V. Leac

“Zona distrușilor

Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac
monologurile interioare iraționale?
Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,
și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat?

Ce facem noi, ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?
Când se întâmplă să avem o seară mișto,
ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,
când rămânem singuri, murim încet și fără sens.

Noi, blazații, care nu ne dorim mișcare și ergoterapii;
noi, care ne dorim în secret să fim teleportați
în rezervație, unde e petrecerea cu amăgiri și aluzii,
de unde știm că nimeni nu mai pleacă.

Cei pentru care religia nu mai înseamnă nimic,
familia nimic, natura nimic, animalele nimic, copiii nimic…
Știința nu ne mai satisface imaginația și inteligența.
Noi, ăștia, care ne dorim atât de mult să iubim, iar când se
întâmplă, ni se pare imposibil și obositor.

Ce facem noi, cei care ne pierdem în amănunte, care vedem
defecțiuni peste tot, care nu-i suportăm pe onctuoși, dar ne lăsăm
uneori prinși în capcana lor. Noi, care trăim pentru scroll și
lucru mecanic, pentru confuzie și deșeu?

Noi, ăștia, lipsiți de energie și șansă, rămași în așteptare…
Când obținem ce dorim nu ne mai dorim ce am obținut.
Consumatori de filme proaste, de umor sec și texte dubioase.
Pentru noi trecutul nu înseamnă nimic, prezentul e paralel,
viitorul imposibil.

Ce facem noi, cei care ne-am săturat de poezie și artă?
Cei care stăm prost cu orientarea, cu skillurile?
Noi nu ne dorim decât să fim lăsați în pace, să ne milogim
prin baie și holuri întunecate, ca niște zombie.

Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm;
care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens.
Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas
blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?”
― V. Leac, Monoideal