cuvântul. Proza este hipodromul pe care aleargă sufletul meu, cu speranţa nemuritoare că într-o zi o să-i crească aripile.

Astăzi, "Mâța Vinerii" e pe locul I in topul vânzărilor Polirom:

http://www.polirom.ro/catalog/topuri-...

Cam asa arată fericirile, care se știe că sunt trecătoare, dar lasă întotdeauna în urmă niște amintiri longevive:)

Pluralul în uri pentru neutrele de genul chibrit, uri a căpătat prioritate prin consens academic, într-un program de conservare a terminațiilor de sorginte latină. Deși în numeroase cazuri funcționează pluralul dublu, prioritatea înclină în favoarea lui uri. Pe cale cărturărească, repet.
Respectarea regulilor duce la unitatea acelui teritoriu patronat de reguli. De aceea ele nu se discută, ci se respectă. Nu sunt întotdeauna acceptate de toți. Nici nu se pune problema ca ele să fie juste ori argumentabile până în pânzele albe. O regulă e un instrument care ține la un loc niște grăunțe gata să se risipească și să piară. Tocmai de aceea n-am înțeles niciodată ostentația unora de a le respinge, încălca. Una este să te lupți pentru a schimba un cod de reguli, și alta de a le încălca pe cele instituite. Schimbările de coduri sunt făcute de către vizionari și constructori. Încălcarea regulii constituie un act anarhic, care erodează unitatea și duce la dispariția întregului.
Regulile limbii literare au la bază limba vorbită, după ce ea primește girul scriitorilor, căci literatura constituie baza de selecție pentru structurile unei limbi. Schimbările au loc cam o dată la 50 de ani. Există presiuni ale limbii vii, cum a fost cazul lui clasa a întâia. Dar, uneori, mai rar, există și motivații intelectuale, ca în cazul lui uri. Limba tinde spre simplificare (nivele, hotele, chibrite - sunt forme de uz popular, pe care nu le putem nega). Dar regula priorității pluralului în uri le-a împiedicat sau măcar întârziat intrarea în limbă literară. Pe mulți i-a pus în încurcătură, creându-le un fel de fantomă interioară, uneori de maximă corectitudine, care a dus la succesuri, alteori de maxim nonconformism, care-a băgat pe aeropoarte în gura unui binecunoscut filozof fără operă.
Impunerea pluralului în uri a constituit un fel de popas la sonoritățile unei moșteniri.

M-am aplecat pe pervazul de care se frecaseră sute de coate, iar din viteza poștalionului am văzut pentru ultima oară arcul roșu de la Walachisches Tor, pe sub care Maxima era îmbrâncită. Am lăsat în urmă Brașovul, străzile lui se topeau înghițite de fum. Chiar și porțile roșii se dizolvau, odată cu silueta împietrită a scumpei mele bunici.
(fragment din noul roman)